Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 608/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 608/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 257/210/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.608 R
Ședința publică din data de 24 aprilie 2013
Președinte H. O.
Judecător A. Ș.
Judecător L. B.
Grefier D. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de către recurenta M. V., în contradictoriu cu intimata S. Florița, împotriva sentinței civile nr. 98 din data de 12.02.2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr._
La apelul nominal se prezintă reprezentantul recurentei-avocat Vucoiev N. din Baroul A., absente fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind legal timbrat la acest termen de judecată.
Reprezentantul recurentei declară că susține recursul astfel cum a fost formulat și că nu formulează alte cereri.
Instanța, constatând cauza în stare de soluționare acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursului.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
T R I B U N L A L U L:
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 01.04.2013, constată că prin sentința civilă nr.98 din data de 12.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Chișineu Criș:
- a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu.
- a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta M. V., în contradictoriu cu pârâta S. Florița, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă, a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu. Între păți a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la o suprafață de teren arabil extravilan din Zărand, în anul 2000. Terenul a fost dat în arendă de către promitenta cumpărătoare, pentru perioada 2000-2002. După anul 2002 însă, nici promitenta cumpărătoare și nici o altă persoană fizică sau juridică – împuternicită de aceasta – nu au mai exploatat terenul și nici nu au plătit impozitele.
S-a reținut că dispozițiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale Codului civil de la 1864 și ale actelor normative valabile la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în speță, întrucât actul juridic dedus judecății a fost încheiat înainte de . noului Cod civil, iar potrivit art. 6 alin. 2 din Noul Cod Civil: ˝Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor˝.
Înscrisul sub semnătură privată încheiat reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de antecontract, având ca obiect o obligație de „a face”, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, și nu o obligație de „a da”, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut, întrucât transferul proprietății se poate face doar prin act autentic.
Fiind vorba de o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Termenul prescripției curge din momentul încheierii contractului, însă atunci când promitentul cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în sensul art. 16 lit. a din Decret.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul-cumpărător pierde posesia asupra imobilului în discuție. Și în prezenta cauză, promitenta cumpărătoare a pierdut posesia terenului încă din anul 2002, aspect relatat de martorul audiat în cauză și necontestat de către reclamantă.
Promisiunea fiind un contract distinct de acela de vânzare-cumpărare, nu dă naștere prin ea însăși obligației de plată a prețului și nu transferă dreptul de proprietate către promitenta cumpărătoare.
Este vorba despre o obligația de a face (a semna actul autentic), iar nu de a contracta (a consimți la vânzare), consimțământul de a vinde și de a cumpăra dându-se încă de la încheierea promisiunii. Totodată, este o obligație cu conținut patrimonial, această caracterizare având importante consecințe juridice legate de transmisiunea drepturilor și obligațiilor decurgând din promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare și de prescripția extinctivă, situația juridică născută din acordul de voințe al părților și care are ca scop perfectarea contractului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate în formă autentică neputându-se eterniza astfel că, fie se execută promisiunea și se realizează vânzarea, fie încetează efectele promisiunii (prin acordul părților ori prin prescripție).
Această promisiune cuprinde consimțământul ferm și neafectat de modalități, al ambelor părți – promitentul-vânzător și promitentul-cumpărător – de a încheia în viitor un contract translativ de proprietate, dată la care, în mod necesar va fi exprimat un nou consimțământ, și care, la rândul lui, va putea sau nu fi afectat de modalități. Cu alte cuvinte, consimțământul dat în această promisiune nu este susceptibil de a transfera proprietatea.
Obiectul acestei promisiuni îl constituie chiar contractul translativ de proprietate, ce se va încheia în viitor pe baza unui nou consimțământ exprimat în acest sens.
Cauza acestei promisiuni reprezintă contraprestația urmărită de părți, și anume, executarea de către fiecare promitent a obligației de a face – de a încheia în viitor un contract translativ de proprietate.
Din interpretarea dispozițiilor art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, rezultă că, în principiu, obligațiile asumate printr-un contract sunt exigibile imediat, afară de cazul în care părțile nu au prevăzut un termen suspensiv sau condiție suspensivă, situații în care obligațiile devin exigibile la împlinirea termenului sau condiției, după caz. Art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 stipulează că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În speță, părțile nu au prevăzut un termen suspensiv pentru perfectarea vânzării terenului însă prescripția a început să curgă la momentul pierderii posesiei asupra terenului de către reclamantă, dată la care obligația semnării actului autentic era în sarcina părților și s-a împlinit în anul 2005.
Prescripția extinctivă sancționează pasivitatea titularului unui drept, adică tocmai neexercitarea dreptului înlăuntrul termenului legal. Termenele de prescripție se înfățișează astfel ca limite ale exercițiului normal al dreptului la acțiune.
Principiul în această materie este acela prevăzut de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care statuează că „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită„.
Potrivit art. 7 alin. 2 din același act normativ, în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, aspect ce poate identificat – întrucât așa cum se poate observa din înscrisul sub semnătură privată, nu prezintă o dată certă până la care să se întocmească, în formă autentică, contractul de vânzare – cumpărare.
Mai mult, potrivit art. 16 din Decretul nr.168/1958, cazurile de întrerupere a prescripției extinctive sunt limitativ prevăzute de textul indicat.
Instanța a reținut ca termen al întreruperii prescripției, perioada de doi ani de folosire a terenului de către reclamantă și comportarea acesteia ca proprietar, respectiv între anii 2000-2002. După anul 2002 însă, când reclamanta a pierdut posesia asupra terenului, a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei din notele de ședință, depuse la termenul de judecată din 16.01.2013, potrivit căreia, în speță ar fi vorba despre o revendicare imobiliară care este imprescriptibilă. Așa cum s-a menționat supra, prin antecontractul părților nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, ci doar o obligație de a face, adică de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic. Prin acțiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acesteia de la cel la care se găsește; altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului. Acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic nu este o formă particulară a revendicării imobiliare, așa cum a susținut reclamanta, ci sunt două acțiuni distincte, supuse unor norme legale diferite.
Instanța a constatat că reclamanta nu a uzat de căile puse la dispoziția sa de lege de a-și apăra posesia în anul 2002 sau înăuntrul termenului de prescripție al dreptului la acțiune, lăsând să treacă un termen foarte lung până la introducerea prezentei acțiuni. În acest sens, cu titlu exemplificativ, instanța a amintit acțiunile posesorii prevăzute de art.674 și următoarele Cod procedură civilă. În situația în care reclamanta ar fi redobândit posesia asupra terenului, termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic ar fi fost întrerupt.
În raport de cele reținute, în temeiul art.1, art.3, art.7, art.16 și art.18 din Decretul nr.168/1958, constatându-se intervenită prescripția dreptului material la acțiune, cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a fost respinsă.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. V. solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea spre rejudecare primei instanțe.
În motivele de recurs, a arătat că în fapt, instanța de fond a admis excepția prescripției invocate din oficiu, după un an de judecată și administrare de probe pe fondul cauzei. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că prezenta acțiune este o acțiune patrimoniala având ca obiect o obligație de a face, respectiv de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic, nu o obligație de a da, adică de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut.
Recurenta a solicitat să se constate că cele două noțiuni sunt sinonime deoarece încheierea contractului autentic înseamnă tocmai transferul proprietății asupra unui imobil.
A mai reținut instanța că, neexecutarea obligației asumate de către pârâtă prin promisiune îi antrenează acesteia răspunderea contractuală, acțiune care este de asemenea prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani. Pe lângă această calificare a acțiunii, eronată în opinia recurentei, instanța a apreciat tot eronat termenul de la care curge prescripția. Astfel, instanța a apreciat că termenul curge în mod normal din momentul încheierii contractului, dar atunci când promitenta-cumpărătoare a preluat imobilul în posesie, termenul curge de la eventuala pierdere a posesiei.
Această a doua situație a fost apreciată de instanță ca fiind incidentă în cauză și raportat la depoziția martorului Cimpeanu P. care a declarat că reclamanta a pierdut posesia în 2002, a considerat împlinit termenul de prescripție în 2005.
Cu privire la calificarea juridică a acțiunii, recurenta a apreciat că instanța a greșit calificând-o o acțiune personală, deoarece în cazul promisiunilor având ca obiect imobile, acțiunea în prestație tabulara este o modalitate a revendicării imobiliare și dobândește toate caracteristicile acestei acțiuni, cea mai importanta fiind imprescriptibilitatea. Pe aceeași linie a fost instituit probabil de către legiuitor în mod expres principiul imprescriptibilității în prestație tabulară ce au ca obiect terenuri agricole prin Legea 247/2005. Această lege reprezentând cadrul special de reglementare a situației juridice a terenurilor agricole este actul normativ aplicabil în prezenta cauză pe care instanța nu l-a analizat deși recurenta a invocat aplicabilitatea lui în speță.
Cu privire la momentul de la care ar începe să curgă prescripția, recurenta a învederat că pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare era necesară emiterea titlurilor de proprietate, predarea lor către reclamantă sau măcar înștiințarea acesteia că au fost emise și e posibila încheierea actului autentic.
In cauză nu s-a făcut dovada predării titlului original către reclamantă, aceasta deținând în acest moment doar niște copii simple cu care în niciun caz nu s-ar putea prezenta la notar pentru încheierea contractului.
In ce privește pierderea posesiei în anul 2002 recurenta a arătat că martorul a declarat că reclamanta a fost deposedata în mod violent de posesie, dar instanța nu a avut în vedere acest aspect, aceasta neanalizând declarația martorului în ansamblu.
Intimata nu a formulat apărări scrise și nu s-a prezentat în instanță.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și în cadrul dat de art. 304-304 ind. 1 Cod procedură civilă tribunalul constată că nu este fondat.
În mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune.
Astfel, tribunalul reține la fel ca și prima instanță că în speță este vorba despre o promisiune bilaterală de a contracta, iar acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract este supusă termenului de prescripție prev. de art.3 din Decretul nr. 167/1958. Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul cumpărător pierde posesia asupra imobilului, în speță în anul 2002.
În mod întemeiat, prima instanță a reținut că prescripția a fost întreruptă între anii 2000-2002, iar după anul 2002 a început să curgă un nou termen de prescripție.
De asemenea, în mod întemeiat, prima instanță a reținut că în speță nu este vorba despre o revendicare imobiliară care este imprescriptibilă, ci de o obligație de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare autentic.
În acest sens, apărările formulate în recurs cu privire la calificarea acțiunii și la momentul curgerii terenului de prescripție sunt nefondate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta M. V. în contradictoriu cu intimata S. Florița împotriva sentinței civile nr. 98 din 12 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosarul nr._ având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Nefiind incidente disp. art. 274 Cod procedură civilă, nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DEC I D E:
Respinge recursul declarat de recurenta M. V. în contradictoriu cu intimata S. Florița împotriva sentinței civile nr. 98 din 12 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosarul nr._ având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 24.04.2013.
Președinte: Judecători: Judecători:
H. O. A. Ș. L. B.
Grefier:
D. S.
Red. L.B. Tred.S.D.
2 ex- 22 05 2013
nu se comunică părților
Judecător N. I.-Judecătoria Chișineu Criș
| ← Actiune in regres. Decizia nr. 577/2013. Tribunalul ARAD | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 67/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
