Contestaţie la executare. Decizia nr. 41/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 41/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 28-01-2013 în dosarul nr. 14696/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 41
Ședința publică din 28 ianuarie 2013
Președinte D. M.
Judecător M. A.
Judecător T. B.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurentul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ A. în contradictoriu cu intimații Ș. G. și B. E. JUDECĂTORESC B. C. împotriva Sentinței civile nr._/14.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei –av. L. V. din Baroul A. și reprezentantul intimatei Ș. G.–av. I. A. din Baroul A., absenți fiind intimata Ș. G. și reprezentantul intimatului B. B. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxelor de timbru, în baza art.15 lit.a din Legea nr.146/1997 modificată și art.1 alin. 2 din OG nr. 32/1995 modificată.
S-a făcut referatul cauzei, după care fiecare avocat depune delegație avocațială, iar d-l avocat I. A. depune și concluzii scrise.
Ca răspuns la solicitarea instanței de a lămuri obiectul căii de atac, avocata recurentei arată că înțelege să conteste întreaga executare silită, dar au rămas de plătit doar cheltuielile de exonerare, motiv pentru care exonerarea spitalului de la plata lor, având în vedere că,în ianuarie 2013 a achitat suma ce reprezintă echivalentul a 5% din creanța salarială, primind resursele bugetare în acest sens în luna decembrie 2012.
Avocatul intimatei confirmă încasarea de către clienta sa a creanței principale în luna ianuarie 2013.
Nemaifiind formulate alte cereri și apreciind recursul în stare de soluționare, instanța unește cu fondul excepția și acordă cuvântul în susținerea căii de atac.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile, în sensul exonerării recurentului de la plata cheltuielilor de executare, fără cheltuieli de judecată, invocă art.2 din OG nr. 22/2002 și consideră că nu este vinovat recurentul pentru neachitarea creanței salariale scadente în 2012.
Avocatul intimatei Ș. G. solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar factura de plată a onorariului avocațial și reiterează pe scurt motivele prezentate în concluziile scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursul înregistrat la această instanță la data de 09.01.2013, constată că prin Sentința civilă nr._/14.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ 11, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Biroului E. Judecătoresc B. C., s-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu această intimată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; s-a admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimata S. G. și, în consecință s-au redus cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuțional nr.68/2012 al Biroului E. Judecătoresc B. C., de la suma de 970,40 lei la suma de 62,80 lei.
Pentru a pronunța această sentință civilă, prima instanță a reținut următoarele:
Dosarul execuțional susmenționat are ca obiect cererea formulată de creditoarea intimată S. G. împotriva debitorului contestator S. C. Județean de Urgență A., pentru executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 477/10.03.2010, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4044._, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditoare a diferențelor dintre drepturile salariale ce i se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 1.02.2005-1.04.2008, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei.
Prin cererea înregistrată la executorul judecătoresc, creditoarea a solicitat executarea silită a creanței de 9248 lei, actualizată cu rata inflației și dobânzile eferente, iar executorul a solicitat instanței de executare – Judecătoria A., conform art. 3711 al. 1 Cod de procedură civilă, încuviințarea executării silite.
Prin încheierea nr.1177/19.03.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, cererea de încuviințare a fost respinsă, reținându-se incidența prevederilor OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, conform cărora plata acestor sume a fost eșalonată pe un termen de 5 ani, în perioada 2012 – 2016, iar suma aferentă anului 2012 era scadentă doar la sfârșitul anului, respectiv după data de 31.12.2012.
Prin Decizia civilă nr.754R/23.05.2012 a Tribunalului A., a fost admis recursul creditoarei și a fost modificată în parte încheierea recurată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de încuviințare a executării silite, pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale, reținându-se că, potrivit art. 43 al. 1 din Legea nr. 293/2011 – Legea bugetului de stat pe anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin OUG nr.71/2009, în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
În urma acestei decizii, creditoarea a solicitat în cadrul dosarului execuțional efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumei corespunzătoare procentului indicat de tribunal, iar după efectuarea expertizei, creditoarea a precizat că solicită punerea în executare a sumei exigibile în cuantum de 208 lei.
Ulterior, prin somația din data de 14.09.2012 emisă în dosarul execuțional, debitorului i s-a pus în vedere să achite suma de 1178,40 lei, reprezentând creanță – 208 lei, și cheltuieli de executare silită – 970,40 lei, compuse, conform procesului verbal din data de 14.09.2012, din onorariu executor - 74,40 lei, cheltuieli de executare - 372 lei, onorariu avocat - 310 lei, onorariu expert - 202 lei și taxă de timbru - 12 lei.
Criticile aduse de către debitorul contestator executării silite sunt două: faptul că executarea silită este efectuată fără respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art.2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, și faptul că sumele reprezentând cheltuieli de executare silită stabilite în sarcina sa sunt apreciate ca nejustificate și nedatorat pretinse.
Față de prevederile art.137 alin.1 Cod de procedură civilă instanța de fond a analizat cu prioritatea excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B. Bociorț C., excepție care a fost admisă față de motivele arătate în continuare.
Se reține astfel, că în conformitate cu prevederile art.3713 și următoarele Cod procedură civilă, executarea silită are loc la cererea creditorului, asupra veniturilor si bunurilor debitorului, executorul judecătoresc fiind organ de executare, care îndeplinește un serviciu de interes public, în limitele competențelor legale stabilite prin art.7 din Legea nr.188/2000. Nefiind parte în dosarul execuțional, executorul judecătoresc nu poate avea nici calitatea de parte în cadrul contestației la executare, deoarece actele de executare silită realizate de acesta nu sunt efectuate în realizarea unui drept propriu ci în exercitarea atribuțiilor conferite de lege.
Nici împrejurarea că se contestă de către debitor cuantumul cheltuielilor de executare silită nu este de natură să confere executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă. Astfel, onorariul executorului judecătoresc și cheltuielile de executare avansate de către creditor sunt stabilite ca urmare a convenției dintre executor și creditorul urmăritor, instanța, prin reducerea acestora neintervenind în raportul dintre creditor și executor, care nu este afectat, prin reducerea cheltuielilor de executare silită instanța stabilind un cuantum rezonabil al acestora, la care să fie obligat debitorul urmărit, astfel că, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B. B. C..
Pe fondul cauzei, cu privire la primul motiv al contestației la executare, și anume încălcarea prevederilor OG nr.22/2002, instanța de fond a reținut că acesta este neîntemeiat pentru următoarele:
Este adevărat că prin art.1 și art.2 din OUG nr.22/2002 se prevede că în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele instituției, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar în ipoteza in care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Pe de altă parte însă, instanța de fond nu a putut face abstracție de faptul că prin O.U.G. nr.71/2009, referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, s-a stabilit o procedură derogatorie de la procedura invocată de către contestatoare, în baza cărora instituția debitoare a beneficiat de termene de grație și eșalonări pe o perioadă de 4 ani, în anul 2012 fiind scadentă 5% din creanța.
De altfel, în aplicarea prevederilor O.U.G. nr.71/2009, prin art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr.293/2011 se prevede că „În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale”.
Prin urmare, dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, reprezentând dispoziții speciale, cu caracter derogatoriu față de cele de drept comun în materia executării silite a titlurilor executorii împotriva instituțiilor publice, instanța de fond a dat întâietate prevederilor OUG nr.71/2009, conform principiului specialia generalibus derogant, nefiind incident prin urmare termenul de 6 luni invocat de către contestatoare.
Totodată, raportat la prevederile art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr.293/2011 mai sus redate, instanța de fond nu a reținut nici interpretarea art.1 pct.2 din OUG nr.71/2009 în sensul dat de către contestatoare, suspendarea executării silite operând într-adevăr, dar pentru fiecare tranșă trimestrială în parte, și nu până la finele anului 2012, cum în mod greșit a susținut debitoarea.
Cu privire la cheltuielile de executare, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește onorariul executorului judecătoresc, care este în cuantum de 74,40 lei, instanța de fond a remarcat faptul că acest cuantum a fost stabilit cu încălcarea prevederilor art. 39 al.1 lit.a din Legea nr. 188/2000 și ale Ordinului nr. 2550/2006 emis de Ministrul Justiției (modificat prin Ordinul nr.2561/C din 30 iulie 2012, publicat în Monitorul Oficial nr.569 din 10 august 2012), conform cărora onorariul maxim este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; prin urmare, raportat la suma de 208 lei urmărită, rezultă un onorar maxim de 20,8 lei.
În ceea ce privește onorariul de avocat în faza de executare silită, potrivit art.274 alin.3 Cod de procedură civilă, instanța poate să aprecieze în ce măsura acest onorariu, plătit de către partea care a câștigat procesul, trebuie suportat și de către partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.
În speță, se reține că onorariul de avocat a fost stabilit în cuantum de 310 lei, mai mare decât cuantumul creanței urmărite care este de 208 lei, iar raportat la munca efectuată de către apărătorul ales, instanța de fond a reținut că în faza de executare rolul principal îi revine executorului judecătoresc, redactarea cererii de executare silită prin care se solicită punerea în executare a titlului executoriu, precum și precizările privind cuantumul creanței, neputând justifica cuantumul onorariului solicitat, cu atât mai mult cu cât, ca urmare a faptului că s-au format dosare de executare separate, pentru fiecare dintre reclamanții și intervenienții din Decizia civilă nr.477/2010 a Curții de Apel Timișoara care au solicitat punerea acesteia în executare silită, s-au format peste 50 de dosare execuționale, creditorii fiind reprezentați de același apărător, cererile și precizările întocmite de acesta fiind identice ca problematică.
Față de cele reținute, instanța de fond a redus onorariul de avocat la suma de 30 de lei.
Referitor la onorariul pentru expert, în cuantum de 202 lei, instanța de fond a apreciat că, în dosarul de executare nu era necesară efectuarea unei asemenea expertize, cu consecința că onorariul pentru expert nu poate fi pus în sarcina contestatorului.
După cum rezultă din dosarul execuțional, expertiza s-a raportat la tabelele puse la dispoziție de către debitor, inclusiv în dosarul de fond în care s-a pronunțat titlul executor. Faptul că în dosarul execuțional a fost necesară calcularea unui procent din întreaga creanță nu este de natură a justifica necesitatea efectuării unei expertize de specialitate.
Cu privire la cheltuielile de executare în sumă de 372 de lei, instanța de fond a avut în vedere, astfel după cum s-a mai arătat, faptul că reclamanții și intervenienții din dosarul civil nr.4044._ au solicitat B. Bociorț C. urmărirea silită a debitoarei contestatoare și punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr.477/2010 a Curții de Apel Timișoara, și cu toate că nu exista nici un impediment legal ca executarea să se facă într-un singur dosar execuțional, după ce în în dosarul civil amintit s-a formulat o singură acțiune împotriva contestatorului pârât (angajatorul creditorilor), în condițiile în care creditorii sunt reprezentați în faza de executare silită de către același apărător ales, din rațiuni necunoscute, s-a optat pentru formarea mai multor dosare execuționale, câte un dosar execuțional pentru fiecare creditor în parte, formându-se astfel peste 50 de dosare execuționale, ceea ce a dus în final la majorarea artificială a cheltuielilor de executare silită, cheltuieli pe care creditorii și executorul judecătoresc le puteau evita sau reduce în marea lor majoritate.
Formarea dosarelor execuționale separate a fost opțiunea fiecărui creditor în parte, însă raportat la împrejurările date, cheltuielile suplimentare nejustificate, disporporționate față de valoarea creanței executate silit, nu este rezonabil a fi puse în sarcina debitorului.
Având în vedere și taxa de timbru aferentă cererii de executare silită, în cuantum de 12 lei, instanța de fond a dispus reducerea cheltuielilor de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 62,80 lei.
Față de cele de mai sus, în temeiul prevederilor art.399, 402 și 404 Cod de procedură civilă, instanța de fond a admis în parte contestația la executare, în sensul reducerii cheltuielilor de executare.
Împotriva acestei soluții în termen legal a declarat recurs contestatorul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ A., solicitând modificarea sentinței civile, în sensul exonerării sale de la plata în totalitate a cheltuielilor de executare, cu motivarea că, executarea silită se face conform procedurii prevăzute de OUG nr.71/2009, nefiind incidente dispozițiile OG nr.22/2002. Însă, OUG nr.71/2009 nu restrânge aplicarea celui de al doilea act normativ, ce reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice, iar nu selectiv, excluzând drepturile salariale.
Prima instanță nu a analizat temeinic motivul de nelegalitate invocat de contestator referitor la aplicabilitatea OG nr.22/2002, omițând dispozițiile Legii finanțelor publice 500/2002, nu a ținut cont de faptul că, plata creanțelor se face strict din fondurile alocate cu această destinație, iar potrivit art.4 din Legea finanțelor publice fondurile publice nu pot fi cheltuielile/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Prima instanță face referire la plata benevolă și reține că procedura de executare a drepturilor salariale urmează regulile stabilite de OUG nr.71/2009 și că, omițând că această plată poate fi făcută numai în măsura în care sunt alocate fonduri bugetare pentru această destinație, alocarea acestor fonduri nu stă în sarcina spitalului, astfel că, acesta nu poate fi ținut răspunzător de nealocarea lor și nici de urmărire acestei omisiuni. OG nr.22/2002 reglementează situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice în legătură cu executarea creanței, în drept, invocându-se art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și art.7 din OG nr. 22/2002.
Intimata a solicitat, prin concluzii scrise, respingerea recursului și menținerea Sentinței civile nr._/14.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că s-a adresat organului de executare pentru a da eficacitate celor dispuse prin Decizia nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara -secția litigii de muncă și asigurări sociale (dosar 4044._ ), în condițiile în care angajatorul S. C. Județean de Urgență A. nu a întreprins nicio măsură pentru punerea în executare a acesteia, din contră, debitorul a refuzat orice plată benevolă, prevalându-se în mod repetat de prevederile O.U.G nr.71/2009, în condițiile în care posibilitatea intimatei de a uza de mijloacele specifice de valorificare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, pe calea executării silite, a fost suprimată, cel puțin în privința executării imediate, prin actul normativ antemenționat. Mai mult, în pofida acordării beneficiului eșalonării sumelor conform OUG nr.71/2009, debitorul nu a înțeles să achite benevol sumele pe care i le datorează, nici măcar în cuantumul aferent anului 2012, contestând demararea executării silite pe motivul inexigibilității creanței, invocând de altfel și lipsa de certitudine a creanței întrucât „nu este calculată conform legii”.
În acest context, Tribunalul A., analizând situația litigioasă, a statuat, în mod irevocabil că, debitorul S. C. de Urgență A. are obligația ca, pe parcursul anului 2012, să achite la sfârșitul fiecărui trimestru o cotă procentuală de 1,25% din valoarea drepturilor salariale recunoscute intimatei și colegilor săi prin Decizia nr. 477/2010 a Curții de Apel Timișoara; a invocat art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.293/2011, arătând că sumele datorate de contestatorul debitor în baza unei hotărâri din 2010, trebuiau cuprinse, conform legii, în bugetul pe anul curent, esența eșalonării instituite prin O.U.G. 71/2009 fiind aceea că, degrevând instituțiile publice de povara imediată a unor datorii, să asigure o plată treptată a acestora, la termene bine determinate, ceea ce implică inclusiv caracterul previzibil al acestor plăți. Or, situația de fapt, demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată pentru care nu au beneficiat și nu beneficiază de niciun termen de grație.
Intimata a mai invocat prevederile art.20 din Constituție, respectiv art 6 alin l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, care prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil, Hotărârea pronunțată în cauza Homsby contra Greciei din 19.03.1997, hotărârea pronunțată în cauza Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, respectiv cauza A. împotriva României (2009), cauza T. împotriva României (2005), cauza R. Trading c. României (2007), cauza C. c. României (2005); de asemenea, potrivit hotărârii pronunțate în cauza S. contra României din 24.03.2005 (în același sens a se vedea Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sacaleanu împotriva României etc), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că este excesiv și prin urmare, contrar dreptului la un proces echitabil, să se pretindă unui creditor al statului să recurgă la o procedura de executare silită pentru a-și realiza dreptul de creanță stabilit printr-o procedura judiciară, în situația în care administrația refuză sau omite punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, garanțiile conferite de art. 6 din CEDO, de care beneficiază justițiabilul pe parcursul etapei judiciare, își pierd orice rațiune de a exista; chiar în situația în care neexecutarea obligațiilor datorată unor dificultăți financiare ar putea justifica, până la un punct, întârzierea în punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, este imperativ a nu se aduce atingere substanței dreptului, deoarece, tot in jurisprudența sa, Curtea a reținut că statul și instituțiile sale nu pot invoca lipsa fondurilor ca motiv de neexecutare a hotărârilor prin care s-au stabilit creanțe împotriva lor.
Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind aceasta chestiune drept una dintre deficientele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeana. Având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art.2 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.110/2007 și prevederile art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, în baza art. 11 și 20 din Constituție, ținând cont de forța superioară a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, se impune constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din OG nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
În drept, intimata a invocat prevederile art.115, 274, 399 și urm Codul de procedură civilă .
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Deși în obiectul recursului, contestatorul a cerut modificarea sentinței civile în sensul exonerării sale de plata integrală a cheltuielilor de executare, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate, conform art.302^1 alin.1 lit.c din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat doar critica privitoare la aplicarea OG nr.22/2002 concomitent cu OUG nr.71/2009.
În ședința publică din data de 28.01.2013, avocata recurentei a lămurit faptul că, în ianuarie 2013 a fost achitată suma ce reprezintă echivalentul a 5% din creanța salarială, primind resursele bugetare în acest sens în luna decembrie 2012, iar avocatul intimatei a confirmat încasarea de către clienta sa a creanței principale în luna ianuarie 2013.
În această situație, tribunalul reține că petentul nu atacă sentința civilă sub aspectul modalității de reducere a cheltuielilor de executare, nu contestă obligația sa de plată a creanței ce reprezintă 1,25% din totalul creanței salariale, ci doar soluția primei instanțe de admitere în parte a contestației la executare cu consecința continuării executării silite ca urmare a înlăturării dispozițiilor OG nr. 22/2002, recurentul considerând că nu datorează cheltuielile de executare.
Contrar susținerilor acestuia, este corectă concluzia primei instanțe privitor la faptul că OUG nr.71/2009 a stabilit o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, reținând cu nu sunt aplicabile, în speță, prevederile OG nr. 22/2002, mai precis a art.2, căci acesta este textul de lege de care este interesat debitorul.
Recurentul nu mai poate invoca OG nr.22/2002 (mai precis, art.2 referitor la termenul de amânare a executării cu 6 luni de la comunicarea somației), în contextul în care prin OUG nr.71/2009 s-a amânat, deja, și eșalonat plata creanțelor salariale. Cele două acte normative nu se aplică concomitent, ci cel de al doilea îl exclude pe primul.
Critica recurentului privitoare la lipsa culpei sale în nealocarea fondurilor bugetare necesare plății datoriei în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice nu este întemeiată din moment ce debitorul avea obligația efectuării demersurilor necesare alocării fondurilor bugetare destinate achitării procentului de 5% din creanțele salariale prin procedura reglementată de Ordinul Ministerului Sănătății nr.833/2011.
În acest sens, art.6 din Ordinul nr.833/2011 reglementa procedura de obținere a fondurilor bugetare în scopul plății în anul 2012 a sumei ce reprezintă procentul de 5% prevăzut de art.1 alin.1 lit. a din OUG nr.71/2009 modificată, și anume: în termen de 10 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, Partea I, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor terțiari de credite aveau obligația de a transmite datele aferente plății tranșei stabilite potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanța de mai sus ordonatorilor de credite care le asigură finanțarea. În termen de 17 zile lucrătoare de la data publicării ordinului în Monitorul Oficial al României, structurile financiar-contabile constituite la nivelul ordonatorilor secundari de credite trebuiau să centralizeze datele primite de la ordonatorii terțiari de credite, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu și să le vor transmită Direcției generale economice din cadrul Ministerului Sănătății. În termen de 25 de zile lucrătoare de la data aceleași publicări, Direcția generală economică urma să centralizeze datele primite de la ordonatorii secundari și terțiari de credite din finanțare, precum și pe cele reprezentând necesarul propriu de fonduri publice și va propune Ministerului Finanțelor Publice modificările corespunzătoare pentru proiectul de buget.
Art.4 din Ordinul nr.833/2011 prevedea că fondurile publice necesare pentru plata sumelor aferente tranșelor prevăzute la art.1 alin. (1) din OUG nr.71/2009 modificată se alocă de la bugetul de stat pentru anii 2012, 2013 și 2014, iar art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 nr.293/2011 stabilea că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Așadar, în acord cu prevederile art.4 alin.1 –4 din Legea nr.500/2002 (ce prevăd înscrierea în legea bugetară anuală a veniturile și cheltuielile bugetare, cu consecința că sumele aprobate, la partea de cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite, și că angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, fiind interzisă utilizarea în alte scopuri a acestora), contestatorului i s-a pus la dispoziție procedura de obținere a fondurilor necesare plății procentului de 5% din creanțele salariale constatate prin titlurilor executorii scadente la 31.12.2010, prin Ordinul nr.833/2011, procedură ce avea ca scop tocmai includerea în Legea bugetului de stat pe anul 2012 (Legea nr. 293/2011) a sumelor necesare acoperirii acestor creanțe, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009 modificată.
Așadar, în mod greșit invocă recurentul absența culpei sale în nealocarea fondurilor necesare plății creanței urmărite, astfel cum a fost determinată de prima instanță raportat la limitele încuviințării executării silite și a neformulării unei noi cereri de încuviințare a executării silite pentru diferența de la 1,25% la 5% din creanțele stabilite prin titlul executoriu. Datoria urmărită a avut scadența în anul 2012, iar pentru sumele ce trebuiau achitate în anul respectiv, conform art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 71/2009, debitoarea a avut obligația de a urma procedura reglementată de Ordinul nr. 833/2011 pentru obținerea fondurilor necesare achitării procentului de 5% din creanțele salariale, în sensul includerii în bugetul de stat a sumelor necesare plății lor. Debitoarea nu a respectat această procedură, acesta fiind unicul motiv al neachitării datoriei, conduită care a determinat începerea executării silite, procedură ce a ocazionat cheltuielile de executare efectuate de creditoare și reținute de prima instanță în cuantum redus, ce nu a fost contestat de aceasta.
În plus, o nouă amânare de 6 luni a executării silite ar contraveni principiului soluționării în termen rezonabil a litigiilor, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunțat la 10.03.2010 și privește drepturi salariale din perioada 2005 – 2008, ce au avut scadența la 31.03.2012 (în procent de 1,25% astfel cum s-a reținut și prin decizia civilă a Tribunalului A. prin care a fost încuviințată executarea silită), 30.06.2012, 30.09.2012 și 31.12.2009, fiind executate abia în luna ianuarie 2013, astfel cum au recunoscut reprezentanții părților, în prezentul recurs.
Art.2 din OG nr.22/2002 nu suspendă de drept executarea silită în cazul instituțiilor publice – debitoare, ci le obligă să facă demersurile necesare pentru obținerea fondurilor necesare achitării datoriilor, acordându-se în acest sens un termen de 6 luni de la data comunicării somației, termen de care beneficiază doar dacă nu pot realiza sau nu pot continua executarea silită din lipsă de fonduri.
Chiar dacă textul legal nu prevede expres lipsa culpei debitorului în acest sens, din coroborarea textului legal, cu principiul de drept comun ,,nemo auditur propriam turpitudinem allegans,, (nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține admiterea cererii sale) rezultă fără echivoc faptul că debitorul – instituție publică beneficiază de amânarea executării silite pe o durată de maximum 6 luni pentru obținerea fondurilor necesare plății datoriei doar dacă nu se face vinovată de provocarea incapacității de plată a datoriei respective. Or, debitorul S. C. Județean de Urgență A. se află în această situație, ca urmare a nerespectării Ordinului nr. 833/2011 al Ministerului Sănătății, astfel că nu poate beneficia de o nouă amânare a executării silite de 6 luni.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată că Sentința civilă nr._/14.11.2012 a fost pronunțată de Judecătoria A. cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, dar nici cele ale art. 304^1 din același cod, așa încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul.
Văzând că recurenta a căzut în pretențiuni, fiind respinsă calea de atac a acesteia, tribunalul, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, o va obliga să achite intimatei suma de 200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare S. C. Județean de Urgență A., cu sediul în A., ..2-4, jud A. în contradictoriu cu intimații Ș. G., cu dom procesual ales în A., ., . E. Judecătoresc B. C., cu sediul în A., ., Nr.41, județul A. împotriva Sentinței civile nr._/14.11.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
Obligă recurenta să plătească intimatei Ș. G. suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 28 ianuarie 2013.
Președinte Judecător Judecător
M. D. M. A. T. B.
Grefier
V. M.
Red.D.M.
Tehnored.M.V.
2 ex./30.01.2013
Nu se comunică.
Prima instanță: Judecătoria A., judecător A. B. V.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 318/2013. Tribunalul ARAD | Obligaţie de a face. Sentința nr. 2767/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
