Succesiune. Sentința nr. 9567/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9567/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 18-03-2013 în dosarul nr. 52/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 97
Ședința publică din data de 18 martie 2013
Președinte T. B.
Judecător M. A.
Grefier V. L.
S-au luat în examinare apelul declarat de reclamanta F. F., împotriva sentinței civile nr.9567 din 24.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect succesiune.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei reclamante - avocat B. C. din Baroul A., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentantul apelantei depune la dosar copia cărții de imobil de unde rezultă că intimații din anul 1999 nu mai locuiesc în imobil.
Instanța pune în discuția reprezentantului apelantei excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 111 din codul de procedură civilă referitor la posibilitatea exercitării acțiunii în constatare în raport de cea în realizarea dreptului și la împrejurarea că din probatoriul administrat în primă instanță rezultă existența unui bun imobil în masa succesorală.
Reprezentantul apelantei solicită respingerea excepției arătând că în conformitate cu vechiul cod civil cei care nu au acceptat succesiunea în termen legal sunt străini de masa succesorală.
Nemaifiind formulate alte cereri și considerând cauza în stare de soluționare, instanța acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la Tribunalul A. la data de 10.01.2013, constată că prin sentința civilă nr.9567 din 24.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta F. F. în contradictoriu cu pârâții F. I. F. și B. C. L., pentru stabilire calitate de moștenitor, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, că reclamanta F. F. și defunctul F. I. au fost căsătoriți, pîrîții F. I. F. și B. C. L. fiind copiii celor doi foști soți, iar la data de 04.02.1994 F. I. a decedat ( fila 6 dosar) .
S-a reținut că, după decesul soțului, până în anul 2005, reclamanta a locuit singură în apartamentul din A. . . ., cei doi pârâți din cauză, fiind plecați în Italia („Prin anul 2004 – 2005 ne-am mutat in imobilul apartament nr. 2 unde locuim în prezent. Copii au vizitat-o rar pe reclamanta cât timp a stat in imobil. Cam 2 – 3 ani am stat vecini cu reclamanta in imobil.” – martor Hetco T..); din data de 25.11.2005 reclamanta a fost internată în căminul de bătrâni al Serviciului de ajutor maltez în România, Filiala D., pîrîta B. C. L., obligîndu-se să suporte contravaloarea serviciilor ce îi sînt prestate mamei sale în cămin ( fila 7 dosar). Asupra apartamentului 3 din A. . . sun înscriși ca și proprietari tabulari, din anul 1981, reclamanta și defunctul său soț .
S-a mai reținut că, după internarea reclamantei căminul de bătrâni al Serviciului de ajutor maltez în România, Filiala D., pârâta B. C. L. a cedat folosința apartamentului mai sus identificat unui terț care achita cheltuielile comune ale apartamentului mai sus identificat( „ Revin la tot ce am arătat și arăt că C., pârâta din cauză, l-a lăsat pe acel băiat la care am făcut referire, știu cu certitudine deși inițial nu am vrut să mărturisesc, să locuiască în . băiatul a stat în apartamentul 2 de când a plecat reclamanta la sanatoriu și până în decembrie 2011, cu acordul fiicei reclamantei, numita C.” – martora Hetco M. ) . În luna martie, pârâta B. C. L. a trimis personal bani martorei Hetco M. pentru ca aceasta din urmă să achite cheltuielile comune ale apartamentului 3 din A. . . ( „În martie personal C. mi-a trimis 100 euro ca să achit cheltuielile de întreținere pentru apartament. De atunci nu am mai primit bani de la ea și nici o veste” – martora Hetco M. ) .
Instanța de fond a reținut că, reclamanta și fiica sa B. C. L. sunt certate ( „Arăt că reclamanta și fiica ei C. erau supărate și nu vorbeau una cu cealaltă. Din acest motiv Cersela mă suma pe mine și eu trebuia să îi relatez ce am aflat despre mama ei în urma convorbirilor telefonice purtate cu reclamanta” – martora Hetco M. ) .
În drept, instanța a reținut că sunt incidente următoarele texte de lege: art. 91 din Legea nr. 71/2011, art. 6 Noul cod civil, art. 651 Cod civil, art. 689 Cod civil, art. 700 Cod civil, art. 701 Cod civil, iar față de . data de 01.10.2011 a noului Cod civil, în prealabil instanța a analizat care este legea aplicabilă speței.
Astfel, instanța de fond a constatat că de vreme ce potrivit art. 91 din Legea 71/2011 moștenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, în cazul de moștenirilor legale deschise înainte de . noului Cod civil, precum este cazul celei în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil și raportând starea de fapt decelată la dispozițiile legale instanța a constatat că acțiunea este neîntemeiată.
S-a reținut că, în cauză reclamanta pretinde că are calitatea de unică moștenitoare a defunctului F. I., însă susținerile sale nu au fost primite cu motivarea că acceptarea moștenirii este actul sau faptul juridic prin care un succesibil își însușește calitatea de moștenitor al unui defunct, iar acceptarea moștenirii poate fi făcută expres sau tacit, reținându-se și că acceptarea moștenirii se face expres când se însușește calitatea de erede într-un act autentic sau privat.
Prima instanță a reținut că atunci când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare, avem de a face cu acceptarea tacită a moștenirii.
În cauză reclamanta este soția supraviețuitoare a defunctului F. I..
În ceea ce îi privește pe cei doi pârâți, F. I. F. și B. C. L., s-a reținut că aceștia sunt descendenții defunctului, fiind chemați de lege la moștenire în prima clasă de moștenitori.
S-a reținut totodată că este adevărat că cei doi pârâți nu au opus reclamantei în cadrul prezentei proceduri judiciare dovada acceptării moștenirii expres prin însușirea calității de erede într-un act autentic sau privat, această omisiune neputând fi însă reținută de instanță a fi dovadă absolută în favoarea reclamantei, întrucât nu există certitudinea absolută că cei doi pârâți au cunoștință de proces, de vreme ce nu li se cunoaște adresa de domiciliu din Italia și pe cale de consecință au fost citați în condiții de publicitate.
Pe de altă parte, s-a reținut că din probele administrate a rezultat, că cel puțin în ceea ce o privește pârâta B. C. L., acesteia nu i-a fost indiferentă soarta juridică a apartamentului 3 din A. . ., (apartament din cadrul căruia cota de ½ reprezintă masa succesorală rămasă după defunctul său tată,) de vreme ce aceasta a cedat din anul 2005 și până în anul 2011 folosința imobilului în favoarea unui terț .
Instanța de fond a reținut că, această cedare a folosinței ( indiferent că a fost oneros sau gratuit ) și ulterior plata personală a cheltuielilor comune în luna martie a anului 2012, de către pârâtă, vădesc că această pârâtă și-a manifestat voința în sensul însușirii calității de moștenitor după defunctul său tată, echivalând cu acte neechivoce de acceptare tacită a moștenirii de către pârâta B. C. L. după defunctul F. I. (este de menționat că această însușire a calității de moștenitor este dovedită a fi fost făcută doar începând cu anul 2005 însă fermitatea lor conturează - cu risc scăzut de eroare - prezumția că ele au fost făcute încă din anul 1994, după decesul defunctului, însă pe fondul relațiilor litigioase dintre mamă și fiică, reclamanta ascunde adevărul).
Pentru aceste considerente instanța a reținut că reclamanta nu este, precum pretinde, unica moștenitoare a defunctului F. I. decedat la data de 04.02.1994 și pe cale de consecință a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată (deși argumentele pentru care se va respinge acțiunea sunt favorabile pârâtei B. C. L., nefiind admisă acțiunea în sensul constatării și a calității de moștenitor a pârâtei alături de reclamantă, pentru că instanței nu i-a fost făcută o astfel de cerere nici de către pârâtă nici de către reclamantă), fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta F. F., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii civile, constatând că după defunctul său soț, F. I., are calitate de soție supraviețuitoare, fiind unica moștenitoare acceptantă, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de apel arată că, prima instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea, făcând o greșită aplicare a legii și o eronată apreciere a probelor administrate, fiind greșită concluzia că nu exista certitudinea absolută că cei doi pârâți au cunoștință de proces și astfel neopunerea la acțiune și neprezentarea unor probe în favoarea acceptării moștenirii de către ei, să fie o probă și temei suficient pentru admiterea acțiunii.
Consideră că, nici un reclamant nu are obligația să asigure prezentarea părții adverse la proces parcurgând legal și faza dezbaterii succesiunii la notar însă nu s-au prezentat nici acolo, arătând totodată că, nu s-ar fi ajuns la acest proces dacă pârâții, din 1994, ar fi rezolvat actele de moștenire.
Arată că, indiferența și nepăsarea intimaților față de situația juridică a apartamentului, și chiar față de mama lor, nu ar trebui interpretate în sensul respingerii acțiunii, ci exact invers, iar prima instanță prin această cerință implicită de a asigura proba absolută a acceptării sau neacceptării moștenirii de către copiii săi, este arbitrară, nedreaptă și nelegală, astfel că, proba unui fapt pozitiv - în speță acceptarea - trebuie făcută de cei care au singuri facultatea de a accepta sau de a renunța la moștenire.
Precizează că, a pretinde de la aceasta să dovedească ceva ce nu depinde de ea, în condițiile în care descendenții săi nu se îngrijesc nici de persoana sa, este o condiționare excesivă și fără temei de fapt și de drept în calea apărării drepturilor și intereselor sale legitime.
Consideră că se poate spune că prima instanță a depășit și principiul disponibilității procesului civil, aplicând niște prezumții si concluzii, pentru care nu s-au formulat apărări si nu s-a formulat o luare de poziție de către pârâți.
Prezumția că atitudinea manifestată în anii 2005-2011 se aplică și perioadei de șase luni următoare decesului s-a dovedit excesivă și părtinitoare.
Indiferența și distanțierea pârâților de moștenire se vădește și cu această circumstanță, ca se ocupă, daca vor și când vor de apartament, dar nu se prezintă și nu se interesează nici de procedura moștenirii și nici de starea sa.
În eventualitatea considerării cai de atac ca fiind recurs, invocă art. 3041 și art. 304 pct. 7.8 și 9 Cod procedură civilă.
Analizând apelul prin prisma disp. art. 295-296 Cod procedură civilă, și a motivelor invocate, se constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Astfel, analizând excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, instanța constată că aceasta este întemeiată întrucât acțiunea în constatare având, potrivit art. 111 Cod procedură civilă, un caracter subsidiar, nu poate fi primită decât dacă reclamantul nu poate cere realizarea dreptului.
Ori – în speță situația este cu totul alta – scopul urmărit de reclamantă este acela de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil, iar în acest caz se poate cere realizarea dreptului.
Pe de altă parte, și pe fondul cauzei, acțiunea reclamantei se constată a fi neîntemeiată.
Susține apelanta că în mod eronat prima instanță a considerat că ea trebuie să facă proba acceptării sau neacceptării în termen a moștenirii de către ceilalți succesibili.
Nu poate fi primită această susținere, întrucât disp. art. 1169 Cod civil – aplicabil în speță în baza art. 230 din Legea nr. 71/2011 – obligă reclamantul să facă dovada afirmațiilor sale.
Susține reclamanta că în motivarea acțiunii sale că pârâții – fiul și fiica sa sunt străini de moștenirea tatălui lor, aceștia neacceptând-o expres ori tacit.
S-a solicitat audierea martorilor C. E. și S. V., ale căror declarații însă, nu au dovedit cele susținute de reclamantă. Aceștia au cunoscut-o pe reclamantă în urmă cu 4 ani, respectiv 6 ani cu ocazia internării în Centrul de vârstnici din localitatea D., nefiind în măsură să relateze vreun aspect referitor la perioada imediat următoare decesului (februarie 1994).
Mai mult, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță declarațiile martorilor Hetco T. și Hetco M. - audiați de către instanță în baza rolului activ, par să contrazică susținerile reclamantei.
Pentru aceste motive, constatând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în baza art. 296 Cod procedură civilă, apelul va fi respins ca neîntemeiat.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul exercitat de apelanta F. F., în contradictoriu cu intimații F. I. și B. C. L. împotriva sentinței civile nr.9567/ 24.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. .
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18.03.2013.
Președinte, Judecător, Grefier
T. B. M. A. V. L.
Se comunică:
1.apelanta F. F. – dom. ales la cab. Av. B. C. Cl. A. V., ., .
2. intimat F. F. – Italia Pordenone, Via Stradelle, Nr. 28
3.intimata B. C. L. - Italia Pordenone, Via Stradelle, Nr. 28
Red.TB
Thred.VL
Prima instanță: Judecătoria A., jud. D. L. C.
Ex.5/3 .
| ← Expropriere. Sentința nr. 1258/2013. Tribunalul ARAD | Pretenţii. Sentința nr. 332/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
