Pretenţii. Decizia nr. 1621/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1621/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 26905/197/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIA CIVILĂ NR. 1621/R
Ședința publică din data de 19 decembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE P. M.
Judecător A. B.
Judecător L. S.
Grefier I. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului civil formulat de recurenta P. M. în contradictoriu cu intimatul E. G., împotriva sentinței civile numărul_/18.09.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 11 decembrie 2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, în temeiul dispozițiilor art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului civil de față constată că prin sentința civilă nr._/18.09.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul E. G. în contradictoriu cu pârâta P. M. și în consecință a obligat pârâta la plata sumelor de 9565,4 lei și 6993,9 lei către reclamant, conform convenției încheiate între părți în data de 17.03.2008.
Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 1165 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, la data de 26.02.2008 s-a încheiat un contract de împrumut între reclamant și TBI CREDIT IFN SA, având ca obiect acordarea de credit prin card-ul de credit MASTERCARD, pentru suma de 6.390 lei, creditul fiind acordat pentru o perioadă de trei ani.
La data de 17.03.2008 s-a încheiat de asemenea între reclamant și . SA un contract de credit pentru suma de 10.000 lei, care trebuia rambursat conform scadențarului de la f. 85 în 60 de rate, respectiv 5 ani.
La data de 17.03.2008 se încheie între reclamant și pârâtă convenția depusă în original la dosarul cauzei, prin care pârâta preia ambele contracte de credit menționate anterior precum și suma de 10.000 lei, și, respectiv 6.390 lei de la reclamant, obligându-se să achite băncii creditoare suma de la rubrica valoare rată și de pe card până la stingerea împrumutului.
La data de 25.10.2010 și, respectiv data de 15.11.2010 sunt emise pe numele pârâtului somații în vederea executării silite a sumei de 9515,4 lei, și, respectiv a sumei de 6953,9 lei, iar din adresa emisă de bancă de la f. 88 rezultă că, in ceea ce privește creditul de 10.000 lei, acesta a fost recuperat integral prin procedura executării silite, contractul fiind închis în data de 05.09.2012, iar în ceea ce privește creditul acordat prin card-ul ce credit, acesta este achitat.
Mecanismul juridic prin care părțile au înțeles să stingă obligația de restituire a împrumutului contractat de reclamant s-a apreciat că este asemănător cu cel al novației subiective sau al prin schimbarea debitorului inițial în cadrul raportului juridic de împrumut, însă, fără acordul creditorului, fapt ce atrage implicit menținerea debitorului inițial în cadrul raportului juridic.
Chiar dacă față de bancă convenția nu produce nici un efect, și față de aceasta reclamantul este singurul debitor, s-a considerat că între părți convenția încheiată produce efecte, fiind valabil încheiată, respectiv pârâtei îi revenea obligația de a achita ratele scadente, respectiv de a stinge obligația de restituire a sumei împrumutate de reclamant, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.
În ceea ce privește susținerile pârâtei privind valabilitatea convenției, s-a reținut faptul că, deși la interogatoriu a arătat că nu recunoaște această convenție, deoarece nu și-a dat consimțământul, reclamantul fiind cel care a completat conținutul convenției, peste o hârtie în care aceasta își trecuse datele de identificare și semnătura ( aspect total neverosimil, având în vedere faptul că înscrisul este unul așezat în pagină, semnat în josul conținutului său de ambele părți, fiind puțin probabil ca acesta să fie completat ulterior in spațiul gol rămas și, de asemenea, nefiind justificată emiterea sa în alb, atâta vreme cât pârâta recunoaște că a întocmit și o procură în formă autentică, care, in mod evident cuprinde toate datele sale de identificare ), în cadrul dosarului penal nr. 5607/P/2011 aceasta a recunoscut extrajudiciar faptul că “ pentru ambele credite a semnat d-nul E., deși urma ca amândoi să beneficiem se aceste sume înțelegerea dintre noi fiind de dinaintea încheierii efective a contractului de credit “; pârâta a mai recunoscut extrajudiciar faptul că “ datorită faptului că ne cunoșteam și a relației dintre copiii noștri acesta ( reclamantul ) a fost de acord să semneze în dreptul împrumutatului, ulterior încheind o convenție scrisă prin care mă angajam să achit o parte din împrumutul în valoare de_ lei.” și “că există dovada că eu am plătit ratele lunare și dobânzile din acest credit din martie 2008 până în luna august 2010.”, deci pârâta a recunoscut extrajudiciar atât existența cât și executarea convenției.
Pe de altă parte, invocarea de către pârâta a dispozițiilor art. 1180 C.civ. care prevăd faptul că: Actul sub semnătura privată prin care o parte se obliga către alta a-i plăti o suma de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi sa iscălească s-a apreciat că nu este pertinentă în cauză, deoarece actul în discuție nu constată o astfel de convenție, pârâta neobligându-se să restituie fața de reclamant suma primită, ci fața de banca împrumutătoare.
Nici invocarea dispozițiilor art. 1179 C.civ. privind formalitatea multiplului exemplar nu a fost apreciată ca fiind pertinentă în cauză, deoarece convenția nu este sinalagmatică, ea născând obligații numai în sarcina pârâtei, iar pe de altă parte, și dacă presupunem că ar fi, potrivit art. 1179 alin. 3 C.civ. “Cu toate acestea, lipsa de mențiune ca originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit și celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenția constatată prin act.”
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei privind nulitatea convenției, reținând că aceasta este valabilă și își produce efectele.
În ceea ce privește excepția de prescripție a dreptului material la acțiune, a reținut faptul că aceasta este neîntemeiată, deoarece dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut de la momentul la care pârâta nu și-a îndeplinit obligația, respectiv de a achita ratele de împrumut, acesta fiind momentul august 2010, numai de atunci reclamantul având interes de a acționa în judecată, termenul curgând distinct, pentru fiecare obligație succesivă de plată a ratelor neîndeplinită.
D. urmare, data la care termenul de prescripție s-a împlinit pentru rata aferentă lunii august 2010 este august 2013, și așa mai departe, pentru fiecare lună, iar acțiunea a fost introdusă la data de 1.11.2012, deci în interiorul termenului de prescripție, excepția de prescripție urmând a fi respinsă.
Față de aceste considerente, acțiunea a fost admisă, conform dispozitivului, iar în baza art. 274 C.p.civ. instanța a obligat pârâta la plata sumei de 1.165 lei cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru ( f. 38, 39 ).
Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs pârâta P. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acțiunii. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit și fără un temei legal, instanța de fond a respins apărările invocate de aceasta prin întâmpinare.
Arată că trebuia să se analizeze cauza prin prisma dispozițiilor OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, potrivit cărora orice modificare contractuală și mai ales aceea de schimbare a debitorului se efectuează numai cu acordul instituției creditoare, motiv pentru care apreciază că actul sub semnătură privată prezentat instanței este nul absolut pentru bancă.
Ca atare, consideră că nu se putea reține obligația recurentei de plată a ratelor bancare și nici nu se putea calcula termenul de prescripție de la o dată ulterioară, când a fost întocmit actul exhibat de către reclamant.
Cu privire la acest act sub semnătură privată se susține că nu îndeplinește condițiile de formă ad validitatem impuse de dispozițiile art. 1191 Cod civil, nefiind scris în totalitate de recurentă, fiind semnat în condițiile arătate în întâmpinare și neavând mențiunile obligatorii privind pluralitatea de exemplare și câtimea sumei pentru care s-a obligat.
Se mai susține că prima instanță a analizat în mod părtinitor înscrisurile provenind din dosarul penal și că, și admițând prin absurd că ar fi primit de la intimatul-reclamant o sumă de bani din cele încasate prin contractul de credit, instanța de fond trebuia să ia în considerare faptul că recurenta a achitat în perioada martie 2008 – august 2010 un anumit număr de rate.
Prin urmare, recurenta-pârâtă solicită modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât titularul contractului de credit bancar este intimatul reclamant, iar termenul de prescripție a ratelor îl vizează doar pe el, iar pe fond, respingerea acțiunii, având în vedere și soluțiile pronunțate de parchet în urma cercetărilor efectuate în dosarele penale inițiate tot de către intimat.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 indice 1 C.proc.civ.
Intimatul-reclamant nu a depus la dosar întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cererea de recurs dedusă judecății raportat la motivele invocate, la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale incidente în speță, tribunalul a reținut următoarele:
Considerentele instanței de fond sunt contradictorii. Astfel, deși se reține că în data de 17.03.2008 s-a încheiat între intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă o convenție prin care aceasta din urmă s-a obligat să achite băncii suma de la rubrica valoare rată și de pe card, cu toate acestea concluzionează că recurenta trebuie să-i plătească intimatului-reclamant o sumă de bani, iar nu băncii.
Dacă se admite că recurenta-pârâtă s-a obligat față de bancă să achite ratele și sumele împrumutate pe card, atunci numai banca este cea care poate solicita respectarea acestei obligații.
Nu putem admite nici considerentele instanței de fond referitoare la existența unui „mecanism juridic (…) asemănător cu cel al novației subiective” deoarece potrivit art. 1130 cod civil în vigoare la momentul încheierii convenției, novațiunea nu se prezumă, voința de a o face fiind necesar a rezulta evident din act.
Prin urmare, intenția părților de a nova (animus novandi), de a transforma vechea obligație într-una nouă constituie elementul esențial al novației. Or, din cuprinsul înscrisului sub semnătură privată exhibat de intimatul reclamant nu rezultă cu certitudine față de cine s-a angajat recurenta pârâtă P. M. să achite suma.
Pe de altă parte, reținem că pentru a fi în prezența unei novații subiective prin schimbare de debitor, ar trebui ca terțul – în speță recurenta-pârâtă – să se angajeze față de creditor, respectiv față de bancă, să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului inițial, adică al intimatului reclamant. Aceasta deoarece conform art. 1131 Cod civil, novațiunea, prin substituirea unui nou debitor, poate să opereze fără concursul primului debitor.
Mai mult decât atât, instanța de fond nu putea să facă abstracție de dispozițiile art. 1132 Cod civil potrivit cărora delegația, prin care un debitor dă creditorului un alt debitor ce se obligă către dânsul, nu operează novațiunea, dacă creditorul n-a declarat expres, că descarcă pe debitorul ce a făcut delegația.
Deși a arătat în cuprinsul considerentelor că față de bancă acea convenție nu produce niciun efect, când analizează valabilitatea actului sub semnătură privată din perspectiva art. 1180 Cod civil, judecătorul fondului menționează că „actul în discuție nu constată o astfel de convenție, pârâta neobligându-se să restituie față de reclamant suma primită, ci față de banca împrumutătoare”.
Un asemenea raționament nu poate fi primit deoarece intimatul-reclamant a invocat existența unei convenții încheiate cu recurenta-reclamantă, prin care aceasta din urmă se obliga să achite o sumă de bani. Or, conform art. 1180 alin. 1 Cod civil, actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregime de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele „bun și aprobat”, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească.
Acest înscris, sub semnătură privată, pe care nu există mențiunea „bun și aprobat”, deși potrivit legii era necesară, nu are valoare probatorie, dar actul juridic pe care-l constată poate fi dovedit cu alte mijloace de probă, înscrisul nul putând constitui un început de dovadă scrisă.
Chiar dacă am considera că acest început de dovadă scrisă se completează cu mărturisirea extrajudiciară realizată de recurenta-reclamantă în cadrul dosarului penal, tot nu se poate aprecia că acțiunea este întemeiată deoarece, nici prin înscrisul respectiv, nici prin declarația dată la Secția nr. 5 de Poliție B., recurenta-pârâtă nu s-a obligat să-i achite intimatului vreo sumă de bani. De remarcat este că în declarația respectivă s-a menționat că se angajase să-și achite o parte din împrumut, că a plătit la bancă ratele aferente lunilor martie 2008 – august 2010, urmând ca celelalte rate de credit să fie achitate de intimatul-reclamant. (f. 97-98 din dosarul de fond).
Prin urmare, în lipsa unor probe certe din care să rezulte că recurenta-pârâtă s-a obligat față de intimatul-reclamant să-i predea o sumă de bani, aceasta nu poate fi obligată.
Nu pot fi reținute în speță dispozițiile art. 1176 Cod civil potrivit cărora actul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune sau privit de lege ca recunoscut, are același efect cu actul autentic, între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.
Menționăm în acest sens că actul de la fila 8 din dosarul de fond nu a fost recunoscut niciodată de recurentă, fapt ce rezultă din răspunsurile acesteia la interogatoriul luat de instanța de fond. (filele 55-56), iar acea mărturisire extrajudiciară se referă la o altă convenție.
Mai mult decât atât, apreciem că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe prezumții simple în situația în care nu era îndeplinită condiția prevăzută la art. 1203 Cod civil. Conform acestui text de lege, prezumțiile nu sunt permise magistratului decât în cazurile când este permisă și dovada cu martori. Or, conform art. 1191 alin. 1 Cod civil, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei nu se poate face cu martori. Date fiind aceste aprecieri, considerăm că nu mai este necesară analizarea motivului de recurs referitor la soluția dată excepției.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 și 3 C.proc.civ. coroborat cu art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., tribunalul va admite recursul și va modifica în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii.
Fiind partea aflată în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1 coroborat cu art. 316 C.proc.civ., intimatul reclamant va fi obligat să plătească recurentei pârâte suma de 2484,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxe judiciare de timbru și onorariul apărătorului ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă P. M. în contradictoriu cu intimatul-reclamant E. G. împotriva sentinței civile nr._/18.09.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dos. civ. nr._, pe care o modifică în totalitate în sensul respingerii acțiunii.
Obligă intimatul-reclamant E. G. să plătească recurentei pârâte P. M. suma de 2484,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
P. M. A. B. L. S.
Grefier,
I. C.
Red. P.M./07.03.2014
Tehnored. I.C./10.03.2014; 2 ex.Jud. fond: L. S. P.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 163/2013. Tribunalul BRAŞOV | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 252/2013.... → |
|---|
