Servitute. Hotărâre din 25-10-2013, Tribunalul BACĂU
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul BACĂU la data de 25-10-2013 în dosarul nr. 5699/270/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BACĂU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 248/2013
Ședința publică de la 25 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. P.
JUDECĂTOR C. C.
Grefier G. A.
Pe rol fiind judecarea apelului civil promovat de către apelanții – pârâți B. A. și C. V. împotriva sentinței civile nr.4111 din 28.12.2012 pronunțata de Judecătoria Onești în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - reclamanți B. I.-C. și B. I., având ca obiect servitute .
Dezbaterile in fond au avut loc in ședința publică din data de 21.10.2013 fiind consemnate in încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea la data de 25.10.2013
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4111/28.12.2012 a Judecătoriei Onești a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanții pârâți B. I.-C. și B. I., în contradictoriu cu pârâții reclamanți B. A. și C. V., ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți B. A. și C. V. în contradictoriu cu reclamanții pârâți B. I.-C. și B. I.. S-a stabilit limita dintre proprietățile celor două părți ca fiind cea delimitată de punctele 1- 4 - 3 din schița întocmită de expertul tehnic judiciar D. V., ce reprezintă anexa nr. 4 la raportul de expertiză efectuat în cauză. A fost respins capătul de cerere din reconvențională având ca obiect revendicarea imobiliară ca neîntemeiat. S-au compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare teren autentificat sub nr. 1655/22.05.1996 la BNP V. B., pârâții C. V. și B. A. au cumpărat de la tatăl celei din urmă, B. V., suprafața de teren de 105 m.p. situat în intravilanul comunei Tg. T., tarlaua 648, . de vânzător în baza sentinței civile nr. 5551/05.10.1995 a Judecătoriei Onești. Potrivit planului de situație întocmit la momentul încheierii acestei tranzacții, terenul ce a făcut obiectul contractului avea o lățime de 9,00 m. și o lungime de 11,6 m., una din laturile de 9 m. fiind la limita DN12A, iar cea opusă fiind lipită de casa proprietate a vânzătorului. În același plan de situație, în partea dinspre vecinul B. I. D., între proprietatea acestuia și suprafața de 105 m.p. ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării este menționată o „alee acces rest proprietate B. I. V.”, care are o lățime la drumul național de 2 m. și pe lungime are laturile paralele cu cele două proprietăți vecine.
Prin contractul de donație (și nu de vânzare cumpărare, așa cum au susținut reclamanții) autentificat sub nr. 2350/15.08.2008 la BN „LEX VOLUNTATIS”, același proprietar, B. V., a donat reclamanților B. I.-C. și B. I. (fiu și noră a donatorului), cu drept de uzufruct viager pentru donator și soția sa asupra casei notată cu C1 în schița cadastrală, imobilul compus din suprafața de 2752 m.p., tarlaua 648 parcela 36 și ./45, din care 352 m.p. curți construcții și 2414 m.p. teren arabil și o casă C1 cu suprafață de 65 m.p. situată pe terenul curți-construcții.
Din probele administrate instanța reține că la momentul vânzării terenului în suprafață de 105 m.p. vânzătorul B. V. a acceptat ca accesul la proprietatea sa să se facă pe o alee cu lățimea de 2 m.l. și că suprafața înstrăinată este lipită de limita de sud a casei sale, nesolicitând o cale de acces către vreo încăpere ce se află pe această latură. Față de această situație, înstrăinătorul nu ar fi putut ulterior stabilirii pe cale convențională a căii de acces către proprietatea sa solicite de la dobânditorii suprafeței de teren alăturată căii publice ca trecerea să se facă pe terenul acestora, căci dacă ar fi dorit acest lucru nu ar fi vândut întreaga suprafață de 105 m.p., cu lățimea de 9 m.l. și ar fi păstrat o cale de acces mai lată.
Având în vedere această situație cu privire la stabilirea lățimii căii de acces la proprietate încă de la momentul înstrăinării suprafeței de teren de 105 m.p., dacă la acest moment reclamanții, în calitate de dobânditori ai fondului dominant apreciază că nu au cale de acces la drumul public, potrivit art. 618 alin. 1 C.civ., trecerea va putea fi cerută celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea, însă în cauză trecerea se făcea anterior pe o alee cu lățimea de 2 m.l., alee pe care și în prezent accesul se poate face, așa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză și din declarațiile martorilor, care au arătat că reclamanții au acces la calea publică pe proprietatea ce le aparține.
Față de cele anterior reținute, având în vedere că reclamanții au o cale de acces de la proprietatea ce le aparține către calea publică, așa cum ea a fost stabilită convențional de autorul lor, de la care au primit prin donație terenul ce reprezintă fondul considerat dominant, ținând cont de faptul că în calitate de succesori cu titlu particular ai acestui autor, ca urmare a unui act cu titlu gratuit, sunt obligați să respecte și să garanteze pe dobânditorii anteriori cu titlu oneros în ce privește drepturile dobândite de aceștia, instanța a respins ca neîntemeiată cererea principală, așa cum a fost completată, reclamanții nefiind lipsiți de acces la calea publică, ci dimpotrivă, acest acces făcându-se potrivit unei convenții pe care au obligația de a o respecta.
Potrivit art. 563 alin. 1 C.civ. “Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are de asemenea dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.”
Potrivit acestui text acțiunea în revendicare are ca titular pe proprietarul neposesor și se poartă în contradictoriu cu persoana care posedă sau deține fără drept terenul său. În cauză, din probele administrate, instanța reține că în ceea ce privește terenul ce se află în lateralul casei pârâților, acesta a fost folosit de ambele părți ca și cale de acces, iar ulterior, cu privire la această cale a existat o înțelegere de împărțire, împărțire ce în fapt materializează calea inițială de acces de 2 m.l., cu care reclamanții nu sunt de acord, solicitând ca accesul să se facă pe o porțiune mai lată, care astfel ar acoperi o parte din terenul pârâților, pentru care în fapt se solicită instituirea servituții de trecere. Așadar, reclamanții nu numai că nu au ocupat vreo porțiune din terenul pârâților, dar din acțiunea formulată și din susținerile acestora reiese că aceștia nu invocă un drept de proprietate asupra suprafeței de teren a pârâților ci solicită ca pe terenul acestora să se stabilească o servitute de trecere, arătând (în susținerile de la termenul din 21.09.2012) nu că terenul pe care vor să ajungă la calea publică le-ar aparține ci că o cale de acces așa cum a indicat-o expertul (respectiv cu o lățime de 2,3 m la un capăt și 2,6 m la altul) nu este suficientă, fiind necesar ca accesul să se facă pe lângă porțiunea de teren ce le aparține și pe o porțiune ce aparține pârâților.
Așa fiind, nu se poate spune că reclamanții ocupă, ca posesori ori ca simpli detentori, vreo suprafață de teren ce aparține pârâților, pentru a se putea aprecia că acțiunea acestora din urmă este întemeiată. Mai mult decât atât, comparând planul de situație întocmit la momentul dobândirii de către pârâți a suprafeței de teren de 105 m.p. cu planurile de situație întocmite de expertul desemnat în cauză, instanța reține că nu se poate reține o încălcare a proprietății pârâților de către reclamanți. Astfel, limita de nord a acestui teren este reprezentată de casa ce a aparținut lui B. V. (și pentru care este constituit un drept de uzufruct viager), casă care s-a aflat în tot timpul în aceeași poziție și raportat la care a fost măsurată lungimea și lățimea terenului înstrăinat, iar în prezent, ambele părți acceptă faptul că o alee de acces aflată la estul acestei suprafețe există, și ea are o lățime de aproximativ 2 metri, astfel că susținerea pârâților în sensul că reclamanții au ocupat o suprafață de teren ce le aparține este neîntemeiată.
În ceea ce privește suprafața reală pe care o dețin pârâții, așa cum a arătat și expertul, reținând o lățime de 9 metri, ea este mai mică de 105 m.p., fiind de 95,83 m.p., dar aceasta nu se datorează ocupării vreunei suprafețe de către reclamanți ci datorită faptului că la întocmirea planului inițial lungimea de la casă până la drum a fost menționată ca fiind 11,6 metri, iar în prezent aceasta este de doar 10,34 metri.
Reținând că lățimea terenului pârâților este de 9 metri, aspect necontestat de reclamanți, care solicită ca pe o parte din această lățime să li se stabilească un drept de trecere la calea publică (și nu să se constate că sunt proprietari asupra acestei suprafețe), și că deși suprafața pârâților este mai mică decât cea menționată în actul de vânzare acesta aspect nu se datorează ocupării de către reclamanți a vreunei suprafețe a pârâților, instanța a respins capătul de cerere al reconvenționalei având ca obiect revendicarea ca neîntemeiat, însă având în vedere cele reținute cu privire la neînțelegerile părților cu privire la delimitarea suprafețelor de teren pe care le dețin, a admis capătul de cerere al reconvenționalei și să stabilească limita dintre cele două proprietăți ca fiind delimitată de punctele 1-4-3 din schița întocmită de expertul judiciat D. V. ce reprezintă anexa nr. 4 la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a stabili această delimitare a proprietăților, instanța a avut în vedere, conform celor arătate anterior, că potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat la BNP V. B. sub nr. 1644 din 22.05.1996 pârâții au dobândit o suprafață de teren ale cărei limite au fost indicate în planul de situație anexă, iar în prezent, respectând ca elemente certe limita de nord a terenului, reprezentată de casa tatălui pârâtei B. A. și reclamantului B. I. C., precum și lățimea de 9 metri a acestui teren, limita dintre proprietățile părților este cea anterior indicată, reclamanții neputând invoca o altă variantă atâta vreme cât în calitate de succesori (cu titlu particular) au obligațiile pe care le avea și autorul lor, respectiv de a garanta pe dobânditorul cu titlu oneros de orice evicțiune din partea unui terț și mai mult decât atât, de a se abține de la orice act personal prin care să aducă atingere dreptului transmis dobânditorului cu titlu oneros, în cauză având prioritate acest din urmă dobânditor, care urmărește evitarea unei pierderi, spre deosebire de dobânditorul cu titlu gratuit care ar urmări păstrarea unui câștig.
Având în vedere soluțiile ce au fost date cererii principale cât și celei reconvenționale, precum și faptului că ambele părți au efectuat cheltuieli de judecată similare în ceea ce privește onorariile de avocați, taxe judiciare de timbru și onorarii de expertiză, instanța a compensat în totalitate aceste cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri in termen legal au declarat apel pârâții – reclamanți, C. V. si B. A., criticând-o pentru următoarele motive:
- in mod greșit a respins prima instanță capătul din cererea reconvențională având ca obiect revendicare, întrucât suprafața de teren revendicată (lățime 1,49 m și lungime 11,60 m se află trecut atât din actul de proprietate al reclamanților cât și al pârâților ;
- deoarece expertul nu a stabilit suprafața terenului suprapus s-au formulat obiecțiuni, s-a solicitat expertului să stabilească suprafața ce se suprapune insă acesta nu s-a conformat si nici instanța nu a mai admis cererea de revenire cu adresă la expert chiar dacă instanța a stabilit linia de hotar conform anexei 4, respectiv prin revenirea căii de acces la lățimea de 2 m suprapunerea de terenuri există, iar acțiunea in revendicare trebuia admisă.
- sentința este nelegală și sub aspectul compensării cheltuielilor de judecată;
Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare in apărare:
In apel, instanța a încuviințat la solicitarea apelanților, efectuarea unei adrese la expertul care a efectuat expertiza la judecata in prima instanță, pentru a calcula aria suprafețelor de teren, despre care aceștia au susținut că este înscrisă in ambele titluri de proprietate, răspunsul fiind depus la filele 18-20 ds cauzei;
Examinând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel invocate constată că acesta este fondat doar sub aspectul criticilor care vizează compensarea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:
Din probatoriul administrat in cauză nu a rezultat că vreo suprafață de teren ar fi cuprinsă atât in contractul de vânzare – cumpărare al părților cât si in contractul de donație al reclamanților .
Din răspunsul dat de expert a rezultat că terenul despre care apelanții pretind că se află in ambele titluri de proprietate este in suprafață de 12,8 m.p. si este delimitată pe punctele de contur 1-2-3-4- din schița anexă nr. 1 ( fila 33 dosar apel).
Acest teren este inclus doar in titlul de proprietate al pârâților, reclamanții neinvocând nici un moment că ei ar fi proprietarii terenului. Acest aspect a rezultat in mod neîndoielnic, astfel cum in mod judicios a reținut si prima instanță ,din conduita procesuală a acestora care au pretins un drept de trecere pe suprafața măsurată de expert ca fiind 12,8 m.p. in plus față de suprafața de teren ,cu lățimea de 2 m, pe care a dobândit-o prin contractul de donație, iar nicidecum un drept de proprietate.
Folosirea suprafeței de 12,8 m.p. ca drum de trecere nu poate fi considerată exercitare a posesiei ca prerogativă a dreptului de proprietate pentru a determina admiterea acțiunii in contradictoriu cu reclamanții.
De altfel, pentru admiterea acțiunii in grănițuire pe aliniamentul 1-4-3 din schița anexă nr. 4 ( fila 66 ds prima instanță), s-a stabilit in mod definitiv, pe acest aliniament, că suprafața de 12,8 m.p. este inclusă doar in contractul de vânzare-cumpărare al apelanților-pârâți.
Cât privește cheltuielile de judecată tribunalul constată că acțiunea reclamanților – pârâți a fost respinsă in întregime, iar a pârâților-reclamanți, a fost admisă in parte, doar in ceea ce privește grănițuirea, astfel încât, dispozițiile art. 276 Cod pr.civ, nu sunt incidente.
La judecata in prima instanță, față de dispozițiile art. 274 Cod pr.civ, apelanți-pârâți erau îndreptățiți la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate cu taxa judiciară de timbru si timbru judiciar pentru acțiunea in grănițuire, 19,3 lei, parțial onorariul expertiză in cuantum de 250 lei( onorariul întreg a fost de 1000 lei din care 500 lei, achitat de pârâți, insă față de admiterea doar a grănițuirii si respingerea capătului de cerere referitor la revendicare, urmează a recupera doar 250 lei) și de asemenea parțial onorariul avocatului, care a fost de 500 lei ( fila 84 dosar) dar față de considerentele arătate anterior urmează a fi acordate doar suma de 250 lei.
Având in vedere aceste aspecte, reclamanții pârâți trebuiau obligați la plata sumei de 519,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată in favoarea pârâților.
Apreciem că această sumă nu trebuie suportată de ambii proprietari, potrivit art. 560 din Codul civil, întrucât textul reglementează situația suportării cheltuielilor ocazionate de operațiunea materială de delimitare a hotarului si a semnelor exterioare corespunzătoare, iar nu în situația stabilirii pe cale judiciară a hotarului contestat, in urma admiterii acțiunii in grănițuire, când sunt incidente dispozițiile art. 274 Cod pr.civ.
Pentru aceste considerente față de dispozițiile art. 296 Cod pr.civ, va admite apelul, va schimba in parte sentința civilă recurată, dar sub aspectul compensării cheltuielilor de judecată in sensul arătat anterior.
Va respinge cererea de cheltuieli de judecată a apelanților, in apel, întrucât nu au făcut dovada achitării onorariului de avocat, iar taxa de timbru si timbru judiciar au fost plătite pentru motivul de apel care a fost găsit nefondat de instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de către apelanții B. A. și C. V. domiciliați in . Bacău, împotriva sentinței civile nr.4111 din 28.12.2012 pronunțata de Judecătoria Onești în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - reclamanți B. I.-C. și B. I., domiciliați in . Bacău, având ca obiect servitute .
Schimbă, in parte, sentința civilă apelată in ceea ce privește soluționarea cererii accesorii de cheltuieli de judecată din cererea reconvențională si in consecință:
Înlătură din dispozitivul sentinței mențiunea privind compensarea cheltuielilor de judecată si:
Obligă reclamanții – pârâți să plătească pârâților – reclamanți suma de 519,3 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert, taxă de timbru si timbru judiciar, corespunzător pretențiilor admise.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată solicitate in apel, ca nedovedită.
Definitivă.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Octombrie 2013
Președinte, C. M. P. | Judecător, C. C. | |
Grefier, G. A. |
RED. SENT. CIV.JUD.C. S.
RED. DEC. CIV. JUD. P. C. M. 21.01.
TH. RED. AG / PCM
EX. 2 21.01. 2014 / G.A. 27 01.02.2014
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 194/2013. Tribunalul BACĂU | Succesiune. Sentința nr. 3360/2013. Tribunalul BACĂU → |
|---|
