Contestaţie la executare. Decizia nr. 87/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 87/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 14439/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr.14._
DECIZIA CIVILĂ NR. 87 R
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2013
Președinte H. O.
Judecător A. Ș.
Judecător Ș. L.
Grefier D. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații C. M. X. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/08.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul intimatei C. M. X. -avocat I. A. din Baroul A., absenți fiind reprezentantul recurentului și reprezentantul intimatului B. executor judecătoresc B. C..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Reprezentantul intimatei C. M. X. declară că nu formulează alte cereri, iar instanța, constatând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursului.
Reprezentantul intimatei C. M. X. solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
N o t ă: După formularea concluziilor în dezbaterea pe fond a recursului, dar înainte de ridicarea ședinței publice de judecată se prezintă în instanță reprezentanta recurentului-avocat L. V. din Baroul A. care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 11.01.2013, constată că prin sentința civilă nr._/08.11.2012, pronunțată în dosar nr._, Judecătoria A. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Biroului E. Judecătoresc B. C..
A respins contestația formulată de contestatorul S. C. județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimatul B. E. Judecătoresc B. C., ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimata C. M. X..
A anulat în parte somația emisă la data de 14.09.2012 în dosar de executare nr. 104/2012, și procesul-verbal întocmit la aceeași dată, în sensul că reduce cheltuielile de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 73,40 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a B. B. C. invocată de instanță în oficiu, a reținut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. În cazul contestațiilor la executare, raportul juridic dedus judecății este cel de executare silită, în cadrul căruia părți sunt creditorul și debitorul, executorul neavând calitatea de subiect pasiv.
Executorul nu realizează actele de executare silită în considerarea unui drept personal, ci acționează ca o persoană special abilitată prin Legea nr. 188/2000, care prevede la art. 1 și 2 că executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătorești, dacă legea nu prevede altfel, că executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor și că executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public.
Ca urmare, executorul judecătoresc nu a putut fi chemat în judecată în calitate de intimat întrucât recunoașterea dreptului dedus judecății nu îi poate fi opusă, neexistând niciun raport juridic între executor și debitorul contestator. În cadrul contestației la executare, instanța verifică legalitatea și temeinicia actelor de executare, însă calitatea de părți o au doar creditorul și debitorul, ori în situația din speță, această calitate o au intimata C. M. X. și contestatorul S. C. Județean A.. În consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale a B. B. C. și a respins contestația formulată împotriva acestuia, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 477/10.03.2010 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4044._ s-a modificat în parte sentința civilă nr. 1603/2009 pronunțată de Tribunalul A., contestatorul în fiind obligat la plata către reclamanți și intervenienți – printre care se afla și intimata din prezenta cauză - a diferențelor dintre drepturile salariale ce li se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 01.02._08, precum și în favoarea intervenientelor pentru perioada 26.03._08, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei.
În baza titlului executoriu constând în decizia indicată anterior s-a pornit executarea silită împotriva contestatorului, la cererea intimatei, executarea ce face obiectul dosarului nr. 104/ 2012 al B. C. B..
Prin decizia civilă nr. 750 R/23.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ s-a încuviințat executarea silită pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale.
La data de 19.03.2012, creditoarea a depus la executorul judecătoresc o precizare a cererii de executare silită prin care a indicat suma pe care o solicită a fi pusă în executare, respectiv suma de 5.347 lei, luând în considerare sumele indicate chiar de debitor. Ulterior, la data de 12.09.2012, creditoarea a depus o altă precizare prin care a indicat valoarea de 114 lei reprezentând creanța exigibilă pe semestrul I al anului 2012, conform deciziei civile nr. 752 R/23.05.2012 pronunțată de Tribunalul A..
La data de 14.09.2012 executorul judecătoresc a emis somația prin care i se solicita contestatorului ca in termen de o zi de la primirea acesteia să achite creditoarei suma de 1.084,40 lei reprezentând creanță și cheltuieli de executare.
Prin procesul-verbal întocmit la aceeași dată s-au stabilit cheltuielile de executare la valoarea de 970,40 lei, formate din: onorariu executor – 74,40 lei, cheltuieli de executare – 372 lei, onorariu avocat – 310 lei, onorariu expertiză – 202 lei și taxa de timbru – 12 lei.
Prin prezenta contestație la executare, contestatorul a solicitat anularea somației de executare și a procesului-verbal privind cheltuielile de executare, invocând următoarele:
- titlul executoriu - decizia civilă nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara -cade sub incidența OG nr.22/2002, astfel încât creditoarea, în termenul de 6 luni prevăzut de ordonanță nu poate efectua niciun act de executare;
- cuantumul cheltuielilor de executare este nejustificat raportat la actele de executare efectiv îndeplinite și, de asemenea, nu era necesară efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului creanței deoarece calculul diferențelor salariale a fost efectuat de către debitor în cursul judecării litigiului, iar expertul a folosit acest calcul la efectuarea expertizei;
Cu privire la primul motiv de nelegalitate invocat de către contestatoare, instanța reține că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 1 si 2 din OG nr. 22/2002 de care se prevalează contestatoarea prevăd într-adevăr că, în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar in ipoteza in care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Însă, prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în sensul că a fost amânată și eșalonată plata drepturilor salariale pe parcursul a 4 ani, în anul 2012 urmând a se plăti 5% din creanță. (art. 1 lit. a)
Astfel, prevederile O.G. nr. 22/2002 invocate de contestator reprezintă dreptul comun în materia executării silite a instituțiilor publice, iar dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 sunt derogatorii, aplicându-se cu prioritate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De altfel, chiar în preambulul O.U.G. nr. 71/2009 s-a specificat că dispozițiile acestei ordonanțe sunt speciale, derogatorii de la executarea silită de drept comun (dreptul comun în materia executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii fiind O.G. nr. 22/2002), având aplicabilitate limitată în timp. Aceasta este și opinia Curții Constituționale care, în decizia nr. 605/2011, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002 și ale O.U.G. nr. 71/2009, a reținut în considerente că “în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român. O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul.”
În consecință, instanța a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și nu cele ale O.G. 22/2002, prin urmare, nici termenul de 6 luni prevăzut de aceasta.
Pe de altă parte, instanța a reținut că de la data pronunțării deciziei civile nr. 477 au trecut mai bine de doi ani, perioadă de timp în care debitorul contestator nu a întreprins niciun demers pentru îndeplinirea obligației stabilite în sarcina sa deși termenul acordat prin OUG nr. 71/2009 era clar determinat și previzibil și nici nu a făcut dovada că intenționează să întreprindă astfel de acțiuni, ori că are un plan ce îi va permite plata creanțelor.
În lipsa unor astfel de probe instanța a constatat că prezumția culpei debitorului contestator în neexecutarea de bună voie a obligației persistă si ca atare creditoarea este îndreptățită sa uzeze de procedura executării silite prevăzute de art. 371² C.pr.civ.
În ce privește susținerea contestatorului potrivit căreia în temeiul art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009 se suspendă orice executare silită pe parcursul anului 2012, instanța reține că această dispoziție trebuie interpretată prin coroborare cu art. 43 alin. 1 din Legea nr. 293/2011 privind bugetul de stat pe anul 2012 (în anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale), în sensul că executarea silită se suspendă pe fiecare tranșă în parte, respectiv pentru câte 3 luni o dată și nu până la finele anului 2012 astfel cum a susținut contestatorul.
În ceea ce privește critica contestatoarei privind cuantumul cheltuielilor de executare instanța a apreciat-o ca fondată pentru următoarele considerente:
Astfel, sub un prim aspect se-a constatat că onorariul executorului judecătoresc nu a fost stabilit în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/2000.
Potrivit art. 37 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000 modificată, onorariul maxim al executorului judecătoresc, în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de până la 50.000 lei inclusiv este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Creanța supusă executării silite este de 114 lei din care 10% reprezintă 11,40 lei, iar onorariul executorului judecătoresc este în cuantum de 74,40 lei. Așadar, instanța a reținut că onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu depășirea cuantumului maxim prevăzut de lege de 10 % din creanța supusă executării, motiv pentru care va dispune reducerea acestuia de la suma de 74,40 lei la suma maximă prevăzută de lege, respectiv 11,40 lei.
În ceea ce privește suma datorată de contestator cu titlu contravaloare onorariul de avocat in faza de executare silită, instanța va reduce valoarea acestuia cu suma de 280 lei, rămânând in sarcina contestatorului să achite cu acest titlu numai suma de 30 lei.
Potrivit art.274 alin.3 Cod proc.civilă, - aplicabil și în cazul executării silite, aceasta fiind parte integrantă a procesului civil - instanța este îndreptățită să aprecieze in ce măsură onorariul pentru apărătorul ales, plătit de partea care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor si complexitatea cauzei, întrucât prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute in pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de valorificare a pretențiilor.
Astfel, instanța a reținut că, așa cum rezultă din dosarul de executare silită atașat, în cadrul executării silite apărătorul ales a redactat doar cererea de executare silită prin care solicita executorului judecătoresc punerea în executare a titlului executoriu față de debitoare, precizările privind cuantumul creanței și o cerere de efectuare a expertizei contabile, or acestea nu justifică un onorariu în valoare de 300 lei. Mai mult, în fața instanței, reprezentantul intimatei a arătat că onorariul de 300 lei cuprinde și asistența juridică și reprezentarea în cadrul contestației la executare. Or, în această situație cu atât mai mult se impune reducerea onorariului întrucât intimata este cea care a căzut în pretenții și în consecință, contestatorul nu poate suporta cheltuielile de judecată efectuate de aceasta.
Prin urmare, instanța a reținut că un onorariu de 30 de lei pentru redactarea cererii de executare silită și a celor două precizări – având în vedere și faptul că valoarea creanței urmărite este de doar 114 lei – este rezonabil.
De asemenea, instanța a reținut întemeiată critica contestatoarei referitoare la includerea în cheltuielile de executare a sumei de 202 lei reprezentând costul unei expertize contabile extrajudiciare, fără a fi însă necesară efectuarea unei astfel de expertize.
Astfel, deși intimata a susținut necesitatea efectuării unei astfel de expertize, din raportul de expertiză depus la dosar rezultă că expertul contabil s-a raportat doar la actele puse la dispoziție de către debitoare în dosarul nr. 4044._ . Or, stabilirea echivalentului procentului aferent semestrului I al anului 2012 (2,5%), din suma totală datorată de contestator nu este un calcul elaborat, putând fi realizat de către executorul judecătoresc, nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile în acest sens.
În ceea ce privește restul cheltuielilor de executare, instanța le-a redus la suma de 20 lei, nefiind justificată suma de 372 lei pentru emiterea a patru adrese de înființare a popririi.
Astfel, în legătură cu răspunsul executorului judecătoresc privind cheltuielile de executare depus la dosar de către intimată, instanța a reținut că toate sumele indicate au fost stabilite la limitele maxime prevăzute de Hotărârea UNEJ nr. 2/2007, or atingerea acestor limite maximale nu se justifică în speță raportat la complexitatea actelor de executare efectuate – adrese de înființare a popririi - și la valoarea efectivă a creanței de recuperat – 114 lei. De asemenea, nu se justifică nici suma de 29,40 lei reprezentând cheltuieli trimitere prin poștă atâta timp cât actele de executare au fost comunicate prin agent procedural, după cum a rezultat din dovezile comunicărilor existente în dosarul de executare.
Pentru aceste considerente, în baza art. 399 C.p.civ., instanța a admis în parte contestația la executare formulată de S. C. Județean de Urgență A., dispunând anularea în parte somația emisă la data de 14.09.2012 în dosar de executare nr. 104/2012, și procesul-verbal întocmit la aceeași dată, în sensul că a redus cheltuielile de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 73,40 lei, în care, pe lângă sumele indicate mai sus este inclusă și taxa de timbru de 12 lei pe care instanța nu a modificat-o.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul S. C. Județean de Urgenta A. solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea hotărârii atacate in sensul exonerării Spitalului C. Județean de Urgență A. în totalitate de plata cheltuielilor de executare.
În motivele de recurs, invocând art.309 punctul 9 Cod procedura civila, recurentul a apreciat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a susținut că în motivarea hotărârii instanța fondului a reținut greșit că în măsura în care executarea creanței din speța trebuia făcuta conform procedurii reglementata de O.U.G. 71/2009, nu mai sunt incidente/nu mai operează dispozițiile O.G. nr. 22/2002. Recurentul a apreciat greșit acest punct de vedere deoarece OG nr.71/2009 nu reglementează restrângerea aplicării dispozițiilor OG nr.22/2002 și nici nu există un alt temei legal prin care să se facă această restrângere in situația in care creanța reprezintă drepturi salariale. OG nr.22/2002 reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice iar nu selectiv, excluzând din acestea o anumită categorie de creanțe cum ar fi cele ce reprezintă drepturi salariale. În aprecierea recurentului, O.U.G. nr. 71/2009 eșalonează plata creanței dar nu exclude procedura de executare de executare reglementată de OG nr.22/2002
În aprecierea recurentului, în motivele hotărârii, instanța de fond a analizat temeiul de legalitate fără a ține cont de starea de fapt sau a analizat starea de fapt fără a ține seama de toate reglementările legale incidente. Astfel, instanța nu a reținut ca potrivit art.1 din OG 22/2002 plata creanțelor se face strict din fonduri alocate cu aceasta destinație iar potrivit art.4 din Legea finanțelor fondurile publice alocate nu pot fi cheltuite/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Instanța a reținut procedura de executare/plata a creanțelor ce reprezintă drepturi de natura salarială conform procedurii reglementata de OG nr.71/2009 însă a omis rețină ca aceasta plată putea fi făcută numai in măsura in care au fost alocate fonduri bugetare pentru aceasta destinație. Făcând trimitere la plata benevola, instanța fondului nu a arătat posibilitatea achitării benevole câtă vreme fondurile necesare nu au fost alocate si nici nu indică temeiul de drept care să reglementeze o asemenea posibilitate. Alocarea fondurilor necesare nu a stat și nu stă in sarcina spitalului iar spitalul nu putea fi ținut răspunzător de nealocarea fondurilor bugetare necesare și în consecință nici de urmările acestor nealocări. În aceeași ordine de idei, recurenta a susținut că OG nr.22/2002 reglementează tocmai situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice in legătura cu executarea creanței, insa instanța nu a ținut seama de aceste reglementari socotind nejustificat ca în măsura in care se aplică dispozițiile OG nr.71/2009 nu ar mai fi incidente dispozițiile OG nr.22/2002 deși nu rezultă nicio reglementare în acest sens.
Intimata C. M. X. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la incidența și implicațiile prevederilor O.G. 22/2002 intimata a arătat că situația de fapt demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să se respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată (rate, cheltuieli curente, taxe, impozite) pentru care nu a beneficiat și nu beneficiază de niciun termen de grație.
Cu privire la raportul dintre disp. OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009 intimata a arătat că, având în vedere disp. OUG 71/2009 completele învestite cu soluționarea în primă instanță a pricinii sale au apreciat în mod temeinic că o atare soluție vine să tranșeze raportul dintre prevederile OUG 71/2009, prin care, pe de o parte, s-a dispus suspendarea ex lege a exigibilității unor creanțe împotriva instituțiilor publice stabilite irevocabil prin hotărâri judecătorești, amânare ce operează până în 2012 (în cazul intimatei amânarea vizează un titlu executoriu din 2010 pentru creanțe mult anterioare - drepturi salariale din 2005— 2008), iar pe de altă parte au fost eșalonate plățile într-un interval de 5 ani de zile (2012-2016), tocmai pentru a se acorda posibilitatea unității debitoare de a bugeta sumele datorate, și prevederile OG 22/2002, care acordă la rându-i unele eșalonări în privința executării titlurilor împotriva instituțiilor publice pentru a se bugeta sumele ce fac obiectul executării silite.
În opinia intimatei, admițând că OUG nr. 71/2009, prin care se suprimă practic caracterul executoriu al unor hotărâri judecătorești, a avut în vedere o conjunctură de moment, nu este mai puțin adevărat că finalitatea actului normativ a fost tocmai aceea de a permite statului si instituțiilor/autorităților publice că, în intervalul de timp pentru care a operat amânarea obligației de plată să asigure bugetarea sumelor necesare acoperirii creanțelor ce fac obiectul O.U.G. 71/2009, cu atât mai mult cu cât pentru anul 2012 devenea exigibil doar 5% din totalul creanțelor.
Or, aceeași finalitate este vizată și de prevederile art. 2 din OG nr.22/2002, existând o suprapunere în ceea ce privește domeniul de legiferare, OG nr.22/2002 având însă un domeniu mai larg de aplicare.
Prin urmare, intimata a apreciat că în mod judicios, prima instanță a constatat caracterul special al reglementării cuprinse în O.U.G. 71/2009, reglementare oricum mai favorabilă și ca termene și ca finalitate decât ce din art. 2 OG 22/2002, constatând că debitorul fiind ținut de dispozițiile OUG 71/2009 și de termenele de plată prevăzute acolo, respectiv în Legea Bugetului de stat din 2012 (Lg. Nr.293/2011) nu mai poate invoca și prevederile art. 2 din OG 22/2002, trimiterea la un termen de grație de 6 luni fiind nefondată.
Referitor la aplicarea prevederilor OG nr.22/2002 din perspectiva dreptului european și tratatelor la care România este parte, intimata a precizat că dincolo de considerentele instanței de fond care au interpretat, în opinia sa, în mod temeinic incidența prevederilor OG 22/2002 în spețele deduse judecății, a înțeles să invoce și un alt aspect esențial întru soluționarea cauzei.
A considerat că eventuala aplicare a prevederilor art. 2 din OG 22/2002 de care debitorul se prevalează pentru a anihila pe deplin procedura execuțională, menită a asigura punerea în aplicare a celor dispuse prin Decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara— peste dispozițiile OUG 71/2009, intră în contradicție vădită cu garanțiile recunoscute de art. 6 paragraful 1 din cadrul Convenției pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, prevederile art.l din cadrul Protocolului 1 adițional al Convenției, art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în condițiile în care debitorul a beneficiat și de un termen de grație extins și de o eșalonarea a datoriilor în baza OUG 71/2009, tocmai pentru a i se permite să aloce în bugetul instituției sumele necesare pentru acoperirea debitului datorat și pentru a plăti, la termenele stabilite de lege (31.03, 31.06, 30.09, 31.12) sumele datorate. Or, în condițiile în care debitorul nu s-a conformat obligațiilor legale, înăuntrul termenelor acordate expres, invocarea și recunoașterea unor noi termene pentru a-și îndeplini obligațiile, peste cele acordate de legiuitor, este de natură a leza iremediabil drepturile civile și cele procesuale ale creditorilor, cu trimitere la următorul cadru legal: Art.20 din Constituție și Art. 6 alin.l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale.
Pe cale de consecința, având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului si a Libertăților Fundamentale, instanța în baza art. 11 si 20 din Constituție, ținând cont de forța superioara a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, este chemata să constate constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
O atare soluție corespunde de altfel și Deciziei de îndrumare 1/2012 a ICCJ potrivit căreia "de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directa a legislației comunitare, atunci când legislația naționala este în contradicție cu aceasta",
Deși considerentele respective vizează preeminenta dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis si în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicata, care prevăd aplicarea prioritara a reglementarilor internaționale, în cazul în care exista neconcordante între acestea si legile interne."
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât omisiunea debitorului de a achita benevol sumele scadente, în cuantumul redus de 1,25%/ trimestru (în anul 2012), dincolo de termenele de gratie si eșalonările oferite de OUG 71/2009, pentru a invoca subsecvent în apărarea sa prevederile OG 22/2002 pentru a obține anularea unor forme de executare silita, constituie un veritabil abuz de drept.
Intimatul B. executor judecătoresc B. C. nu a formulat apărări scrise și nu a avut reprezentant în instanță.
Analizând sentința atacată în limitele învestirii prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs și în considerarea dispozițiilor art.304 și art.3041 Cod proc.civ., tribunalul apreciază că recursul nu este fondat, soluția judecătoriei fiind legală și temeinică.
Întreaga dezbatere contradictorie a părților din fața instanței de recurs gravitează în jurul unei singure probleme de drept, respectiv: în ce măsură dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 sunt speciale și derogatorii în raport de prevederile O.G. nr.22/2002, cu consecința inaplicabilității termenului 6 luni pentru efectuarea benevolă a plății de către instituția bugetară debitoare, termen calculat de la primirea somației de executare, dispoziție cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002.
O simplă lectură a dispozițiilor O.G. nr.22/2002 conferă cititorului, avizat din punct de vedere juridic, posibilitatea de a concluziona că acest act normativ reprezintă o încercare de a da eficiență principiului constituțional conform căruia creanțele asupra statului sunt garantate, înscris în art.44 alin.1 din Constituția României, dar în același timp de a evita executări silite intempestive a bunurilor ori fondurilor de care dispun autoritățile și instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, executări silite de natură a provoca consecințe nefaste și păguboase nu numai pentru instituția de stat debitoare dar și pentru interesul general al societății.
În considerarea acestui scop al legiuitorului, plecând de la premisa că sumele stabilite prin titluri executorii, din perspectiva instituției ori autorității publice finanțată de la bugetul de stat, reprezintă cheltuieli bugetare neprognozate și nebugetate, se poate afirma că dispoziția cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002 constituie măsura legislativă de oportunitate, menită a asigura debitorului răgazul de timp suficient pentru a cuprinde debitul în bugetul de cheltuieli și a asigura creditarea corespunzătoare a conturilor cu sumele necesare realizării efective a creanței creditorului prin plată.
Această procedură reglementată de O.G. nr.22/2002 reprezintă procedura de drept comun privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii iar termenul de 6 luni, reglementat de art.2 din acest act normativ, nu este altceva decât un termen general de plată a sumelor cuprinse în titlurile executorii prezentate la plată.
Din lectura O.U.G. nr.71/2009, cu modificările ulterioare, se poate constata că, în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale. Astfel, conform art.1 din acest act normativ, ținând seama și de toate modificările ulterioare ale acestuia:
(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu referire strictă la plata tranșei de 5% aferentă anului 2012, sunt incidente dispozițiile art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 - nr.293/2011 – lege organică, care stipulează că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Este în afara oricărui dubiu că legiuitorul, prin O.U.G. nr.71/2009 și art.43 alin.1 din Legea nr.293/2011 a stabilit termene speciale de plată în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale.
Previzibilitatea plății tranșei de 5% în cursul anului 2012, în 4 tranșe trimestriale, precum și existența unor termene speciale de plată a acestor categorii de creanțe, reprezintă elementele de diferență dintre creanțele obișnuite asupra statului la care se referă art.1 din O.G. nr.22/2002 și categoria de creanțe cu privire la care s-a adoptat O.U.G. nr.71/2009.
Acestea sunt în aprecierea tribunalului argumentele de text și de interpretare a legii care converg înspre concluzia că termenul general de 6 luni, prevăzut de art.2 din O.G. nr.22/2002 pentru plata creanțelor obișnuite asupra statului, cuprinse în titluri executorii nu este incident în speță, câtă vreme pentru creanțele constatate prin titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit cu anticipație, prin O.U.G. nr.71/2009 și Legea nr.293/2011, termene speciale de plată și care se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.312 alin.1 Cod proc.civ. tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații C. M. X. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/08.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
Urmare a respingerii recursului, în considerarea dispozițiilor art.274 Cod proc.civ., tribunalul va obliga recurentul să plătească intimatei C. M. X. suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă la dosarul cauzei.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații C. M. X. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/08.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
Obligă recurentul să plătească intimatei C. M. X. suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 ianuarie 2013.
Președinte: Judecători:
H. O. A. Ș. Ș. L.
Grefier:
D. S.
Red.A.Ș. Tred. S.D.
2 ex- 11.02.2013
Nu se comunică părților:
- S. C. Județean de Urgență A. – av. L. V.
- C. M. X. – dom ales . .> - B. Executor Judecătoresc B. C.
Judecător A.-M. A.-Judecătoria A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 84/2013. Tribunalul ARAD | Contestaţie la executare. Decizia nr. 326/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
