Pretenţii. Decizia nr. 175/2014. Tribunalul BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2014 pronunțată de Tribunalul BOTOŞANI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 4044/222/2013
Dosar nr._ Pretenții
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA – I – CIVILĂ
DECIZIA NR. 175 A
Ședința publică din 23 iunie 2014
Președinte - H. I.
Judecător - A. D.
Grefier - A. E.
Pe rol judecarea apelului civil formulat de apelantul M. D. – prin reprezentant primar D. A., în contradictoriu cu intimata M. M., împotriva sentinței civile nr. 458 din 13 martie 2014, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc ambele părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că procedura de citare cu părțile este legal îndeplinită.
În baza art. 131 Noul Cod procedură civilă, competența de soluționare a apelului revine Tribunalului, după regulile reglementate la art. 95 alin. 2 din Noul Cod procedură civilă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat și văzând că s-a solicitat de către apelantul M. D., în temeiul art.411 alin. 1 pct. 2 Noul Cod procedură civilă judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată apelul în stare de judecată și trece la judecarea acestuia.
TRIBUNALUL,
Asupra apelului civil, de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei D. cu nr._ din 08.11.2013, reclamanta M. D.- prin primar a chemat în judecată pârâta pârâta M. M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1243,40 lei din care suma de 683,01 lei reprezentând c/v chirie și suma de 560,39 lei reprezentând penalități de întârziere.
În motivarea acțiunii reclamanta M. D. prin primar a arătat că în baza contractului de închiriere încheiat cu pârâta, a pus la dispoziția acesteia o locuință situată în D., . jud. B. pentru care aceasta avea obligația să achite o chirie lunară, în cuantum de 6200 lei, în perioada 10 septembrie 2012 – 23 august 2013 înregistrând o restanță de 683.01 lei.
În dovedirea acțiunii a depus la dosar contractul de închiriere nr. 2/2006 (f. 4-5), înștiințare de plată nr. 8217/02.07.2013 (f. 3) și calcul penalități (f. 6).
În drept a invocat prevederile Codului Civil, Legii 114/1996, OUG 40/1999 și art. 17 din Legea 146/1997.
Pârâta nu și-a exprimat poziția procesuală față de acțiunea introductivă, deși i s-a comunicat acțiunea în cadrul procedurii reglementate de art. 201 Cod procedură civilă și a fost legal citată la termenul din data 13 martie 2014.
Prin sentința civilă nr. 458 din 13 martie 2014 Judecătoria D. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M. D. -prin primar, în contradictoriu cu pârâta M. M., și în consecință a obligat pârâta M. M. să achite reclamantei M. D. prin primar suma de 749,81 lei din care suma de 619,81 lei reprezintă chiria datorată pentru perioada 10.09.2012 – 10.08.2013 și suma de 130 lei reprezintă penalități de întârziere pentru perioada 10.09.2012 – 10.08.2013.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că în baza contractului nr. 2/2006 reclamanta a închiriat imobilul – apartament situat în D., . către pârâtă însă aceasta nu a achitat contravaloarea chiriei pentru perioada 10.09.2012 – 10.08.2013, acumulând un debit în sumă de 619,81 lei.
Totodată, a evocat în considerente dispozițiile art. III alin. 1 lit) b pct. 2 din contractul mai sus menționat, potrivit cărora pârâtul se obliga să plătească reclamantei contravaloarea chiriei la termenul stabilit și dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. c în care este prevăzută obligația pârâtului de a plăti în cazul întârzierii la plată, a unor penalități la nivelul dobânzii datorate pentru neplata obligațiilor bugetare pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma datorată.
A mai arătat judecătorul fondului în considerente că potrivit dispozițiilor art. 969 cod civil vechi și a art. 1270 NCC contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părți având forță juridică similară unei legi și trebuie executate cu bună credință având în vedere și dispoz. art. 1073 Cod civil și art. 1556 NCC potrivit cărora creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligației de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.
Totodată, s-a apreciat că în cadrul raporturilor juridice obligaționale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligații îi revine sarcina de a dovedi existența creanței, respectiv a raportului juridic care a dat naștere dreptului său subiectiv și că odată făcută această probă, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate și în apărare să facă dovada fie a ineficienței raportului juridic obligațional în baza căruia creditorul își întemeiază dreptul său de creanță, fie a executării obligației invocată de către creditor.
În prezenta cauză s-a constatat că reclamanta M. D. prin Primar a făcut dovada prin administrarea probei cu înscrisuri a existenței raportului juridic obligațional având în vedere contractul de închiriere anexat, în timp ce pârâtul nu a administrat nici o probă din care să rezulte executarea obligației care îi incumbă, și a recunoscut în fața instanței existența debitului solicitând eșalonarea la plată a acestuia.
S-a arătat în continuare că, obligarea pârâtului la plata contravalorii chiriei corespunde prevederilor art. 969 Cod civil și 1073 Cod civil, care stipulează principiul obligativității actelor juridice legal încheiate și principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligației de către debitor.
De asemenea, s-a arătat că, condiția referitoare la necesitatea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile a fost îndeplinită, cuantumul creanței fiind de 619,81 lei.
Față de considerentele arătate mai sus, instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 619,81 lei reprezentând chiria datorată pentru perioada 10.09.2012 – 10.08.2013.
Cu privire la penalitățiile de întârziere solicitate pentru perioada 10.09.2012 – 10.08.2013 prima instanță a reținutcăstipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere în condițiile în care valoarea penalităților de întârziere poate depăși valoarea debitului, echivalează cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an și contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002.
Mai mult, a reținut instanța de fond că, potrivit art. II alin. ultim din contractul de închiriere penalitățiile nu pot depăși totalul chiriei restante.
S-a mai considerat că potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
S-a evocat aici faptul că, potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța a apreciat, că se regăsește în cauză.
În speță, s-a constatat că, penalitățile calculate de creditoare depășesc cuantumul dobânzii legale și se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței, iar această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
S-a arătat în continuare că nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat, sancțiunea nulității având caracter virtual și rezultând în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, a mai apreciat instanța că, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea susține, a arătat în continuare judecătorul fondului, că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator, procedura respectivă constituind un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.
S-a evocat în acest sens faptul că, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
S-au citat în continuare considerentele soluției potrivit cărora „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, s-a apreciat de către prima instanță că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu reclamanta nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de locuințe sociale pe o piață dominată doar de către M. D. ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
S-a mai arătat și că inexistența unui monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Ceea ce sancționează legea, a concluzionat pe aspectul dezvoltat prima instanță, este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Această opțiune nu a fost considerată nemulțumitoare, de instanță întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, a concluzionat prima instanță că luarea la cunoștință a condițiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
În consecință, instanța a reținut acestă clauză a penalităților ca fiind una abuzivă și a limitat cuantumul penalităților solicitate la suma de 130 lei corespunzătoare unei dobânzi anualizate de 25% (619,81 lei * 25% / 12 luni * 10 luni).
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel apelantul M. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, constând în nepunerea în discuție a excepției caracterului abuziv al clauzei, pe care s-a întemeiat soluția.
De asemenea, s-a criticat și neconcordanța dintre minută și dispozitiv, în sensul că minuta aprobă ce s-a solicitat, mai puțin suma de 63,20 lei chirie, iar prin dispozitiv se acordă jumătate din ce s-a înscris în minută.
În ceea ce privește inexistența clauzelor abuzive s-a arătat că în speță incidente sunt prevederile Legii nr. 114/1996 și ale HG 1275/07 decembrie 2000 în vigoare la momentul încheierii contractului și art. 24 din OG nr. 1275/07 decembrie, ele stabilind prin anexa 8 modelul de contract în care se înserează clauza penală cu privire la neplata chiriei la termen.
Nu se pune probleme unui monopol de piață, întrucât nimeni nu construiește ca să se închirieze la nivelul unei chirii în cuantum 10% din veniturile lunare, penalitatea neîntrecând debitul, fapt impus de prevederile contractuale și respectate de apelantă.
Apelul declarat este întemeiat, pentru cele ce urmează.
Prin cererea introductivă reclamanta M. D. a solicitat obligarea pârâtei M. M. la plata sumei de 1243,40 lei din care 683,01 lei contravaloare chirie și suma de 560,39 penalități de întârziere, despre pârâtă arătându-se în considerente că nu și-a exprimat poziția procesuală față de acțiunea introductivă, deși i s-a comunicat în cadrul procedurii reglementate de art. 201 Cod procedură civilă și a fost legal citată la termenul din 13 martie 2014.
Cu toate acestea din oficiu, instanța de fond a declarat abuzivă clauza contractuală prin care părțile au stipulat că debitorul este obligat la o penalitate de 0,5% pe zi întârziere la suma datorată în cazul neplății chiriei la termenul stabilit, fără a o pune în discuția contradictoriu a părților.
Potrivit art. 224 Cod procedură civilă instanța este obligată în orice proces să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau de drept prezentate de ele sau invocate din oficiu, în caz de nerespectare a acestei dispoziții legale, hotărârea pronunțată fiind susceptibilă de a fi desființată în căile de atac.
Punerea în discuția părților a oricărei chestiuni de fapt sau de fapt invocate asigură respectarea principiului contradictorialității care implică dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanța din oficiu, contradictorialitatea manifestându-se atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță.
Prin urmare, judecătorului de fond îi revenea obligația să aducă la cunoștința părților și să pună în discuție caracterul abuziv al clauzei prin care s-a convenit cuantumul penalităților de întârziere și pe care și-a întemeiat de altfel soluția, tocmai pentru a da posibilitatea părții în contra căreia a fost invocată să se apere, lucru care nu s-a făcut, încât Tribunalul B., în temeiul art., 480 al. 6 Cod civil raportat la art. 13,14 și 224 Cod procedură civilă va admite apelul, va anula sentința atacată și văzând dispozițiile art. 480 al. 3 Cod procedură civilă și solicitarea părții apelante de a se trimite dosarul spre rejudecare instanței de fond, va proceda în consecință.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Admite apelul declarat de M. D. – prin reprezentant primar D. A. – . nr. 41, județul B., în contradictoriu cu intimata M. M. din D., ., județul B., împotriva sentinței civile nr. 458 din 13 martie 2014, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D..
Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică din 23 iunie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
H. I. A. D. A. E.
Red. AD/12.09.2014
Jud. N. M.
Dact. A.E.
ex. 4/15.09.2014
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 567/2014. Tribunalul BOTOŞANI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 159/2014. Tribunalul BOTOŞANI → |
|---|
