Pretenţii. Decizia nr. 267/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 267/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 806/210/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.267 R
Ședința publică din data de 27 februarie 2013
Președinte L. B.
Judecător H. O.
Judecător A. Ș.
Grefier D. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. I. în contradictoriu cu intimata V. S. și recursul declarat de pârâta V. S. în contradictoriu cu intimatul M. I., ambele împotriva sentinței civile nr.817/18.10.2012 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr._ .
La apelul nominal se prezintă recurentul M. I. asistat de avocat I. A. din Baroul A. și reprezentantul recurentei M. S.-avocat G. C. din Baroul Bihor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind legal timbrate la acest termen de judecată.
Prin Serviciul registratură al instanței, la data de 17.12.2012, recurenta V. S. a depus cerere de recurs, iar la data de 22.02.2013, recurenta V. S. a depus întâmpinare prin care se solicită respingerea recursului formulat de recurentul M. I..
Reprezentanții ambilor recurenți declară că susține recursurile părților pe care le reprezintă astfel cu au fost formulate și că nu formulează alte cereri.
Instanța constatând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursurilor.
Reprezentantul recurentului M. I. solicită admiterea recursului promovat de reclamant și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. referitor la recursul pârâtei, solicită respingerea acestuia.
Reprezentantul recurentei V. S. solicită admiterea recursului promovat de pârâtă și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, cu cheltuieli de judecată. În ce privește recrursul reclamantului, solicită respingerea acestuia
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 12.01.2013, constată că prin sentința civilă nr. 817/18.10.2012 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Chișineu Criș a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere nr 2 din acțiunea introductivă, având ca obiect acordarea de dezdăunări.
A respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă.
A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M. I. în contradictoriu cu pârâta V. S..
A obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1200 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Examinând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, instanța a constatat că este neîntemeiată, și a respins-o întrucât dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris, întrucât așa cum se arată în art. 27 din Legea 7/1996, dreptul la acțiunea în prestație tabulară este imprescriptibil.
Examinând fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea reclamantului se impune a fi respinsă întrucât imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul pârâtei ci a fost înstrăinat unei terțe persoane de către pârâta V. S. conform contractului de vânzare – cumpărare, astfel încât instanța nu a mai putut dispune admiterea acțiunii reclamantului, având în vedere că reclamantul beneficia de un drept de creanță prin convenția invocată de reclamant, având în vedere că una dintre condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare este și aceea ca imobilul în litigiu să se mai afle la data pronunțării hotărârii judecătorești în patrimoniul pârâtului, împrejurare care a rezultat din interpretarea prevederilor art. 948 cod civil coroborate cu art. 26 din Legea nr. 7/1996, precum și din interpretarea art. 26 din Decretul - Lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare și art. 887 din Noul Cod civil.
Pe de altă parte, contractul autentic este acela care a realizat transmiterea dreptului de proprietate unei terțe persoane, astfel că acest drept de proprietate nu se mai află în prezent în patrimoniul pârâtei V. S., astfel că pârâta nu a mai putut fi obligată la încheierea cu reclamantul a contractului de vânzare – cumpărare, astfel că nu s-a putut pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic și nici întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea reclamantului.
Pentru aceste motive, în baza art. 480, 948 C.civ., instanța a respins acțiunea civilă formulată de reclamant.
În baza art. 274 C.pr.civ. a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1200 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul M. I. cât și pârâta V. S..
Prin cererea sa de recurs, reclamantul M. I. a solicitat, în urma admiterii căii de atac, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii civile și, pe cale de consecința, pronunțarea unei hotărâri care să țina loc de contract autentic de vânzare cumparare/acord al pârâtei pentru întabulare, îndrumându-se O.C.P.I. A., prin Biroul Chisineu Cris să efectueze cuvenitele operațiuni/mențiuni de carte funciara în CF_/Zerind, top._ în sensul întabulării dreptului de proprietate al reclamantului recurent M. I. asupra terenurilor anteindicate, cu cheltuieli de judecata;
În motivele de recurs, reclamantul a susținut faptul că hotărârea primei instanțe este netemeinica si nelegala pentru următoarele considerente:
Cu privire la încheierea între pârâta și un terț a contractului de vânzare cumpărare depus la dosar, a învederat primei instanțe că respectivul contract de vânzare cumpărare invocat de pârâta este inopozabil reclamantului de vreme ce, astfel cum rezulta si din analiza situației la zi a cărții funciare, terenul figurează în continuare ca fiind în proprietatea pârâtei, fără a se face mențiune la aceasta înstrăinare. Or, având în vedere dispozițiile de carte funciara aplicabile (Decretul Lege 115/1938), efectul translativ de drepturi nu s-a produs, contractul nefiind înscris în C.F. Astfel, potrivit prevederilor art. 69 alin 2 din Lg. 7/1996 (anterior art. 72 alin. 2 ), în vigoare la data semnării contractului depus de pârâta, se prevede, cu titlu de excepție de la prev. alin. 1 art. 69 că Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozițiilor referitoare la cariile funciare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările ulterioare își încetează aplicabilitatea, pentru teritoriul respectiv la data finalizării lucrărilor de cadastru general si a registrelor de publicitate imobiliara pentru întreg teritoriul administrativ al unei unități administrativ-teritoriale.
Recurentul a făcut referire la Deciziei XXI din 2005 la Decizia Curții Constituționale nr. 650/2009 și Decizia nr.1438/2011 a instanței de contencios constituțional, potrivit căreia, în acest context, Curtea apreciază ca soluția legislativa de a menține în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938 până la finalizarea lucrărilor de cadastru general si a registrelor de publicitate imobiliara nu aduce atingere art. 16 alin. (1) sau art. 21 din Constituție. Acest act normativ are aplicabilitate generală în zonele ce cad sub incidența reglementarilor sale, fiind expresia aplicării legii civile în spațiu.
Astfel, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. LXXXVI (86) din 10 decembrie 2007 a înaltei Curți de Casație si Justiție, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938) ultraactiveaza în întregul ei, acțiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor"
Totodată, instanța suprema reiterează poziția sa prin Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008, în sensul că:
„ (...) este de reținut ca prin art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicata, s-a prevăzut ca numai la finalizarea lucrărilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru întreg teritoriul administrativ al unui județ își încetează aplicabilitatea Decretul-lege nr. 115/1938, iar în conformitate cu dispoziția alin. (3) al aceluiași articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii tari intervine si abrogarea acestui decret.
Din aceasta dispoziție a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului si al publicității imobiliare, rezulta astfel neîndoielnica voința a legiuitorului de a institui o aplicare treptata a noii legi, cu consecința incidenței, în continuare, a vechilor dispoziții ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciara."
Or, la data semnării contractului depus de pârâta 03.12.2007, lucrările cadastrale nu erau finalizate pe raza Județului A., dupa cum aceste lucrări nu sunt finalizate nici în prezent, ceea ce face ca prevederile Decretului Lege 115/1938 să fie aplicabile contractului pus în discuție.
Or, după cum reținea Înalta Curte:
„transmiterea dreptului real care formează obiectul actului juridic supus înscrierii se produce, în sistemul reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, numai datorita efectului constitutiv al înscrierii. (...)Sub aspectul menționat mai este de observat ca prin art. 17 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 se prevede ca "drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai daca între cel care da si cel care primește dreptul este acord de voința asupra constituirii sau strămutării, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisa în cartea funciara", pentru ca prin art 26 din aceeași lege sa se reglementeze ca "drepturile reale se vor dobândi fara înscriere în cartea funciara, din cauza de moarte, accesiune, vânzare silita si expropriere", însă, în aceste din urma cazuri, "titularul nu va putea ... dispune de ele prin carte funciara, decât după ce s-a făcut înscrierea".
Prin urmare contractul invocat nu și-a definitivat efectul translativ de proprietate, ceea ce face ca dreptul de proprietate să subziste în patrimoniul pârâtei. În se poate constata ca:
- Contractul de vânzare cumpărare autentificat cu încheierea 3788/03.12.2007 nu a făcut obiectul înscrierii în C.F., astfel încât, prin raportare la prevederile art. 17 alin. 1 din DL 115/1938, „strămutarea" nefiind înscrisa în C.F., nu se desăvârșește efectul translativ al dreptului de proprietate, acesta rămânând în continuare în patrimoniul pârâtei intimate din cauza pendinte.
- La data perfectării contractului de vânzare-cumparare autentificat cu încheierea 3788/03.12.2007 terenul litigios nu era întabulat, astfel încât titularul dreptului nu putea dispune în mod legitim de dreptul sau anterior întabularii.
- Mai mult, s-a solicitat instanței să sesizeze reaua credința a pârâtei dar si a cocontractantului cu care s-a încheiat actul în condițiile în care posesia a fost si este exercitata în mod legal si netulburat de către reclamant, sens în care sunt si probele testimoniale administrate în cauza. Or, o atare conduita, în opinia recurentului se impunea cu atât mai mult sancționarea pârâtei în sensul pronunțării unei hotărâri prin care să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamantului.
Contrar acestor susțineri, prima instanța se-a limitat la a constata ca efectul translativ de proprietate s-a produs în temeiul actului autentic, fără a se indica în concret motivele pentru care a fost înlăturata de plano trimiterea la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii de carte funciara, cu referire la prev. art. 17 alin. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil prin prisma prevederilor art. 69 alin 2 din Lg. 7/1996 (anterior art. 72 alin. 2 ), în vigoare la data semnării contractului depus de pârâta.
În aceste condiții a apreciat că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru înlăturarea argumentelor reclamantului (temei de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza 1 Cod procedură civilă). Totodată, în ceea ce privește motivele reținute, hotărârea apare ca fiind pronunțata cu interpretarea eronata a legii, deducându-se caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare al unui teren sub regimul Decretului nr.115/1938.
În drept, a invocat art. 299 si urm. C.p.c, art. 304 pct 7 si 9 C.p.c. rap. la art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Decretul-Lege nr.115/1938; Legea nr. 7/1996;
Pârâta V. S. prin cererea sa de recurs a solicitat instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.
În motivele de recurs, a arătat că la termenul din 27.09.2012, s-au pus în discuția părților chestiunea prealabilă a calificării cererii deferite instanței și excepția necompetenței teritoriale, însă ordinea în care a avut loc dezbaterea asupra acestor incidente a fost una greșită, instanța pronunțându-se mai întâi asupra excepției - pe care a respins-o - și abia ulterior s-a pronunțat asupra calificării cererii, admițând recalificarea acesteia din prestație tabulară în acțiune care să țină loc de act autentic. Or, scopul pentru care recurenta pârâtă a invocat chestiunea prealabilă a calificării cererii era tocmai acela de a se putea stabili instanța competentă din punct de vedere teritorial raportat la natura cererii. Deci, ordinea corectă de soluționare a celor două incidente procedurale este soluționarea în primul rând a calificării cererii și abia ulterior - în baza argumentelor și soluției pronunțate asupra chestiunii prealabile - ar urma soluționarea excepției. Și, în acest moment este evident că, admițându-se recalificarea cererii, soluția asupra excepției este cu totul alta, raportat la prevederile art. 5 C.pr.civ., iar art. 13 C.pr.civ. nu este aplicabil.
Din această aplicare în mod eronat a legii, derivă și soluția pronunțată de instanță asupra excepției prescripției dreptului la acțiune. Instanța a respins excepția în baza art. 27 din Legea 7/1996. Într-adevăr, alineatul 4 al art 27 prevede expres imprescriptibilitatea acțiunii în prestație tabulară, însă instanța - la momentul pronunțării asupra acestei excepții - admisese deja recalificarea cererii, deci trebuia să se pronunțe asupra prescripției dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, nu asupra dreptului de a cere prestația tabulară. Având în vedere faptul că încheierile interlocutorii "leagă" judecătorul de cele dispuse în cuprinsul lor, conform art. 268 alin.3 C.pr.civ., recurenta a considerat că instanța de fond a procedat în mod nelegal atunci când a revenit asupra calificării cererii, considerând-o cerere în prestație tabulară. În opinia recurentei art. 27 al legii 7/1996 nu este aplicabil în prezenta speță ci, dimpotrivă, art. 3 al Decretului 167/1958.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că nu există nicio legătură între motivare și soluția pronunțată, de vreme ce textele legale invocate de instanță în cuprinsul considerentelor, respectiv art. 26 din Legea 7/1996, art. 26 din Decretul 115/1938 și art. 887 C.civ. se referă la dobândirea fără înscriere în CF a drepturilor reale prin succesiune, accesiune, vânzare silită sau uzucapiune. În prezenta speță nu este vorba de vreunul dintre cele patru moduri de dobândire a proprietății invocate de instanța de fond.
De asemenea, a considerat că instanța trebuia să analizeze cererea prin prisma întemeierii în drept realizată de către reclamant, respectiv art. 1669 din Noul Cod Civil. Deci, instanța trebuia să verifice dacă a existat vreun refuz al promitentului vânzător de a încheia contractul promis. Bineînțeles că această condiție nu era îndeplinită la momentul introducerii cererii. Reclamantul nu a dovedit defel acest aspect conform art. 1169 din Noul cod civ., iar ei i s-a îngrădit dreptul la apărare prin respingerea întrebării - consemnată chiar în sentință - prin care putea dovedi nu refuzul, ci dimpotrivă insistențele salw de a se încheia contractul promis.
Prin întâmpinare recurenta V. S. a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant, cu cheltuieli de judecată. A considerat că sentința atacată suportă anumite critici însă nu din perspectiva dispozitivului ci din perspectiva motivării pe care se bazează acest dispozitiv. A revenit asupra susținerilor cuprinse în cererea sa de recurs conchizând că instanța trebuia să analizeze cererea prin prisma întemeierii în drept realizată de către reclamant, respectiv art. 1669 din Noul Cod Civil. Instanța trebuia să verifice dacă a existat vreun refuz al promitentului vânzător de a încheia contractul promis. Recurenta a susținut că această condiție nu era îndeplinită la momentul introducerii cererii și că reclamantul nu a dovedit acest aspect conform art. 1169 Noul cod civil.
Analizând recursurile în condițiile art. 304-304 ind. 1 Cod procedură civilă și prin prima motivelor scrise constată că nu sunt fondate.
Prima instanță atunci când a pronunțat hotărârea a avut în vedere o stare de fapt corectă susținută de probatoriul administrat.
Cu privire la motivele invocate de recurentul M. I., acesta insistă pe împrejurarea că prima instanță nu a avut în vedere reaua credință a pârâtei dar și împrejurarea că acțiunea a fost respinsă întrucât s-a reținut că imobilul litigios nu se mai afla în patrimoniul pârâtei și fost înstrăinat unei terțe persoane.
Ori, soluția este greșită întrucât, potrivit extrasului de CF, terenul nu a ieșit din patrimoniul pârâtei figurând înscris și în prezent pe aceasta.
În consecință, prima instanță trebuia să ratifice antecontractul de vânzare- cumpărare încheiat de cele două părți.
Față de aceste aspecte, într-adevăr la dosar apare la fila 5 o chitanță prin care V. S. vinde lui M. I. 1,68 h teren arabil în . de 13.440.000 lei vechi. Acest contract nu are nici o dată trecută, dar rezultă împrejurarea că suma a fost primită de recurenta V..
Cu privire la aceste aspecte, prima instanță în mod corect a reținut că terenul în litigiu a fost înstrăinat de V. S. prin contract de vânzare-cumpărare depus la filele 15-17 dosar, contractul la care s-a făcut referire mai sus fiind încheiat în formă autentică și astfel în mod evident că nu se mai poate pronunța încă o hotărâre care să țină loc de încheierea unui contract în formă autentică.
Pe de altă parte, nu au existat nici dovezi în sensul în care părțile nu au fi putut încheia acest contract ele însele, dat fiind faptul că această chitanță ar fi fost încheiată în anul 2003, iar prezenta acțiune a fost introdusă în 2012.
De altfel, ceea ce se poate observa este că reclamantul în 24.01.2013, a chemat în judecată pe noii proprietari ai terenului conform copiei acțiunii depuse la dosarul de recurs fila 18.
Cu privire la recursul lui V. S. acesta are un singur motiv, respectiv acela că instanța nu s-a pronunțat în mod corect asupra excepției privind prescripția extinctivă a acțiunii întrucât acțiunea introductivă era de obligația de a face, practic, iar prima instanță a recalificat-o în prestație tabulară și a constatat caracterul imprescriptibil al acesteia.
Ori, din însăși cererea introductivă de instanță, indiferent de sintagma „să obligați pârâta să încheie” petitul acțiunii este unul de prestație tabulară, evident că, așa cum in mod corect l-a calificat prima instanță, acesta fiind de fapt și scopul urmărit și consecința juridică care se poate produce. Nu este vorba despre o acțiune în pretenții sau despre un drept e creanță, ci de întocmirea unui contract de vânzare cumpărare în formă autentificată care să fie apt pentru intabulare.
Astfel, și din acest punct de vedere, atât stabilirea obiectului procesului cât și soluția pronunțată de prima instanță, este temeinică și legală, textele de lege pe care s-a sprijinit motivarea fiind corect aplicate.
Nefiind motive pentru modificarea hotărârii, aceasta fiind temeinică și legală, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantului M. I. în contradictoriu cu intimata V. S. și recursul pârâtei V. S. în contradictoriu cu intimatul M. I., ambele împotriva sentinței civile nr.817/18.10.2012 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr._ .
Nefiind incidente disp. art. 274 Cod procedură civilă, nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul reclamantului M. I. în contradictoriu cu intimata V. S. și recursul pârâtei V. S. în contradictoriu cu intimatul M. I., ambele împotriva sentinței civile nr.817/18.10.2012 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 27 februarie 2013.
Președinte: Judecători:
L. B. H. O. A. Ș.
Grefier:
D. S.
Red. H.O.. Tred. S.,D.
2 ex- 26.03.2013
nu se comunică părților
- Reclamant: M. I. cu domiciliul procesual ales în mun. A., Bld. D. 18, ., la SCA Hosszu, I., Gera & P.
- mun. A., Bld. D., nr 18, ., la SCA Hosszu, I., Gera & P.
- Pârâta V. S. cu domiciliul în oraș Salonta, .. 5, județul Bihor
Judecător L. Mihaelajudecătoria Ch.Criș
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6090/2013. Tribunalul ARAD | Acţiune în constatare. Decizia nr. 274/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
