Revendicare imobiliară. Decizia nr. 3/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 15-01-2013 în dosarul nr. 664/833/2009
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR ORADEA
-SECȚIA I CIVILĂ-
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 3/A/2013
Ședința publică din 15 ianuarie 2013.
INSTANȚA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTEADRIANA C.
JUDECĂTORCECILIA R.
JUDECĂTORMARIA S.
GREFIEROVIDIU I.
Pe rol fiind pentru azi soluționarea recursului civil formulat de recurentul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor în contradictoriu cu intimații Mișcuția C. M., Mișcuția M., P. C. A. I. împotriva sentinței civile nr. 1496/2010 pronunțată de Judecătoria Salonta având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal nu se prezintă nici o parte.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că procedura este completă, s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 14.01.2013 de către intimata Mișcuția M. cerere de strămutare a dosarului deoarece nu se poate deplasa pentru a fi prezentă la termenele stabilite, starea sa de sănătate fiind foarte gravă, după care:
Față de cererea precizatoare depusă la dosarul de fond – fila 51 dosar – prin care se învederează că valoarea imobilelor revendicate este prețuită la suma de 200.000 lei, având în vedere valoarea obiectului litigiului, raportat la dispozițiile art. 2821 C. pr. civ. și decizia 32/09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recalifică calea de atac în prezenta cauză din recurs în apel, sens în care, potrivit Regulamentului de Ordine Interioară urmează a se judeca în complet de 2 judecători, compus din doamnele judecător C. A. și R. C..
Președinte Judecător Judecător Grefier
A. C. C. R. M. S. O. I.
PREȘEDINTEADRIANA C.
JUDECĂTORCECILIA R.
GREFIEROVIDIU I.
La reluarea cauzei în complet de apel nu se prezintă nici o parte.
Față de cererea de strămutare depusă la dosar de către intimata Mișcuția M., prin care se solicită trimiterea dosarului la o altă instanță, este apreciată ca fi neîntemeiată, competența instanțelor judecătorești este stabilită prin lege, sens în care nu poate fi apreciată ca o cerere de strămutare propriu zisă în accepțiunea codului de procedură civilă, această cerere nefiind îndreptată nici la instanța competentă să o soluționeze.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța închide faza probatorie și rămâne în pronunțare asupra apelului.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND
Asupra apelului de fata retine urmatoarele – prin sentinta civila nr 1496 din data de 15 Decembrie 2010 pronuntata de Judecatoria Salonta in dosarul nr_ , instanta a dispus
- respingerea excepției lipsei de obiect invocată de pârâta P. A. I..
- respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Bihor și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, invocate de Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Bihor.
- respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare in judecata formulată de reclamantele MIȘCUȚIA C.-M. și MIȘCUȚIA M., în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR și P. C. A. I., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotara astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele - Reclamantele Mișcuția C. M. și Mișcuția M. au solicitat, pe calea acțiunii în revendicare, restituirea unui teren situat în .. Bihor construcție cu destinație de locuință personală, precum și construcții auxiliare ridicate pe acest teren; în subsidiar, au solicitat despăgubiri.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Bihor și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor de reprezentant al Statului Român, invocate de Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Bihor, având în vedere cererea subsidiară privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate de Statul Român de la antecesorul lor, instanța apreciază că, în speță, sunt incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 conform căruia: „Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii. El participa in astfel de raporturi prin M. Finantelor, afara de cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop”, astfel încât instanta a respins aceste excepții ca nefondate.
Cu referire la excepția lipsei de obiect invocată de pârâta P. A. I. s-a retinut ca pârâta P. C. A. I., prin întâmpinare (f. 68-69 dos. TBO), a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamante ca fiind fără obiect, or, chiar dacă imobilele constând în construcții nu mai există în materialitatea lor, fiind demolate – astfel cum rezultă din cuprinsul cererii antecesorului Mișcuția G. P. și adeverința nr. 694/04.09.1991 emisă de P. C. A. I. (f. 41, 42 dosar Tribunalul Bihor), această împrejurare nu lipsește de obiect cererea subsidiară a reclamantelor de acordarea despăgubirilor corespunzătoare, astfel încât și această excepție a fost respinsă ca nefondată.
Cu referire la excepția inadmisibilității invocată de instanță, din oficiu, s-a retinut ca intrucât din întâmpinarea pârâtei P. comunei A. I. rezultă – pe de o parte - că antecesorilor reclamantelor, respectiv Mișcuția G. P. și Mișcuția G. B., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor, în baza legilor fondului funciar, respectiv L.18/1991, L.1/2000, pentru o suprafață de teren agricol de 65,43 ha conform titlurilor de proprietate emise de Comisia Jud. Bihor (nr.1183/23.02.1999 emis pentru Mișcuția G. pentru suprafața de 10 ha, nr.1331/21.06.2002 emis pentru Mișcuția G. P. pentru suprafața de 40 ha, nr.1336/24.06.2002 emis pentru Mișcuția G. P. și Mișcuția G. B., pentru suprafața de 12,26 ha și nr.543/18.10.1994) emise în baza actelor doveditoare depuse la dosare de către cei doi solicitanți, care la data aplicării legilor fondului funciar erau în viață și care coincid cu actele care au fost anexate de către reclamante în prezenta acțiune, iar – pe de altă parte - cu privire la construcțiile care sunt revendicate de către reclamante, prin Dispoziția nr.4/21.01.2002 a Primarului C. A. I. s-a propus acordarea de despăgubiri, dosarul fiind înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și care este în curs de soluționare, conform adresei nr. 3674/CC/24.10.2008 emisă de Secretariatul Comisiei Centrale, instanța a respins ca inadmisibilă prezenta cerere formulată de reclamante, având în vedere ca acestea au ales calea legilor speciale reparatorii, o nouă cerere pe calea dreptului comun fiind inadmisibilă.
S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat recurs, recalificat ulterior in apel, apelantul STATUL ROMAM prin M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, criticand sentinta apelata sub aspectul nelegalitatii si netemeiniciei acesteia, invocand in drept dispozitiile art. 304, pct. 9 c.pr.civ. si solicitand ca in urma admiterii apelului sa se dispuna schimbarea in parte a sentintei atacate in sensul admiterii exceptiei privind lipsa calitatii procesuale pasive a paratului STATUL ROMAM prin M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, fara cheltuieli de judecata.
In motivarea apelului se arata ca cererea de chemare in judecata formulata de reclamante este intemeiata in drept pe dispozitiile Legii nr 10 din 2001, iar art. 24, pct 8 din aceasta lege prevede competenta materiala in prima instanta a tribunalelor. In cazul in care s-ar accepta ideea ca cererea de chemare in judecata este intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, ar fi incidente prevederile art. 10, al. 1 din Legea nr 554 din 2004 privind contencioasul administrativ care atrag competenta curtilor de apel de a judeca cererile avand ca obiect actele emise de autoritatile centrale sau nesolutionarea in termenul legal a unei cereri de catre o asemenea autoritate. Cum Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor nu a solutionat pana in prezent dosarul reclamantelor, acest aspect poate fi asimilat situatiei prevazute de art. mai sus aratat, iar potrivit prevederilor art. 19, al. 1 din Legea nr 247 din 2005 competenta apartine sectiei de contencios administrativ al curtii de apel, iar Statul R. este reprezentat in aceste litigii prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
Referitor la exceptia privind prescriptia dreptului material la actiune, intrucat reclamantele se prevaleaza de dispozitiile dreptului comun, este de 3 ani de la data primirii Dispozitiei Primarului Municipiului Oradea, adica anul 2006, potrivit prevederilor art. 3, al. 1 din Decretul nr 167 din 1958.
Se arata ca exceptia privind lipsa calitatii procesuale pasive a paratului STATUL R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR a fost respinsa in mod eronat, fata de dispozitiile art. 25 din Decretul nr 31 din 1954 si cele ale Legii nr 10 din 2001 si HG nr 1068 din 2007, calitatea procesuala pasiva in speta revenindu-i Primarului, Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.
Apelanta invoca si prevederile deciziei nr 27 din 2011 pronuntate de ICCJ in solutionarea unui recurs promovat in interesul legii, potrivit carora calitatea Statului R. de actionar la Fondul Proprietatea nu ii poate conferi acestuia, in lipsa unui raport juridic suficient configurat in dreptul intern, calitate procesuala pasiva in litigiile prin care se solicita obligarea sa la despagubiri aferente imobilelor ce nu pot fi restituite in natura.
Intimatii nu si-au exprimat pozitia procesuala in cauza.
Analizand apelul formulat de apelant prin prisma motivelor invocate si tinand cont de prevederile art. 295 c.pr.civ., instanta retine ca acesta este nefondat, urmand a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor succede.
Din actele si lucrarile dosarului rezulta ca antecesorii reclamantelor au detinut in proprietate suprafata de 65,43 ha teren agricol precum si casa de locuit si anexe gospodaresti situate pe raza loc. A. I..
In ceea ce priveste terenurile, in temeiul Legii nr 18 din 1991, prin TP nr 1183 din 1999, TP nr 1331 din 2002 si TP nr 1336 din 2002 si TP nr 543 din 1994, dreptul de proprietate cu privire la intreaga suprafata de teren a fost reconstituita.
In ceea ce priveste constructiile, prin Dispozitia primarului comunei A. I. nr 4 din 21.01.2002 emisa in aplicarea Legii nr 10 din 2000, s-a dispus acordarea de masuri reparatorii constand in despagubiri, iar din adresa nr 3674/CC din 24.10.2008 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor rezulta ca dosarul administrativ a fost inaintat acestei institutii, fiind in curs de solutionare.
Pe cale prezentei actiuni promovate in conditiile dreptului comun, reclamantele solicita acordarea despagubirilor banesti care nu i-au fost platite pana in prezent.
Conform pricipiului disponibilitatii care guverneaza procesul civil, reclamantul este cel care stabileste prin cererea de chemare in judecata cadrul procesual, indicand obiectul cererii, persoanele in contradictoriu cu care intelege sa se judece precum si temeiul de drept al actiunii formulate.
In speta, reclamantele au invederat in mod expres ca nu inteleg sa invoce in drept dispozitiile legilor speciale, Legea nr 10 din 2000 cu modificarile ulterioare, actiunea lor fiind intemeiata pe prevederile dreptului comun - art. 480, 481 c.civ., Constitutia Romaniei si Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Au mai aratat ca imobilele care au apartinut antecesorilor lor au fost situate pe raza loc. A. I., precum si faptul ca valoarea obiectului litigiului este de 200.000 lei.
Respectand dreptul de dispozitie al reclamantelor in stabilirea cadrului procesual, in mod corect a retinut instanta de fond referitor la competenta materiala si teritoriala de a solutiona prezenta pricina, faptul ca sant incidente dispozitiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1, al. 1 si art. 13, al. 1 c.pr.civ. competenta de judecata in prima instanta revenind judecatoriei de la locul situarii imobilului, adica Judecatoriei Salonta.
Nefondate sant si criticile apelantului referitoare la incidenta dispozitiilor art. 3, al. 1 din Decretul nr 167 din 1958 privind implinirea termenului de prescripti a dreptului material la actiune, avand in vedere ca cererea de restituire intemeiata pe dispozitiile Legi nr 10 din 2001 a fost formulata de reclamante cu respectarea termenului prevazut de legea speciala, iar faptul ca procedura administrativa de acorare a despagubirilor nu a fost finalizata de autoritatile statului nici pana in prezent, nu este imputabila pasivitatii reclamantelor din cauza.
In ceea ce priveste excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Finanțelor Publice Bihor, in mod corect a retinut instanta de fond ca, tinand cont de temeiul de drept invocat de reclamante, 480, 481 c.civ., Constitutia Romaniei si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, având în vedere cererea subsidiară privind acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate de Statul Român de la antecesorul lor, în speță sunt incidente prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 conform căruia: „Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii. El participa in astfel de raporturi prin M. Finantelor, afara de cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop”, nefiind incidente dispozitiile speciale cuprinse in Legea nr 10 din 2001 si Legea nr 247 din 2005, respectiv in actele normative emise in aplicarea acestora.
Referitor Decizia nr. 27 din 2011 pronuntata de ICCJ in solutionarea unui recurs promovat in interesul legii, inovata de apelant, aceasta decizie prevede doua ipoteze distincte, respectiv
- in actiunile intemeiate pe dispozitiile art. 26, al. 3 din Legea nr 10 din 2001, republicat, prin care se solicita obligarea Statului R. la acordarea despagubirilor banesti pentru imobilele preluate in mod abuziv, Statul R. nu are calitate procesuala pasiva
- actiunile in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate in mod abuziv, imposibil de retituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr 247 din 2005, indreptate direct impotriva Statului R., intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, si ale art. 13 din Constitutie, sant inadmisible.
In speta, este aplicabila cea de a doua teza, cum a retinut in mod corect si instanta de fond, chiar daca Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice are calitate procesuala pasiva, o asemenea actiune este inadmisibila.
Reclamantele au apelat la dispozițiile legii speciale, insă acest lucru nu este in măsură să șteargă cu caracter retroactiv raportul dintre legea specială și legea generală, principiul specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant - urmând a-și produce efectele și pe viitor, astfel incât in prezența unei legi speciale care reglementează situația juridică a imobilelor preluate abuziv este inadmisibilă apelarea in mod paralel la dispozițiile dreptului comun pentru a atinge practic aceeași finalitate.
Rezultă deci că în fapt nu a existat nici o piedică pentru reclamante să apeleze la prevederile legii speciale, respectiv Legea 10/2001 pentru valorificarea dreptului lor.
În esență problema care se pune în prezenta cauză este în ce măsură pentru apărarea dreptului său de proprietate o persoană poate apela la calea dreptului comun atunci când datorită și contextului social istoric care a generat problema în sine statul a ales să reglementeze aceste situații pe calea unor legi speciale derogatorii de la dreptul comun, legi care impun sub sancțiunea decăderii parcurgerea unor proceduri administrative prealabile și care în cazul Legii 10/2001 presupus în primul rând o notificare.
Trebuie pus deci în balanță dreptul de proprietate privată al cetățeanului un drept absolut si inviolabil căruia i se pot aduce limitări doar în condițiile legii cu principiile generale ce reglementează întregul sistem de drept respectiv principiul specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală, astfel încât, atunci când există o lege specială derogatorie de la dreptul comun numai aceasta este aplicabilă calea dreptului comun fiind inadmisibilă. Desigur trebuie apreciat în fiecare caz in parte dacă legea specială oferă o cale efectivă de realizare a dreptului caz în care se poate pune problema accesului real la justiție în lumina art.6 Cedo pentru protectia dreptului de proprietate în lumina art.1 Protocol 1.
Această problemă delicată a fost tranșată pe calea unui recurs în interesul legii, de către Inanta Curte de Casație și Justiție prin decizia 33 din 09 iunie 2008 prin care se arată următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Din considerentele deciziei rezultă că de regulă părțile îndreptățite trebuie să apeleze la dispozițiile legii speciale și numai cu totul excepțional și atunci când legea specială nu oferă un acces efectiv la o instanță părții se poate apela la calea dreptului comun.
În acest sens ICCJ a arătat umrătoarele:
„Legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute (art. 18 lit. c, art. 29), asa incat argumentul unor instante in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii proprietari sau de mostenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie”.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat. „Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special."
In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
În acord cu această decizie se interpretează și recentele condamnări ale României la CEDO.
Astfel potrivit art.20 din Constituția României atunci „când există neconcordanțe între pactele și tratatele fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Potrivit art.1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional”
În egală măsură Constituția României consacră și ea inviolabilitatea dreptului de proprietate privată arătând în art.44 că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular” și „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.” Iar potrivit art.480 cod civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Dreptul de proprietate este deci un drept absolut și inviolabil recunoscut ca atare și în dreptul intern iar condițiile în care i se pot aduce limitări sunt prevăzute expres de lege.
Astfel potrivit art.1 Protocol 1 din CEDO și a jurisprudenței Curții o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei trebuie să respecte următoarele condiții:
să fie prevăzută de lege
să urmărească un scop legitim
să fie proporțională cu scopul urmărit.
In cauza Faimblat c. României[1](cererea nr._/02, hotărârea din 13 ianuarie 2009) Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.Curtea reține că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este, în sine, contrară Convenției doar că, în speță, această procedură nu s-a dovedit a fi eficientă.
În cauza de față insă nu se poate pune problema caracterului ineficient al legii speciale atâta timp cât reclamantii, desi ar fi avut posibilitatea de a apela la această procedură, fara nici un motiv intemeiat nu au utilizat mijloacele prevăzute de Lg.10/2001 pentru a obtine redobandirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
In ceea ce privește decizia 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată in recursul in interesul legii de ICCJ, publicată in Monitorul Oficial al României in 17 februarie 2012, instanța supremă nu face decât să reia mult mai tranșant raționamentele utilizate în decizia anterioară 33/2008 arătând foarte clar faptul că:
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantelor și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție.
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale .
Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.
Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.
Decizia nu aduce aspecte noi față de cea pronunțată in anul 2008 atâta doar că tranșează și mai bine, de această dată cu un accent special pe practica CEDO faptul că nu se poate uzita de dreptul european doar in scopul eludării dispozițiilor speciale ale dreptului intern.
In consecință având in vedere că reclamantele au uzat de mijloacele procedurale reglementate de legea specială pentru a proteja dreptul nascut și solicitat pe baza acesteia, apoi au ales să acționeze inclusive pe calea dreptului comun fără a avea o justificare rezonabilă în acest sens, nu se poate reține sub nici o formă că ne aflăm în situația în care legea specială nu oferă o cale de acces efectivă la o instanță văzând temeiurile de drept expuse, considerentele deciziile ICCJ nr. 33 din 09 iunie 2008, nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorii pentru instanță, instanța de apel reține că in mod corect a fost respinsă cererea ca inadmisibilă pe calea dreptului comun, de către instanța de fond.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, constatând că nu sunt incidente in cauză motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii care să atragă modificarea in tot sau in parte a acesteia, soluția apelata fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de procedură de ordine publică și cu aplicarea corectă a legii, in baza dispozițiile art.296 Cod de procedură civilă, instanța de apel va respinge apelul civil introdus de apelant .
In baza art. 274 Cod de procedură civilă nu se vor acorda cheltuieli de judecată având în vedere că nu au fost solicitate de niciunul dintre intimați iar apelantul nu este îndreptățit a le solicita.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul civil introdus de apelantul STATUL R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, cu sediul în loc. Oradea, .. 2/B, jud. Bihor in contradictoriu cu intimatii MIȘCUȚIA C.-M. și MIȘCUȚIA M., ambele cu domiciliul în București, .. 15, sector 5 și P. C. A. I., cu sediul în loc. A. I., jud. Bihor, impotriva sentintei civile nr 1496 din 15.12.2010 pronuntata de Judecatoria Salonta pe care o pastreaza in totalitate.
F. cheltuieli de judecata in apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 15._.
PreședinteJudecătorGrefier
A. C. C. R. O. I.
Red. jud. R.C.
Red. jud. fond B.C.
Tehnored. R.C.
6 ex/25.01.2013
Pt. conformitate 4 comunicări/25.01.2013
Se comunică cu: Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Mișcuția C. M., Mișcuția M., P. C. A. I.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 452/2013. Tribunalul BIHOR | Reziliere contract. Încheierea nr. 957/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
