Pretenţii. Decizia nr. 195/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 195/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 13716/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.195
Ședința publică din data de 14 februarie 2013
Președinte: S. C. Ș.
Judecător S. N.
Judecător N. C.
Grefier: G. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul pârât S. R. prin MFP prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. în contradictoriu cu intimații reclamanți C. G. și C. A. împotriva sentinței civile nr.9806 din 30.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul recurentului – consilier juridic P. N. G. și reprezentanta intimaților avocat P. M. din Baroul A. .
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că recursul a fost declarat și motivat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Se constată că prin serviciul registratură, la data de 07.02.2013, intimații au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.
Instanța comunică un exemplar din întâmpinare cu reprezenta recurentei.
Nemaifiind formulate alte cereri, constatînd cauza în stare de judecată, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii .
Reprezentanta intimaților solicită respingerea recursului pentru motivele arătate în întâmpinare; arată că nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 10.01.2013 constată că prin sentința civilă nr.9806 din 30.10.2012 pronunțată de Judecătoria A., în dosar nr._ a admis în parte cererea formulată de către reclamanții C. G. și C. A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții.
A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului de 1.870,3209 lei (18.703.209 ROL) privind imobilul situat în A., .. 16-18, . CF nr._ A., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut în motivare faptul că reclamanții au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 873/10.03.1997, încheiat cu ., în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, imobilul situat în A., .. 16-18, .). Prețul a fost achitat prin chitanțele nr._/10.03.1997 și nr._/10.03.1997, odată cu întocmirea înscrisului constatator al contractului, fapt ce rezultă din menționarea expresă în cuprinsul acestuia că prețul de 18.703.209 ROL s-a achitat prin aceste două chitanțe (care de altfel au aceeași dată).
Ulterior, acest imobil a fost restituit foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001, contractul de vânzare fiind anulat la solicitarea acestora, prin Sentința civilă nr. 9106/21.10.2010 (f.6-15) din dosarul nr._ al Judecătoriei A., proces care a avut ca obiect și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu nesocotirea dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv. Hotărârea instanței a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului prin decizia civilă nr. 193/12.04.2011 a Tribunalului A.(f.16-22), respectiv decizia nr. 2003/14.12.2011 a Curții de Apel Timișoara (f. 23-31).
În cuprinsul sentinței civile antemenționate, cu privire la anularea contactului, s-a arătat că „contractul de vânzare-cumpărare din 10.03.1997, intervenit între S. R., prin . calitate de vânzător, și pârâții C. G. și C. A., în calitate de cumpărător este nul absolut, ca fiind încheiat cu nerespectarea Legea nr. 112/1995 și dintr-o cauză ilicită. Așa fiind, prima instanță a apreciat că nu se poate concluziona decât faptul că vânzătorul și cumpărătorii, cu bună știință, au tranzacționat în perioada de prohibiție stabilită imperativ de lege, asupra unui bun ce tocmai fusese revendicat”, respectiv că „buna știință, în cauză, este relevată nu numai de elementul obiectiv al contractării în cursul soluționării cererii de restituire, în privința căreia cumpărătorul avea obligația să se informeze, date fiind prevederile legale, ci și de împrejurarea că una dintre persoanele îndreptățite, succesor al fostei proprietare, locuia în același imobil cu chiriași, reclamantul și pârâții fiind vecini cel puțin din anul 1985, și purta și numele fostei proprietare, astfel încât orice persoană cu o diligență medie ar fi putut concluziona că este necesar un demers adecvat cu privire la cunoașterea intențiilor succesorilor fostei proprietare. O astfel de conduită nu poate fi calificată decât drept fraudă la lege, înțeleasă ca un caz particular de cauză ilicită, în sensul de scop mediat contrar unor norme juridice imperative, speculativ, și nu bună credință, cum se apără pârâții C. G. și C. A..” Aceste considerent au fost confirmate de instanțele de control judiciar, tribunalul arătând explicit cu privire la buna credință invocată de către reclamanți că „simpla invocare a bunei credințe nu duce la schimbarea hotărârii, câtă vreme probele demonstrează contrariul”, iar curtea că „sunt neîntemeiate, așadar, susținerile recurenților referitoare la buna lor credință.”
În drept, art. 50 alin. 2 și alin. 21 din Legea nr. 10/2001 face diferența între situația chiriașilor care au cumpărat imobilele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a cărora contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, persoane care sunt îndreptățite la restituirea prețului actualizat plătit și situația chiriașilor care au cumpărat imobilele cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor.
În speță, pentru a se reține aplicabilitatea uneia dintre cele două situații, instanța trebuie să se raporteze la considerentele hotărârilor judecătorești prin care contractele au fost anulate (fiind îndeplinită astfel una dintre condițiile prevăzute de lege), aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat și se impun oricărui subiect de drept, fără a se putea mai putea face proba contrară. Sub acest aspect, astfel cum s-a arătat mai sus, toate cele trei instanțe au reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și reaua-credință a reclamanților.
Prin urmare, prima instanță a apreciat că aceștia sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat de 18.703.209 lei .
Astfel, nu s-au putut reține argumentele reclamanților cu privire la restituirea prețului de circulație a imobilului întrucât aceștia nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite. În ce privește invocarea unui prejudiciu pentru evicțiune, care ar echivala cu prețul de circulație al imobilului, instanța de fond a arătat că daunele interese prevăzute de art. 1341 C.civ și excedentele valorii în timpul evicțiunii la care face referire art. 1344 C.civ., nu echivalează de plano cu prețul de circulație al imobilului pentru a justifica obligarea la plata unei astfel de sume. În al doilea rând, aceste sume nu au fost solicitate de către reclamanți cu acest titlu, prin formularea unui capăt de cerere în acest sens, ci aceștia și-au motivat acțiunea pe dispozițiile legii speciale, prejudiciul și evicțiunea fiind invocate prin note de ședință doar în argumentarea juridică a dreptului la restituirea prețul de piață al imobilului și fără a se solicita o probațiune corespunzătoare. Oricum, astfel cum însăși jurisprudența depusă la dosar confirmă, din moment ce s-a reținut reaua-credință a reclamanților și lipsa cauzei (frauda la lege) la încheierea contractului instituția juridică a evicțiunii nu este aplicabilă deoarece această răspundere a vânzătorului presupune un contract valabil și pierderea posesiei ca urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra bunului. Cum contractul de vânzare a fost anulat pentru frauda la lege, nu a mai putut fi reținută nici rațiunea instituției, precum nici una dintre condițiile evicțiunii constând în necunoașterea de către cumpărător a cauzei evicțiunii (fapt care s-a materializat prin reaua-credință a acestora), iar cum legea specială derogă de la această regulă comună, reclamanții pot pretinde doar prețul actualizat.
În ce privește apărările pârâtului sub acest ultim aspect, instanța de fond nu le-a reținut deoarece prețul a fost menționat ca fiind achitat în însuși contractul semnat de către părți (menționarea chitanțelor cu număr și dată având tocmai acest scop), legea nu prevede parcurgerea unei proceduri prealabile ca fine de neprimire a acțiunii de față (mai mult, conform jurisprudenței CEDO, există obligația administrației de a plăti o sumă de bani la care fusese obligată printr-o hotărâre judecătorească, fără a aștepta o procedură de executare silită, iar în cauza Karahalios c. Greciei s-a stabilit că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale), iar actualizarea plății se va raporta la prețul achitat de 1.870,3209 lei (18.703.209 ROL), corespunzător la data plăți efective, din fondul extrabugetar pus la dispoziția Ministerului Finanțelor. În ce privește transformarea prețului din ROL în RON (1 RON =10.000 ROL), într-adevăr, suma achitată a fost de 18.703.209 ROL, astfel că suma corespunzătoare nu este de 18.703,209, ci de 1.870,3209.
Față de acestea, instanța de fond a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului de 1.870,3209 lei (18.703.209 ROL) achitat pentru imobilul situat în A., .. 16-18, . CF nr._ A., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul statul R. prin MFP reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții C. G. și C. A..
În motivarea recursului, pârâta a arătat că în aprecierea sa sentința primei instanțe este netemeinică și nelegală, Judecătoria A. în mod nelegal a obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 1.870,3209 lei ( 18.703.209 ROL ), actualizata cu indicele de inflație la data plații, în condițiile în care din dosarul cauzei nu rezultă data la care au fost achitate ratele apartamentului.
Mai mult, reclamanții nu au depus și comunicat cu singurul pârât copie după chitanțele nr._/10.03.1997,_/10.03.1997, privind achitarea prețului apartamentului în litigiu, cele indicate de ei in cerere.
Art. 50, alin. 3 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost completat prin Legea nr. 1/2009, prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2A1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 112/1995, actualizată, care stabilește că: " la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
a )sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;"
Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Intimații au arătat că în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile în speța de față dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 introdus la data de 8 mai 2008, prin Legea nr. 1/2009 care prevede că, în situația în care au fost eludate prevederile legale, chiriașul are dreptul la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin. (2) din lege), iar in situația în care contractul se anulează, dacă a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi, el are dreptul la restituirea prețului de piață (art. 50 alin. (21 )din lege) conform standardelor internaționale de evaluare (art. 501 din lege), în ambele situații, despăgubirile acordându-se de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Ori, nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatata prin hotărâre judecătorească definitiva și irevocabila, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tune), principiul restabilirii situației anterioare ce guvernează efectele nulității, impune restituirea prestațiilor efectuate in baza actului desființat.
Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, republicata (forma de dinaintea modificării prin Legea 1/2009) prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Restituirea prestațiilor reciproce expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la aceasta regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).
În mod corect, instanța de fond a reținut faptul ca reclamanții au achitat integral prețul, aspect confirmat de chitanțele nr._/10.03.1997 și_/10.03.1997, chitanțe menționate în conținutul contractului de vânzare cumpărare. Astfel, în mod temeinic și legal au fost îndepărtate susținerile recurentului cum că aceste chitanțe nu au fost comunicate și că nu exista dovada plații.
Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și ținând seama de disp.art.299 – 316 Cod proc.civ., tribunalul va constata că recursul promovat în cauză este nefondat, întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică atât sub aspectul stării de fapt reținute cât și a dispozițiilor legale aplicabile.
Astfel, în mod corect prima instanță a apreciat că situația reclamanților se circumscrie disp. art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul că aceștia au cumpărat un imobil cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 fapt pentru care, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; drept urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea de către S. R. a prețului plătit, actualizat cu rata inflației.
Singura critică a pârâtului se referă la faptul că din dosarul cauzei nu rezultă data la care reclamanții au achitat ratele imobilului achiziționat, nefiind depuse de către aceștia copii ale chitanțelor_/10.03.1997 și_/10.03.1997 privind achitarea ratelor.
Analizând copia contractului de vânzare-cumpărare nr.873/1997 (f.34), tribunalul va constata că din cuprinsul acestuia rezultă cu evidență data la care reclamanții au achitat integral imobilul cumpărat (plata nefăcându-se în rate cum consideră pârâtul), aceasta fiind 10.03.1997, dată de la care se va calcula actualizarea sumei plătite, cu indicele de inflație până la momentul plății efective.
Pe de altă parte, faptul că la dosarul cauzei nu s-au depus copii ale chitanțelor doveditoare a plății, reprezintă o critică pur formală a pârâtului și care nu este de natură a conduce la concluzia că nedepunerea chitanțelor semnifică inexistența plății; în plus, critica pârâtului în sensul ignorării de către instanța de fond a disp.art.13 lit.a din Legea nr.112/95 este de asemenea nefondată, tribunalul nesesizând legătura dintre dispozițiile legale menționate și problematica din prezenta cauză.
Față de cele expuse anterior, în baza art.312 Cod proc.civ., tribunalul va respinge recursul declarat de recurentul pârât S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.9806 din 30.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ .
Instanța nu va acorda cheltuieli de judecată în recurs întrucât nu s-au depus dovezi în acest sens.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.9806 din 30.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ având ca obiect pretenții.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 14.02.2013.
Președinte Judecător Judecător
S. C. Ș. S. N. N. C.
Grefier
G. S.
Red. NC Thred.GS
2 ex- 08 03 2013
Nu se comunică părților
Prima instanță: Judecătoria A., jud.H. Ș.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 332/2013. Tribunalul ARAD | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
