Pretenţii. Decizia nr. 369/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 369/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 17950/197/2010
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 369A
Ședința publică din data de 24.10.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. F.
JUDECĂTOR M. I. I.
GREFIER P. L.
Pe rolul Tribunalului se află judecarea cererilor de apel formulate de apelantul reclamant L. V. și apelant pârât T. A. G. în contradictoriu cu intimații pârâți Walther Dagmar, P. I. Dietlind, P. J., G. A., K. M., S. C., împotriva Sentinței civile nr. 8523/15.06.2012 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 10.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, care face parte din prezenta hotărâre, când tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la data de17.10.2013, 24.10.2013, când:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 8523/15.06.2012 a Judecătoriei B. a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a paraților P. J., G. A., S. C. si K. M. (ultimii trei in calitate de succesori ai paratului G. REINALD, decedat in timpul procesului), W. DAGMAR si P. I. DIETLIND; a fost admisă în parte acțiunea civila având ca obiect „pretenții” formulată și precizată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâții P. J., T. A. G., W. DAGMAR, P. I. DIETLIND, G. A., S. C. și K. M. (ultimele trei în calitate de succesoare ale pârâtului G. REINALD, decedat in timpul procesului), și, în consecință, a fost obligat pârâtul T. A. G. să plătească reclamantului suma de 45.996 euro și dobânda legală corespunzătoare acestui debit, calculată începând cu data de 05.07.2010 și până la achitarea efectiva a debitului; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu restul pârâților, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost obligat pârâtul T. A. G. să plătească reclamantului suma de 5.480 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciara de timbru și timbru judiciar aferente pretențiilor admise.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G. Reinald, W. Dagmar, P. I. Dietlind, P. J., că prin calitate procesuală pasivă se înțelege obligația legală a unei persoane de a figura într-un proces în calitate de parte, calitate ce trebuie să corespundă calității de titular al obligației ce formează conținutul raportului de drept material dedus judecății. Calitatea procesuală este cea care îndreptățește o persoană să fie parte în proces și presupune, pe latură pasivă, existența unei identități între persoana pârâtului și cel
obligat în același raport juridic. Astfel, instanța a verificat dacă pârâții indicați de către reclamant prin cererea de chemare în judecată sunt cu adevărat cei obligați în raportul juridic dedus judecății.
Conform stării de fapt astfel cum a fost reținută de către instanță, înscrisul încheiat la data de 12.10.2002 intitulat „Convenție” îi menționează, în partea introductivă, ca părți semnatare, pe pârâții G. Reinald, W. Dagmar, P. I. Dietlind, T. A. G., însă, cu toate acestea, la sfârșitul convenției, acolo unde se află semnăturile părților, la rubrica „Proprietari” se află numai trei semnături. Aceste semnături aparțin pârâților T. A. G., P. J. și G. Reinald, împrejurare confirmata verbal atât de către primii doi parați prin răspunsurile date de aceștia la interogatoriu, cât și de reclamantul care, prin răspunsurile date la interogatoriu a recunoscut faptul că pe pârâtele W. Dagmar și P. I. Dietling nu le-a cunoscut niciodată, de față la semnarea convenției fiind doar pârâții P., G. și T..
F. de aceasta situație instanța a reținut că singurul care s-a angajat în mod valabil prin semnarea convenției a fost pârâtul T. A. G..
În privința pârâtului G. Reinald, instanța a constatat că, deși acesta figurează ca parte în respectivul contract și a semnat la rubrica „Proprietari”, fiind de față la întocmirea convenției, acesta nu s-a angajat la nimic în nume propriu, ci a pretins că acționează în calitate de mandatar al mamei sale G. D., surorii sale P. I. Dietlind și al verișoarei sale W. Dagmar.
Instanța a mai reținut că nici reclamantul nu contestă faptul că pârâtul G. Reinald a acționat în numele celor trei coproprietare anterior menționate, însă susține că acesta ar fi avut un mandat perfect valabil pentru a angaja obligații pentru cele trei.
În contradicție cu afirmațiile reclamantului, instanța a reținut însă că reclamantul nu a probat dovada existenței unui mandat din partea numitelor D. G., P. I. Dietling si W. Dagmar către pârâtul G. Reinald, semnatarul convenției, prin care acesta să își asume in mod valabil, pentru mama, sora si verișoara sa, obligația de plata a respectivelor sume de bani către reclamant.
Fiind vorba despre un act de dispoziție (plata unei sume de bani), instanța a apreciat că nu se poate reține susținerea reclamantului potrivit cărei pârâtul G. Reinald ar fi acționat în temeiul unui mandat verbal pentru cele trei, câtă vreme acest mandat verbal este contestat și existența lui nu poate fi probată potrivit dispozițiilor legale în materie cu înscris autentic.
În același sens, a reținut că procurile notariale invocate de reclamant în dovedirea pretinsei ratificări de către pârâte a mandatului dat pârâtului G. Reinald au fost date pentru alte chestiuni și că ele nu acoperă împrejurarea analizată.
În concluzie, instanța a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor P. I. Dietlind și W. Dagmar, dar și a pârâtelor G. A., S. C., M. K., succesoarele în drepturi ale pârâtului decedat în timpul procesului, G. Reinald, este întemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu aceste pârâte urmând a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Referitor la pârâtul P. J., instanța a reținut că semnătura acestuia apare într-adevăr pe înscrisul intitulat „Convenție”, însă numele său nu este menționat în cuprinsul actului, neputându-se reține că acesta ar fi semnat respectivul document altfel decât în calitate de martor. Pentru aceste motive, instanța a reținut ca întemeiata apărarea pârâtului potrivit cu care din convenția invocată nu rezultă că acesta s-ar fi obligat față de reclamanți la ceva, ci doar ca, cel mult, astfel cum singur recunoaște la interogatoriu, s-a angajat să colaboreze cu reclamantul în vederea retrocedării terenurilor celorlalți pârâți.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru suma de 123.835,728 lei, reprezentată de diferența dintre suma solicitată prin cererea introductivă de instanță și cea solicitată ulterior, prin precizarea de acțiune, instanța a considerat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție de fond, absolută, care prin regimul său juridic impune analiza condițiilor de exercițiu ale acțiunii, printre care și aceea a termenului în care poate fi exercitată. Prescripția este definită ca fiind sancțiunea care lovește posibilitatea de exercitare a acțiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silită a obligației civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripție stabilit de lege. În analiza excepției invocate, instanța trebuie să stabilească, pe de o parte, natura dreptului exercitat și, pe de alta parte, termenul de prescripție aplicabil și momentul împlinirii acestuia. Termenul de prescripție pe care pârâții îl invocă ca împlinit se referă la obligația pretinsă de către reclamant de plăti o sumă de bani. Așadar, este vorba despre un drept patrimonial de creanță, care, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1955, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii sale. În speță, momentul de la care s-a născut dreptul reclamantului de a pretinde plata banilor coincide cu data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare a terenurilor și anume data de 05.07.2007. Din acel moment, se consideră împlinită condiția suspensivă a vânzării terenurilor care a fost prevăzută în convenția din 12.10.2002. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 05.07.2010, în cadrul termenului de prescripție a dreptului la acțiune, conform art. 101 alin. 3 Cod procedura civila. De altfel, pârâții nu contestă introducerea acțiunii în cadrul termenului de prescripție, ci afirmă numai prescrierea dreptului la acțiune cu privire la suma de 123.835,728 lei, reprezentând diferență dintre suma solicitată de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și cea solicitată ulterior, prin precizarea de acțiune depusă la data de 01.04.2011.
În acest sens, instanța a apreciat că diferența de 123.835,728 lei care rezultă din precizarea de acțiune a reclamantului nu poate fi calificată drept o pretenție distinctă, nouă, pe care acesta a înțeles să o solicite numai începând cu data de 01.04.2011, câtă vreme calculul total a rezultat în urma aplicării la prețul din contractul de vânzare – cumpărare a criteriului menționat în înțelegerea părților, acela de 1 euro la fiecare mp de teren vândut (invocat dintr-un început ca temei al pretențiilor).
Astfel, s-a considerat că precizarea de acțiune nu poate fi calificată drept o modificare a cererii, ci doar o mărire a câtimii obiectului, permisă de art. 132 C.pr.civ.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 962 cod civil („obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una dintre părți se obligă”), art. 969 Cod Civil („convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”), art. 1017 Cod civil („obligația, sub condiție suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor și incert. Obligația condițională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”) și art. 1176 Cod Civil („Actul sub semnătură privată recunoscut de către acela căruia i se opune, sau, privit de lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor.”).
În acest sens, a reținut că, prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 12.10.2002, intitulat „Convenție”, care reprezintă un contract sinalagmatic cu titlu oneros, reclamantul împreună cu P. I. și-au asumat obligația îndeplinirii tuturor demersurilor juridice și administrative necesare pentru recuperarea terenurilor și imobilelor descrise în respectiva convenție, urmând ca la data împlinirii condiției suspensive a retrocedării acelor terenuri și a vânzării lor, aceștia să primească în schimbul îndeplinirii obligațiilor asumate un preț determinat funcție de suprafețele de teren care se vor vinde.
A mai reținut că, prin convenția respectivă, singura parte care s-a obligat în mod valabil la plată a fost pârâtul T. A. G., despre restul părților nefăcându-se dovada asumării valabile a unei obligații similare, pentru considerentele expuse anterior.
Așadar, pârâtul T. A. G. și-a asumat obligația plății către reclamant a sumei de 1 euro pentru fiecare metru pătrat vândut, din momentul vânzării imobilelor și terenurilor sale indicate în convenție și care urmau să fie revendicate. Astfel, din conținutul actului, contrar celor susținute de pârât prin întâmpinare, rezultă cu claritate atât obiectul convenției – prestațiile la care fiecare dintre părți se obligă, cât și cauza acesteia.
Instanța a mai reținut că pârâtul T. A. G. și-a asumat în mod valabil această obligație, după cum reiese din chiar recunoașterea implicită desprinsă din cuprinsul întâmpinării și din concluziile scrise depuse, aceasta împrejurare rezultând și din coroborarea cu mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului și cu prezenta necontestată a semnăturii acestuia pe înscris; de altfel, pârâtul nu s-a apărat în sensul că nu s-ar fi angajat să efectueze plata pretinsă de reclamant, ci invocând excepția neexecutării contractului.
Instanța a constatat însă, pe baza probelor administrate în cauză, că reclamantul și-a dovedit pretențiile, pârâții înșiși recunoscând contribuția reclamantului la demersurile efectuate în vederea retrocedării terenurilor. Astfel, pârâtul P. J., care figurează în convenție ca fiind cel care îl va ajuta pe reclamant, în răspunsul la interogatoriu – întrebarea 2, arată că „reclamantul nu s-a achitat integral de obligațiile asumate”, însă a recunoscut ajutorul dat de P. I., care s-a obligat la rândul său alături de reclamantul L. V..
Instanța a apreciat că atât lipsa unor atribuții expres defalcate, dar și formularea din Convenția încheiată între părți potrivit căreia „noi, beneficiarii acestei datorii mai sus descrise vom duce la îndeplinire.....” denotă asumarea obligației de efectuare a demersurilor în mod solidar din partea lui L. V. și a lui P. I., în sensul art. 1039 Cod Civil și următoarele, drept pentru care oricare dintre aceștia putea aduce la îndeplinire obligația astfel asumată. Or, după cum însuși pârâtul P. J. recunoaște, presupunând că reclamantul L. V. nu a întreprins nici o acțiune, P. I. a efectuat demersurile necesare îndeplinirii obligației asumate, ceea ce echivalează cu o executare integrala a obligației inclusiv de către reclamant.
Apărarea pârâtului potrivit căreia reclamantul nu s-ar fi achitat de obligațiile sale câtă vreme costurile demersurilor întreprinse le-ar fi suportat integral pârâtul a fost înlăturată de instanță, care a apreciat că suportarea de către reclamant a acestor cheltuieli nu a fost o obligație asumată prin convenția încheiată de părți.
Totodată, faptul că ulterior asumării acestei obligații prin convenție, pârâtul T. A. G. l-a mandatat pe pârâtul P. J. să se ocupe de retrocedarea terenurilor în calitate de mandatar, nu conduce automat la concluzia ca acesta a înțeles să denunțe unilateral convenția încheiată cu reclamantul. De altfel, chiar și o astfel de interpretare ar fi lipsită de eficiență câtă vreme, în baza principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, nu este valabilă revocarea unilaterală tacită a unui contract sinalagmatic cu titlu oneros, în lipsă de stipulație expresă în acest sens.
Dimpotrivă, instanța a apreciat că apărarea pârâtului ar putea fi interpretată ca o invocare a propriei sale culpe, constând în împiedicarea reclamantului să-și ducă la bun sfârșit sarcinile prin mandatarea în același scop a unei alte persoane.
În baza celor expuse, instanța a constatat că pretențiile reclamantului în privința pârâtului Tarler A. G. sunt întemeiate, dispunând obligarea acestuia la plata sumei de 45.996 euro (sumă rezultată din vânzarea drepturilor acestuia, necontestată din punct de vedere al cuantumului de care pârât). De asemenea, potrivit art. 1088 Cod civil,
instanța l-a obligat pe pârât la plata dobânzii legale corespunzătoare acestui debit, de la data de 05.07.2010 și până la achitarea efectivă a acestuia.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul, precum și pârâtul T. A. G..
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor sale, având în vedere că, astfel cum rezultă din probele administrate, acesta și-a îndeplinit în totalitate obligațiile rezultate din convenție, respectiv a redactat și a depus notificări și acte în vederea dovedirii dreptului de proprietate, a alcătuit dosarele în vederea depunerii acestora la R.A.P.P.S., a căutat avocați, topometriști și s-a deplasat la aeroport pentru transportul pârâților.
A mai arătat că, deși nu a recunoscut la interogatoriu că a semnat convenția doar în calitate de martor, pârâtul P. J. se contrazice singur, având în vedere că, într-un alt dosar aflat pe rolul instanțelor, acesta a răspuns în sensul că recunoaște faptul că, împreună cu ceilalți pârâți, au convenit ca reclamantul să îi ajute la revendicarea terenurilor pe care le-au avut în proprietate, contra unei sume de bani.
Apelantul-reclamant a arătat de asemenea că nu contestă faptul că pârâtul P. J. l-a însoțit, însă de toate demersurile s-a ocupat reclamantul, împreună cu numitul P. I., care avea cunștință de toate aceste proceduri, prin însăși convenția încheiată între părți stabilindu-se ca reclamantul să acționeze împreună cu acest pârât, iar scopul urmărit de părți a fost atins.
În continuare, reclamantul a arătat că s-a încercat să se demonstreze că pârâții ar fi achitat cheltuielile legate de demersurile făcute, dar acestea nu fac obiectul convenției, și era firesc să fie în sarcina pârâților.
Reclamantul a susținut că, de la momentul vânzării terenurilor, i-a contactat pe pârâți de mai multe ori, însă demersurile sale au rămas fără rezultat.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, apelantul a arătat că, deși au invocat această excepție prin întâmpinare, totuși au recunoscut datoria față de reclamant, fiind incidente prevederile art. 1204 din Codul civil, precum și că pârâtul P. J. a fost mandatat de ceilalți pârâți să încheie convenția, potrivit recunoașterii acestuia la interogatoriu.
A mai arătat că, chiar dacă se susține de către pârâți că nu a existat un mandat în formă scrisă, decât ulterior încheierii convenției, este evident din comportarea pârâților că aceștia și-au însușit convenția, dându-i un mandat verbal pârâtului P. J. și ratificând ulterior actele încheiate de mandatarul lor, ori, în ultimă instanță, dacă acesta ar fi depășit limitele mandatului, ar fi trebuit să răspundă în mod direct față de pârâți.
Reclamantul a arătat de asemenea că pârâtul G. Reinald a semnat convenția în calitate de reprezentant al mamei sale, fără a prezenta un mandat în acest sens, astfel că sunt incidente prevederile art. 1545 din Codul civil, pârâtul fiind răspunzător față de terți, iar pe parcurs a dobândit calitatea de persoană îndreptățită, ceea ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat.
În final, reclamantul a arătat că actul încheiat între părți se forța obligatorie prevăzută de art. 969, 973 din Codul civil.
Apelul a fost legal timbrat.
În dezvoltarea motivelor apelului declarat, pârâtul T. A. G. a arătat că pretențiile în cuantum de 45.996 euro sunt prescrise, în raport cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că prin acțiunea introductivă nu s-a indicat nici o modalitate de calcul a sumei pretinse, reclamantul prevalându-se de clauza cuprinsă în convenție, respectiv aceea care prevedea obligația pârâților de a plăti suma de câte 1 euro pentru fiecare mp vândut.
A mai arătat că a solicitat ca reclamantul să indice modalitatea de calcul a sumei pretinse, având în vedere și faptul că pârâții erau proprietari asupra unor terenuri distincte și care ulterior au fost înstrăinate, astfel că, în ipoteza în care s-ar constata temeinicia pretențiilor, aceștia nu ar putea fi obligați decât prin raportare la suprafața de teren asupra căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate, înstrăinată ulterior, respectiv la suma rezultată din vânzarea drepturilor fiecăruia.
Pârâtul a arătat de asemenea că, la termenul de judecată din 1.04.2011, reclamantul a indicat cuantumul pretențiilor sale, respectiv suma de 470.133,728 lei, precum și modalitatea de calcul a acesteia, eronată față de cele arătate anterior, precizând că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 5.07.2007, dată la care s-a născut și dreptul reclamantului de a pretinde plata sumei de bani.
În continuare, pârâtul a arătat că, în raport cu data depunerii precizării de acțiune, respectiv 1.04.2011, a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că modalitatea de calcul a pretențiilor reclamantului este greșită, având în vedere că fiecare dintre pârâți era unic proprietar, distinct de ceilalți, asupra terenurilor cu pricire la care li s-a reconstituit dreptul de proprietate și care ulterior au fost înstrăinate, astfel că, în măsura în care exista, obligația de plată a pârâtului trebuia raportată la suma rezultată din vânzarea drepturilor sale, modul de calcul folosit de reclamant denotând faptul că acesta nu cunoaște situația juridică a terenurilor și nu a făcut, așadar, nici un demers pentru a putea pretinde îndeplinirea obligației de plată.
A mai arătat că reclamantul și-a asumat obligația de a aduce la îndeplinire toate demersurile administrative și juridice pentru recuperarea imobilelor, iar ulterior încheierii convenției, pârâtul l-a mandatat pe vărul acestuia, pârâtul P. J., să procure actele necesare în vederea întocmirii dosarului, să-i susțină și să-i apere drepturile și interesele în fața oricărei persoane fizice sau juridice, precum și în fața organelor administrative și judiciare competente, în vederea redobândirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001 și a înscrierii acestuia în cartea funciară.
Pârâtul a arătat de asemenea că, nici în cuprinsul cererii introductive și nici ulterior, reclamantul nu a indicat care au fost demersurile efectuate, pentru a fi îndreptățit la primirea sumei de bani pretinse, iar depunerea la dosar a unor decizii emise de R.A.P.P.S. și a copiei unei cereri de chemare în judecată nu conduc la concluzia îndeplinirii obligațiilor asumate prin convenție, câtă vreme nu au fost administrate ale mijloace de probă, iar pârâții au contestat contribuția reclamantului.
În continuare, apelantul-pârât a arătat că sarcina probei îi revenea reclamantului, instanța de fond reținând în mod greșit că pârâții înșiși au recunoscut contribuția acestuia, pârâtul arătând la interogatoriu că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, toate demersurile fiind făcute de pârâtul P. J. și de celălalt mandatar, fără contribuția reclamantului.
A mai arătat că din analiza înscrisului denumit „Convenție” rezultă că reclamantul trebuia să îndeplinească toate demersurile în vedere recuperării imobilelor, respectiv revendicarea proprietăților în baza Legii nr. 10/2001, câștigarea proceselor și vânzarea terenurilor, dovadă pe care nu a făcut-o, precum și că prima instanță nu a analizat modalitatea concretă în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile asumate, simplele afirmații ale acestuia nefiind suficiente.
În același sens, a arătat că instanța de fond a interpretat în mod eronat afirmațiile sale, analizând în mod trunchiat răspunsul la interogatoriul administrat pârâtului P. J. și fără a-l corobora cu înscrisurile depuse în probațiune, omițând să observe că acest pârât nu a făcut nici o referire la contribuția reclamantului cu privire la demersurile întreprinse.
A mai arătat că din înscrisurile depuse la dosar și neanalizate de prima instanță (notificări, procuri, chitanțe privind cheltuielile, decizii ale A.P.P.S., chitanțe de plată a onorariilor de avocat) rezultă că pârâții sunt cei care au efectuat demersurile în vedere restituirii proprietăților, reclamantul mulțumindu-se să afirme că imobilele au fost retrocedate și înstrăinate, precum și că, astfel, el este îndreptățit a primi suma de bani menționată în convenție, fără a proba contribuția sa la înstrăinarea terenurilor.
Pârâtul a arătat de asemenea că nu a invocat excepția de neexecutare doar prin prisma faptului că acesta a suportat costurile demersurilor, ci prin coroborare cu celelalte aspect
menționate mai sus, neanalizate de instanță, precum și că în mod greșit s-a reținut că între reclamant și numitul P. I. ar fi existat solidaritate, oricare dintre ei putând aduce la îndeplinire obligația asumată, în condițiile în care solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, potrivit prevederilor art. 1041 din Codul civil.
În continuare, apelantul-pârât a arătat că scopul pârâților nu a fost atins datorită contribuției reclamantului, astfel că acesta nu poate pretinde îndeplinirea obligațiilor de către pârâți, câtă vreme nu și-a îndeplinit propria obligație, imobilele fiind restituite ca urmare a demersurilor efectuate de pârâtul P. J. și de avocatul angajat de acesta, aceștia fiind singurii care au formulat notificări, au introdus contestații în instanță și s-au ocupat de intabularea și ulterior înstrăinarea imobilelor.
În final, apelantul a arătat că, în mod greșit, instanța a acordat reclamantului sumele de bani în euro, câtă vreme cererea acestuia a fost exprimată în lei, precum și că dispozițiile art. 1088 din Codul civil au fost greșit aplicate, în ceea ce privește obligarea pârâților la plata dobânzii legale.
Apelul a fost legal timbrat.
Pe parcursul judecății apelului, Tribunalul a constatat că, prin procurile depuse în fața primei instanțe, nu s-a făcut dovada calității pârâtului P. J. de reprezentant al pârâtelor W. Dagmar și P. I. Dietlind, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință din data de 13.06.2013, astfel că acestea au fost citate la domiciliile lor din Germania, ulterior fiind reprezentate în instanța de apel prin avocați.
Pentru același motiv, constatând că în fața instanței de fond pârâtele menționate nu au fost legal citate, instanța a pus în discuția părților acest aspect, ca motiv de apel de ordine publică, însă, după momentul la care acestea au angajat avocați și au fost reprezentate în cauză, nu au înțeles să solicite anularea sentinței pentru acest motiv, decât în subsidiar, cererea principală vizând schimbarea în parte a sentinței apelate.
Potrivit prevederilor art. 297 alin. 1 C.pr.civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.
Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că, în ipoteza soluționării cauzei în condițiile lipsei părții, care nu a fost legal citată, instanța de apel are posibilitatea să anuleze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare numai în ipoteza în care luarea acestei măsuri este solicitată de partea interesată, în caz contrar urmând a anula sentința și a judeca procesul, evocând fondul, potrivit tezei I a textului de lege.
În speță, pârâtele menționate mai sus nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanțe, după cum nici nu au înțeles să solicite, prin reprezentanții lor convenționali în instanță, cu ocazia acordării cuvântului asupra motivului de apel de ordine publică, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În consecință, față de motivul de apel de ordine publică invocat din oficiu, instanța urmează a anula sentința atacată, reținând că, în privința celor două pârâte, s-a apreciat în mod greșit că în fața primei instanțe acestea au fost reprezentate de pârâtul P. J. în
calitate de mandatar, în condițiile în care procurile acordate acestuia nu erau procuri ad litem, părțile nefiind așadar legal citate.
Consecutiv anulării hotărârii apelate pentru acest motiv, instanța urmează a judeca în fond, astfel cum prevede textul de lege citat mai sus.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor, de procedură sau de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Excepțiile vizând prescripția dreptului la acțiune și lipsa calității procesuale pasive a pârâților P. J., W. Dagmar și P. I. Dietlind sunt excepții de fond, absolute și peremptorii, astfel încât instanța este ținută a se pronunța cu precădere asupra acestora.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții T. A. G., G. Reinald (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.), W. Dagmar, P. I. Dietlind și P. J., pentru suma de 123.835,728 lei, reprezentată de diferența dintre suma solicitată prin cererea introductivă de instanță și cea solicitată ulterior, prin precizarea de acțiune, instanța constată că, potrivit convenției care constituie izvorul pretențiilor reclamantului, momentul nașterii dreptului la acțiune este acela al încheierii în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare a terenurilor și anume data de 05.07.2007, din acel moment fiind considerată împlinită condiția suspensivă a vânzării terenurilor care a fost prevăzută în convenția din 12.10.2002.
În condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 05.07.2010, în cadrul termenului de prescripție a dreptului la acțiune, rezultă că instanța a fost sesizată cu pretențiile reclamantului în interiorul termenului legal de 3 ani, iar precizarea de acțiune vizează numai diferența dintre suma solicitată de către reclamant prin cererea de chemare în judecată și cea solicitată ulterior, prin precizarea de acțiune depusă la data de 01.04.2011.
În acest sens, se reține că diferența de 123.835,728 lei care rezultă din precizarea de acțiune a reclamantului nu poate fi calificată drept o pretenție distinctă, nouă, pe care acesta a înțeles să o solicite numai începând cu data de 01.04.2011, câtă vreme calculul total a rezultat în urma aplicării la prețul din contractul de vânzare – cumpărare a criteriului menționat în înțelegerea părților, acela de 1 euro la fiecare mp de teren vândut, invocat de la început ca temei al pretențiilor.
În consecință, precizarea de acțiune nu poate fi calificată drept o modificare a cererii, ci doar o mărire a câtimii obiectului, formulată conform art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. Reinald, invocată de acesta prin nota de ședință de la fila 49 din dosarul Judecătoriei B., pe considerentul că acesta a semnat convenția în calitate de reprezentant al mamei sale Dorothea (D.) G., aceasta din urmă fiind, la acel moment, îndreptățită să
redobândească imobilele, fără a avea mandat de reprezentare în acest scop, instanța reține că, astfel cum s-a arătat de către părți, această împrejurare nefiind contestată și rezultând și din considerentele deciziei civile nr. 107/. a Curții de Apel B., pârâtul G. Reinald (în prezent decedat) a avut calitatea de moștenitor al mamei sale, Dorothea (D.) G., astfel că, urmare a decesului acesteia, prin efectul devoluțiunii succesorale, a avut loc o confuziune a patrimoniilor.
Având în vedere că G. Reinald a semnat convenția în cauză invocând calitatea de reprezentant al mamei sale, instanța urmează a analiza în fond cererea îndreptată împotriva acestuia, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel B., prin decizia nr. 107/. (filele 67-70 din dosarul Tribunalului B.), în cauza similară purtând împotriva acelorași pârâți, promovată de P. I., decizia Curții de Apel B. având putere de lucru judecat în raport cu moștenitoarele defunctului G. Reinald, care au avut calitatea de părți în acel proces.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții P. J., W. Dagmar și P. I. Dietlind, instanța constată următoarele:
Potrivit convenției care stă la baza pretențiilor reclamantului, pârâtele W. Dagmar și P. I. Dietlind au fost reprezentate de pârâtul G. Reinald, fără a se face dovada că acesta ar fi fost mandatat să încheie această operațiune juridică, ce are caracterul unui act de dispoziție.
Astfel cum s-a subliniat în doctrină (spre exemplu, prof. dr. F. D.) și în practica instanțelor judecătorești, validitatea contractului pe care mandatarul îl încheie depinde de existența mandatului, formând un tot unitar cu acesta, fiind așadar incidente regulile generale în materia probațiunii actelor juridice.
În speță, nu a fost depus la dosar nici un act din care să rezulte conținutul și limitele mandatului pretins acordat de cele două pârâte rudei lor G. Reinald, în vederea încheierii convenției (care are caracterul unui act de dispoziție), astfel cum s-a reținut și prin sentința apelată, excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte fiind întemeiată, deoarece acestea nu au calitate în raportul de drept material și în consecință nici calitate procesuală pasivă.
În ceea ce îl privește pe pârâtul P. J., instanța reține că, prin actul denumit „Convenție”, acesta nu s-a obligat la nici o prestație față de reclamant, dimpotrivă, în ultimul alineat al convenției fiind stipulat angajamentul acestuia de a acționa alături de reclamant, în executarea obligațiilor acestuia, iar în finele actului numele acestuia este menționat la rubrica „Martori”, fiind evident că acesta nu are calitate procesuală pasivă, nefiind parte în raportul obligațional dedus judecății.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că, prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 12.10.2002, intitulat „Convenție”, reclamantul împreună cu numitul P. I. și-au asumat obligația îndeplinirii tuturor demersurilor juridice și administrative necesare pentru recuperarea terenurilor și imobilelor descrise în respectiva convenție, urmând ca la data împlinirii condiției suspensive a retrocedării acelor terenuri și a vânzării lor, aceștia să primească în schimbul îndeplinirii obligațiilor asumate un preț determinat funcție de suprafețele de teren care se vor vinde.
Așadar, pârâții T. A. G. și G. Reinald și-au asumat obligația plății către reclamant a sumei de 1 euro pentru fiecare metru pătrat vândut, din momentul vânzării imobilelor și terenurilor sale indicate în convenție și care urmau să fie revendicate.
Din interpretarea clauzelor convenției rezultă fără putință de tăgadă că aceasta are caracterul unui act sinalagmatic cu titlu oneros, ceea ce presupune că prestației fiecăreia dintre părți îi corespunde o contraprestație, obligațiile reclamantului fiind stipulate în finele actului, după cum urmează: „Noi beneficiarii acestei datorii mai sus descrise vom duce la îndeplinire
toate demersurile administrative și juridice, pentru recuperarea terenurilor și imobilelor sus amintite, alături de vărul proprietarilor, numitul P. J., reprezentantul lor în România.”
Instanța reține că, în apărare, pârâții au invocat faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin convenție, cu alte cuvinte excepția de neexecutare a contractului.
Legat de acest aspect, Tribunalul constată că, deși sarcina probei îi revenea, reclamantul nu a depus în probațiune nici un fel de înscrisuri din care să rezulte care au fost, în mod concret, demersurile efectuate în vederea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din convenție, deși acestea, prin natura lor, sunt susceptibile de a fi dovedite cu înscrisuri.
Cu ocazia administrării probei cu interogatoriul, pârâții nu au recunoscut că reclamantul ar fi făcut vreun demers în vederea executării obligațiilor asumate, iar din
înscrisurile depuse de aceștia la dosar (instanța reținându-le numai pe cele care poartă date ulterioare încheierii convenției, iar nu și pe cele datate 2001, 2002 etc.) rezultă că pârâtul P. J. a fost acela care a angajat avocați, ceea ce rezultă din chitanțele emise pe numele acestuia (fila 127 din dosarul Judecătoriei B.), respectiv că numitul U. M. a achitat onorarii de avocat către Cabinetul Individual de Avocat B. O., atari plăți fiind făcute și de pârâții G. Reinald și T. A. (filele 129-137 din același dosar).
De asemenea, din copiile cererilor adresate diferitelor instanțe (filele 142-152 din dosarul primei instanțe) rezultă că acțiunile în justiție au fost formulate prin intermediul avocatului B. C., iar din facturile emise de Cabinetul de Avocat B. O. nu rezultă că angajamentul ar fi fost făcut de pârâți prin intermediul altor persoane, facturile fiind emise pe numele acestora.
În raport cu cele ce preced, instanța constată că reclamantul nu a produs nici un fel de dovadă în ceea ce privește executarea obligațiilor asumate, simplul fapt că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilele restituite pârâților nefiind suficient a-l îndreptăți pe reclamant la formularea cererii de față, câtă vreme din convenția pe care acesta își întemeiază pretențiile rezultă caracterul sinalagmatic al actului, astfel că părțile sunt ținute reciproc să își execute obligațiile asumate, partea care nu își execută propria obligație neputând pretinde executarea din partea cocontractantului.
Astfel fiind, instanța constată că acțiunea formulată este neîntemeiată, precum și că nu se poate reține faptul că reclamantul s-ar fi obligat în solidar cu numitul P. I., astfel cum a reținut Judecătoria B., având în vedere că, potrivit prevederilor art. 1543 din vechiul Cod civil, când prin un act s-au constituit mai mulți mandatari sau procuratori, nu există solidaritate între dânșii, afară numai când anume s-a stipulate, ori atare stipulație nu există în convenția încheiată în cauză, exprimarea în sensul că „noi, beneficiarii acestei datorii mai sus descrise, vom duce la îndeplinire…”, nefiind de natură că conducă la concluzia existenței unei solidarități.
Având în vedere că obligațiile asumate de reclamant și de P. I. sunt prin natura lor divizibile, solidaritatea trebuia să fie exprimată în mod expres și neîndoielnic.
Din considerentele deciziei civile nr. 107/. a Curții de Apel B., anterior menționată, rezultă, mai mult, că obligațiile asumate prin convenție au fost executate de numitul P. I. și de pârâtul P. J., instanța nefăcând vorbire în nici un fel despre pretinsa solidaritate între P. I. și L. V..
În consecință, instanța va reține că apelul declarat de reclamant este nefondat, întrucât acesta vizează exclusiv aspecte referitoare la pretinsa solidaritate dintre acesta și P. I. și la executarea de către reclamant a obligațiilor asumate, aspecte care au fost analizate mai sus.
Apelul declarat de pârâți este întemeiat în parte, pentru motivele referitoare la fondul cauzei, care de asemenea au fost analizate în cele ce preced, fiind neîntemeiată excepție prescripției dreptului la acțiune, pentru considerentele reținute mai sus, anularea sentinței primei instanțe și evocarea fondului fiind însă determinate de motivele procedurale reținute de Tribunal din oficiu, relative la nelegala citare a pârâtelor W. Dagmar și P. I. Dietlind.
Față de aceste considerente, în baza art. 296 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge apelul declarat de reclamantul L. V. împotriva sentinței civile nr. 8523/15.06.2012 a Judecătoriei B..
În baza art. 297 alin. 1 C.pr.civ., instanța va admite apelul declarat de pârâtul T. A. G. împotriva aceleiași sentințe, care va fi anulată, și, judecând în fond, urmează a respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții T. A. G., G. Reinald (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A.,
S. C. și K. M.), W. Dagmar, P. I. Dietlind și P. J. și a admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții P. J., W. Dagmar și P. I. Dietlind.
Va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul G. Reinald (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.).
Va respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâții T. A. G. și G. Reinald (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.).
Va respinge acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâții W. Dagmar, P. I. Dietlind și P. J., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ., instanța va obliga apelantul-reclamant să plătească pârâtului T. A. G. suma de 4769,93 lei, constând în taxă de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat, intimatei-pârâte P. I. Dietlind suma de 2150 lei, constând în onorariu de avocat, iar intimatei-pârâte W. Dagmar suma de 2150 lei, constând în onorariu de avocat, toate cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamantul L. V. împotriva sentinței civile nr. 8523/15.06.2012 a Judecătoriei B..
Admite apelul declarat de pârâtul T. A. G. împotriva aceleiași sentințe, pe care o anulează, și, judecând în fond:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâții T. A. G., G. REINALD (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.), W. DAGMAR, P. I. DIETLIND și P. J..
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții P. J., W. DAGMAR și P. I. DIETLIND.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul G. REINALD (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.).
Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâții T. A. G. și G.
REINALD (decedat pe parcursul procesului, moștenitoarele acestuia fiind G. A., S. C. și K. M.).
Respinge acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâții W. DAGMAR, P. I. DIETLIND și P. J., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Obligă apelantul-reclamant L. V. să plătească pârâtului T. A. G. suma de 4769,93 lei, intimatei-pârâte P. I. DIETLIND suma de 2150 lei, iar intimatei-pârâte W. DAGMAR suma de 2150 lei, toate cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. F. M. I. I.
GREFIER,
P. L.
Red. C.F./12.11.2013
Tehnored. L.P./13.11.2013
2 EX
Judecător fond C. D. P./Judecătoria B.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Sentința nr. 161/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
