Acţiune în constatare. Decizia nr. 1343/2012. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1343/2012 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 01-11-2012 în dosarul nr. 1343/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1343/R
Ședința publică din data de 1 noiembrie 2012
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: C. F. - judecător
JUDECĂTOR: I. L.
JUDECĂTOR :D. O. P.
Grefier: C. N.-D.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul pârât M. Finanțelor P. în nume propriu și în numele Direcției Generale a Finanțelor P. B., în contradictoriu cu intimatul reclamant N. I. și cu intimatul C. Național pentru C. Discriminării, împotriva sentinței civile nr._ pronunțată de Judecătoria B. la data de 17.11.2011, în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat M. H. Laurian pentru intimatul reclamant, lipsă fiind recurentul pârât și intimatul C. Național pentru C. Discriminării.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Se constată depusă la dosarul cauzei, prin serviciul de registratură al instanței, o cerere de repunere pe rol formulată de recurentul pârât, la care s-a atașat un exemplar al recursului în vederea comunicării intimatului C. Național pentru C. Discriminării, exemplar care a fost comunicat părții menționate potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 59.
Instanța acordă cuvântul reprezentantului convențional al intimatului reclamant asupra cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de recurentul pârât.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant solicită repunerea pe rol a cauzei.
Instanța, în urma deliberării, în conformitate cu dispozițiile art. 245 Cod procedură civilă admite cererea de repunere pe rol formulată de recurentul pârât, având în vedere că acesta și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, în sensul de a depune încă un exemplar al recursului în vederea comunicării, obligație care a condus la suspendarea judecății conform dispozițiilor art. 155 ind. 1 Cod procedură civilă.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant arată că nu are alte chestiuni prealabile de invocat și nici probe de solicitat în cauză.
Instanța constată că prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, însă nu a precizat care sunt aceste înscrisuri și nici nu le-a depus la dosarul cauzei.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant solicită respingerea probei cu înscrisuri solicitată de recurentul pârât.
Instanța, în urma deliberării, în conformitate cu dispozițiile art. 305 coroborate cu cele ale art. 167 Cod procedură civilă, respinge proba cu înscrisuri solicitată de recurentul pârât, având în vedere că nu a fost indicată teza probatorie și nici nu au fost depuse la dosar, astfel că nu poate aprecia asupra utilității și pertinenței lor în soluționarea cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici probe de solicitat, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile în cauză și acordă cuvântul intimatului reclamant, prin reprezentantul său convențional, asupra recursului.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant solicită respingerea recursului, menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin sentința civilă nr._/17.11.2011 a Judecătoriei B. a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul N. I. în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR P. și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. B., cu citarea obligatorie a C. NAȚIONAL P. COMBATAREA DISCRIMINĂRII, și în consecință s-a constatat că reclamantul este supus unui tratament discriminatoriu, determinat de refuzul Ministerului Finanțelor P. de a achita sumele actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală, aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, sume datorate pentru perioada 08.10._08 și în continuare până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în dosarul de față; au fost obligați pârâții să achite reclamantului, cu titlul de despăgubiri, sumele echivalente celor arătate la petitul 1, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 08.10.2005 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt sau de drept avută în vedere în cauza de față; a fost obligat pârâtul M. Finanțelor P. să aloce fondurile necesare achitării către reclamant despăgubirilor acordate, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetul de muncă ale reclamantului prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, precum și cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
P. a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că reclamantul are calitatea de funcționar public în cadrul D.G.F.P. B., iar prin sentința civilă nr. 767/CA din 19.09.2008 a Tribunalului B., defintitivă și irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 89 /R din 2009 a Curții de Apel B., pârâtul D.G.F.P. B. a fost obligat să acorde reclamantului sumele de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, începând cu data de 08.10.2005 și până la pronunțarea hotărârii, actualizate cu indicele inflației din momentul nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă sumelor acordate.
În ceea ce privește cuantificarea celor două suplimente, la 25% fiecare din salariul de bază, cererea reclamantului a fost respinsă, în motivarea deciziei sale, Tribunalul B. reținând că Legea nr. 188/1999 nu prevede în art. 31 alin. 1, lit. c și d cuantumul acestor drepturi, nici un alt act normativ necuantificând suplimentul postului și cel aferent treptelor de salarizare.
A mai reținut că, prin adresa nr._ din 10.03.2009 a pârâtului M. Finanțelor P., la solicitarea pârâtei D.G.F.P. B. privind aprobarea executării hotărârilor judecătorești sus-indicate, s-a comunicat că nu poate fi pusă în executare sentința nr. 767/CA/19.11.2008, iar reclamantului nu i se pot acorda sumele reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de 25% fiecare, întrucât nu există bază legală pentru această solicitare.
Tratamentul discriminatoriu pe care reclamantul îl reclamă prin promovarea acțiunii derivă așadar, conform susținerilor acestuia, din refuzul nejustificatde executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile.
A mai reținut că reclamantul a invocat că dispozițiile cuprinse în deciziile nr. 819/R/2008 și 43/R/2009 ale Curții de Apel B. au fost puse în executare prin plata către creditori a suplimentelor solicitate, pe când dispozițiile sentinței nr. 767 /CA/19.09.2008, irevocabilă conform deciziei nr. 89 /R din 03.02.2009 a Curții de Apel B., nu au fost niciodată aduse la îndeplinire, celorlalți creditori aflați în situații identice cu cea a reclamantului din prezenta cauză, fiindu-le admise pretențiile, astfel cum au fost formulate, cu privire la acordarea suplimentelor, de 25% fiecare,după cum au solicitat prin acțiune chiar dacă în dispozitiv acest cuantum nu este indicat în mod expres, iar acest lucru fiind folosit de pârâtul M. Finanțelor P. ca un argument în conținutul adresei nr. 194.722 din 10.03.2009 pentru justificarea refuzului de punere în executare a dispozițiilor sentinței nr. 767/CA/19.11.2008, dispoziții care nu cuantificau suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare.
Concluzionând, instanța a reținut că, în speță, discriminarea invocată de reclamant derivă din din refuzul de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile car statuează în patrimoniul său o creanță reprezentată de sumele de bani cuvenite ca supliment al postului și supliment al treptei de salarizare.
În drept, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. 3 sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Conform art. 27 alin. 4 din OG nr. 37/2000, persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.
Instanța a reținut că condițiile necesare angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu trebuie dovedite de reclamant, iar acestea se desprind din prevederile sus citate și constau în: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, tratamentul diferențiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
În cauză, reclamantul a probat că se află într-o situație identică cu reclamanții menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B..
Părțile au subliniat faptul executării a acestor hotărâri, prin cuantificarea fiecărui supliment la 25%, deși potrivit celor arătate la situația de fapt, instanțele respinseseră solicitarea privind stabilirea sporului la acest nivel pe motivul că legea nu prevedea această modalitate de cuantificare.
Astfel, instanța a reținut că, în cauză, prima condiție enunțată pentru antrenarea răspunderii pârâților se verifică, în sensul că, deși există identitate de situație între reclamantul N. I. si creditorii stabiliți prin decizia 43/R/2009 a Curții de Apel B., care au beneficiat de executarea hotărârii prin plată.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi și aflați în situații identice ori similare, iar discriminarea reclamantului constă astfel în comportamentul activ al pârâtelor, care refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit într-un anumit cuantum altor persoane, aflate într-o situație identică.
Instanța a considerat că acest comportament, prin efectele lui, defavorizează nejustificat reclamantul din cauza prezentă față de reclamanții menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B. astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B., efectul acestui refuz de executare constând în îngrădirea dreptului la executare și nefiind justificat obiectiv de pârâtă, lipsa cuantificării dreptului neputând fi luată în calcul ca o justificare obiectivă.
În consecință, reținând că, potrivit art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri, potrivit dreptului comun, instanța a constatat că reclamantul este supus unui tratament discriminatoriu, determinat de refuzul Ministerului Finanțelor P. de a achita sumele actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală, aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, sume datorate pentru perioada 08.10._08.
De asemenea, instanța a dispus obligarea pârâților să achite reclamantului cu titlul de despăgubiri sumele echivalente celor arătate la capătul 1, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 08.10.2005 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în cauza de față și obligarea pârâtului M. Finanțelor P. să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor pretinse.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetul de muncă al reclamantului prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, instanța a respins această cerere, reținând că reclamantul nu au probat faptul că în carnetele de muncă ale creditorilor menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B. astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B. au fost efectuate aceste mențiuni, starea de discriminare nefiind astfel probată.
Instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu a fost probată efectuarea unor astfel de cheltuieli, prezenta cerere fiind scutită de taxe judiciare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții.
În dezvoltarea motivelor de recurs, aceștia au arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte este lipsită de temei legal.
Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de la primul ciclu procesual, cu motivarea că, asupra acelorași pretenții invocate de reclamant, s-a pronunțat Tribunalul B. prin sentința civilă nr. 767/CA/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 89/R/2009 a Curții de Apel B..
În acest sens, au arătat că scopul urmărit de reclamant este același în cele două acțiuni, respectiv acela de a obține drepturile reprezentând procentul de 25%, cererea acestuia fiind respinsă în mod irevocabil.
Pârâții au mai arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să constituie premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată, iar în speță instanța a reținut afirmațiile reclamantului în sensul că situația sa juridică este similară cu cea a reclamanților menționați în celelalte hotărâri judecătorești evocate de acesta, în raport cu care se invocă discriminarea, fără a analiza materialul probator aflat la dosar și rezumându-se la a enumera condițiile angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu.
Legat de acest din urmă aspect, recurenții au arătat că nici reclamantul și nici instanța de judecată nu au identificat vreun criteriu la care să se raporteze în fundamentarea tezei discriminării, condiție esențială pentru admisibilitatea acțiunii, singurele argumente reținute de instanță fiind cele invocate de reclamant, iar faptul că situația reclamantului nu este identică cu cea a reclamanților din cauza evocată mai sus rezultă și din punctul de vedere formulat de C. Național pentru C. Discriminării, care a fost înlăturat de instanța de fond fără vreo analiză.
În continuare, recurenții au arătat că reclamantul face trimitere la situația persoanelor care au avut calitatea de reclamanți în dosarul soluționat prin decizia nr. 819/R/2008 a Curții de Apel B., astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 24.02.2009, prin care s-a reținut că, în mod greșit, a fost menționat în considerentele deciziei că instanța de fond ar fi stabilit cuantumul celor două suplimente salariale, în realitate cererea de cuantificare a acestor drepturi fiind în mod irevocabil respinsă în ceea ce îl privește pe reclamant, în timp ce reclamanților din cele două acțiuni la care se raportează discriminarea au fost admise astfel cum au fost formulate, fiind obligată pârâta la plata celor două suplimente în cuantumul de 25% solicitat de aceștia prin acțiunile introductive.
Au mai arătat că pârâții nu au creat o situație discriminatorie, ci au pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar acțiunea este inadmisibilă și prin prisma faptului că reclamantul avea posibilitatea de a solicita punerea în executare silită a acesteia, refuzul executării voluntare neconstituind un caz de discriminare, iar creditorul neavând posibilitatea de a obține încă un titlu executoriu.
Au arătat de asemenea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 137/2000, neexistând o poziție diferită a reclamantului în raport cu majoritatea cerută de acest text de lege.
În continuare, recurenții au invocat în apărare deciziile nr. 818, 819, 820 și 821/2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că un asemenea înțeles al dispozițiilor O.G. nr. 137/200, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, dreptul de a institui, modifica sau abroga norme juridice fiind recunoscut numai puterii legislative sau, prin delegare, celei executive, instanțele având numai atributul de aplicare a legii.
În același sens, au invocat și deciziile nr. 1325/2008 și 838/2009 ale instanței de contencios constituțional, concluzionând în sensul că, prin hotărârea atacată, instanța de fond a încălcat dispozițiile legii fundamentale.
Recurenții au mai invocat ca motiv de recurs și încălcarea dispozițiilor deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, arătând că, ulterior publicării acestei decizii, instanțele judecătorești nu mai puteau admite acțiuni având ca obiect acordarea celor două suplimente, precum și că, referitor la cauzele având aceste obiect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin decizia de inadmisibilitate dată în cauza Z. și alții contra României, ale cărei considerente recurenții le-au expus pe larg.
Recurenții au mai arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, având în vedere că, prin opinia sa juridică de specialitate, C.N.C.D. a arătat că în speță nu poate fi identificat un criteriu ca element constitutiv al discriminării, precum și că nu apartenența la categoria socio-profesională, ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului pârâților de a acorda suplimentele salariale în cuantum de 25% fiecare, ci exclusiv necuantificarea explicită și expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivele hotărârilor judecătorești obținute de reclamanți, precum și inexistența unor criterii în aceste hotărâri, care să permită cuantificarea sporurilor.
În ceea ce privește condiția analogă sau comparabilă, C.N.C.D. a arătat că nici aceasta nu este îndeplinită, având în vedere că, prin deciziile nr. 819/R/2008 și 43/R/2009 ale Curții de Apel B. pârâții au fost obligați să achite reclamanților sumele reprezentând suplimentul postului și cel al treptei de salarizare în procente de 25% fiecare, din salariul de bază, cele două suplimente fiind cuantificate expressis verbis, în timp ce prin deciziile nr. nr. 140/R/2009, 819/R/2008, 42/R/2009, 89/R/2009, 189/R/2009 instanțele de judecată au respins în mod irevocabil cererea de acordare a procentului de 25%, obligând totuși pârâții la plata suplimentelor, fără să le cuantifice.
Concluzionând, recurenții au arătat că fapta reclamată nu a avut drept scop încălcarea drepturilor salariale, ci a fost justificată de circumstanțele juridice absolut distincte în relația cu pârâții, arătând în mod concret că, în speță, reclamantul solicită o nouă judecată cu privire la cererile referitor la care s-a pronunțat deja Tribunalul B., prin invocarea unui alt text de lege, dar raportat la același temei juridic – art. 31 din Legea nr. 188/1999, încercând să înfrângă eficiența hotărârii judecătorești care se bucură de prezumția legală absolută de conformitate cu adevărul.
Au mai arătat că au pus în executare exclusiv hotărârile judecătorești în care cele două sporuri au fost cuantificate, iar situația reclamantului nu este similară cu cea menționată, cererea acestuia de cuantificare a sporurilor fiind respinsă.
Recurenții au arătat de asemenea că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, cele două sporuri salariale nu mai sunt prevăzute.
În ceea ce privește cererea având ca obiect înscrierea celor două sporuri în carnetul de muncă, recurenții au arătat că instanța de fond a respins această cerere, dar a admis cererea de acordare a celor două suplimente și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt sau de drept, titlul cu care au fost solicitate acestea fiind acela de despăgubiri, ceea ce este în contradicție cu cererea de înscriere a drepturilor în carnetul de muncă.
Au mai arătat că, sub aspectul regimului fiscal, cu privire la sumele achitate cu titlul de despăgubiri nu se percep nici un fel de impozite sau taxe, drepturile salariale fiind în schimb impozitate și înscrise în carnetele de muncă, regulile de impunere a veniturilor salariale fiind aplicabile, conform art. 55 lit. j ind. 1 și k din Codul fiscal, și sumelor reprezentând salarii sau diferențe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești, precum și oricăror alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii, pe când despăgubirile nu se impozitează, conform art. 42 lit. b din același act normativ.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de recurs, Tribunalul constată că acesta este neîntemeiat.
Deși declarația de recurs este nestructurată, cuprinzând numeroase repetiții cu privire la aceleași aspecte de fapt și de drept, instanța apreciază necesar a se pronunța mai întâi cu privire la motivul de recurs vizând modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, raportat la prevederile art. 137 alin. 1 C.pr.civ. și dat fiind caracterul de fond, absolut și peremptoriu al acestei excepții, care, în caz de admitere, ar face de prisos cercetarea fondului, analizarea celorlalte motive fiind inutilă.
Cu privire la această critică, Tribunalul reține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 din vechiul Cod civil, aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, întrucât nu există identitate de obiect și de cauză, obiectul celor două cauze fiind diferit, deoarece primul litigiu a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sporurilor menționate anterior, iar cel de față având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri, cele două categorii juridice având naturi și izvoare juridice diferite.
În ceea ce privește cauza juridică a acelor două acțiuni, se reține că prima dintre acestea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, iar cea dedusă judecății se întemeiază pe prevederile art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, fiind motivată în fapt pe ipoteza existenței unei discriminări între reclamanți și alte persoane, aflate în aceeași situație juridică.
În consecință, acest motiv de recurs este neîntemeiat, neputându-se susține că reclamantul urmărește aceeași finalitate, scopul demersului judiciar fiind, în primul litigiu, obținerea unor drepturi de natură salarială, iar în cel de față repararea unui prejudiciu creat prin discriminare.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Tribunalul constată următoarele:
Pretinsa inadmisibilitate a acțiunii, invocată de recurenții-pârâți, vizează de fapt analiza condițiilor de fond referitoare la tratamentul diferențiat aplicat persoanelor, respectiv a condițiilor în care acesta poate fi calificat ca fiind discriminatoriu, cu consecința incidenței prevederilor O.G. nr. 137/2000, astfel încât nu va fi avută în vedere de instanță ca o excepție, această apărare referindu-se de fapt la netemeinicia pretențiilor reclamanților.
Criticile referitoare la inexistența discriminării sunt neîntemeiate, având în vedere că litigiul poartă asupra necesității înlăturării inegalităților dintre persoane, sub aspectul valorificării dreptului reclamantului de a beneficia de un salariu egal la muncă egal, raportat la colegii care au aceeași încadrare pe post, aceleași studii, aceleași sarcini de serviciu etc., dar beneficiază, fără o bază legală ori contractuală, de un salariu superior cu 25%, precum și a dreptului de a obține punerea în executare de către pârâți a titlurilor executorii de care beneficiază, în mod similar oricăror alți angajați care au calitatea de creditori ai recurenților, în temeiul unor titluri executorii similare și anume în aceleași condiții, respectiv prin achitarea în cuantum de 25% a suplimentelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Sub acest aspect, se reține că respectivul cuantum nu este unul stabilit prin lege ori prin titluri executorii în beneficiul niciunui angajat al pârâților și nu este solicitat cu un astfel de titlu de către reclamant, ci este stabilit voluntar de către pârâți, printr-un act propriu de voință, care în baza principiului nediscriminării trebuie aplicat nediferențiat tuturor salariaților acestora aflați în aceeași situație cu cei în favoarea cărora a fost aplicat benevol.
Nu se poate susține că instanța de fond nu a adus nici un argument juridic soluției pronunțate și că aceasta nu a identificat un criteriu ca element constitutiv al determinării, având în vedere că, în considerentele sentinței recurate, aceasta a făcut referire expresă și a subliniat faptul că tratamentul diferențiat se referă la drepturile din domeniul economic și social.
Referirile recurenților la punctul de vedere al Consiliului Național pentru C. Discriminării și la neluarea în considerare a acestuia de către instanța de fond sunt lipsite de suport legal, având în vedere că legea nu acordă o valoare anume acestui punct de vedere, prevăzând numai că această categorie de litigii se judecă cu citarea obligatorie a Consiliului, instanța fiind suverană în aprecierea probelor și în pronunțarea soluției, fără a fi ținută de opinia exprimată de acest participant la proces.
Susținerea recurenților în sensul că tratamentul diferențiat ar fi avut ca bază o diferență între titlurile executorii de care au beneficiat angajații lor și că plata suplimentului anume în cuantum de 25% ar fi fost impusă prin hotărârile judecătorești menționate sunt nefondate.
Astfel, din analiza deciziei nr. 819/R/2008 a Curții de Apel B., precum și a sentinței nr. 655/CA/2008 a Tribunalului B., evocate de reclamant pentru a justifica discriminarea la care este supus în raport cu persoanele care au avut calitatea de reclamanți în litigiu respectiv, rezultă că, nici în acea cauză, nu a fost indicat procentul de 15% din salariul de bază cu privire la cele două sporuri, acesta fiind menționat doar în partea introductivă a considerentelor, unde s-a făcut referire la cererile formulate de respectivii reclamanți.
În condițiile în care ceea ce se pune în executare este dispozitivul hotărârii, iar din dispozitivul respectivului titlu executoriu, astfel cum el a fost modificat în recurs, rezultă că cererea reclamanților a fost admisă în parte, în sensul că au fost obligați pârâții la plata suplimentului, dar fără indicarea procentului pretins de către reclamanți, fiind respinse restul pretențiilor acestora.
Nicăieri în dispozitiv nu se menționează că s-a respins doar precizarea de acțiune și alte pretenții, care să fi fost nominalizate, iar nu și pretenția reclamanților de a fi obligați pârâții la plata anume a procentului menționat. Nici din motivare nu rezultă acest lucru, instanțele de judecată omițând practic să motiveze cererea respectivă, atât în sensul admiterii sale cât și în sensul respingerii.
În atare situație, atâta timp cât cererea nu a fost admisă expres, nu au fost obligați pârâții la plata procentului în discuție și s-a arătat, totodată, textual în dispozitiv că se resping restul pretențiilor, în această din urmă categorie trebuie inclusă solicitarea reclamanților de plata a suplimentelor în cuantumul de 25%.
Soluția se impune, în primul rând, față de modul de formulare a dispozitivului, singurul care este apt de punere în executare și, în al doilea rând, față de lipsa totală de motivare - atât în sensul respingerii pretenției respective, cât și în sensul admiterii sale.
Cu privire la motivul de recurs vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe aceea că reclamantul ar avea la dispoziție calea executării silite, se reține că acesta nu are legătură cu obiectul cauzei, având în vedere că cererea dedusă judecății se întemeiază pe înlăturarea discriminării față de alte categorii de persoane aflate într-o situație identică și cărora pârâții le-au acordat drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești, fără a fi fost indicat cuantumul acestora, prin executare voluntară, refuzând acordarea acestora și către reclamantul din cauza de față, fără nici o justificare de ordin legal, iar creanța pretinsă în cauza de față are ca izvor prejudiciul suferit ca urmare a discriminării.
Referitor la evocarea Deciziilor nr. 818, 819 și 820/2008 ale Curții Constituționale, instanța reține că dispozițiile legale care au făcut obiectul controlului de constituționalitate au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești cu competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță, această ipoteză nu se regăsește, având în vedere că în cauza de față instanța nu a fost chemată să statueze asupra îndreptățirii reclamanților la acordarea celor două sporuri ori asupra procentului în care acestea se cuvin, ci să repare un prejudiciu, iar instanța de fond nu a refuzat aplicarea unui act normativ și nici nu a înlocuit normele legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, fiind evident că situația vizată de recurenți se referă la contextul în care au fost pronunțate hotărârile prin care s-au acordat aceste sporuri și care a determinat sesizarea Curții Constituționale, precum și promovarea unui recurs în interesul legii.
Cu privire la acest din urmă aspect, Tribunalul constată că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., deoarece obiectul cauzei de față nu îl constituie acordarea drepturilor vizate de această decizie și cu privire la care s-a stabilit că nu sunt cuvenite, iar instanța de fond, contrar susținerilor recurenților, nu a acordat aceste suplimente, ele fiind acordate prin hotărârea judecătorească pronunțată în materia contenciosului administrativ, ci despăgubiri destinate a acoperi prejudiciul creat reclamanților pentru discriminarea cauzată în raport cu alte persoane aflate în situații identice.
Hotărârea C.E.D.O. evocată de recurenți (cauza Z. și alții contra României) nu are de asemenea aplicabilitate în cauza de față, aceasta fiind pronunțată cu privire la cererea reclamanților cărora li s-a respins o cerere de acordare a drepturilor salariale respective ulterior reglementării în plan intern a situației, prin pronunțarea hotărârii sus-menționate în recurs în interesul legii.
Asupra motivului de recurs referitor la punctul de vedere al C.N.C.D., reiterat de recurenți, instanța nu va reveni, pentru argumentele reținute mai sus, instanța nefiind legată de opinia exprimată de această autoritate.
Nu se poate reține nici motivul referitor la abrogarea art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 prin Legea nr. 330/2009 și respectiv la încetarea plății acestora sporuri, conform art. 50 din acest din urmă act normativ, având în vedere – cu riscul de a repeta – că instanța de fond nu a acordat drepturi de asemenea natură, ci unele de natură diferită, respectiv despăgubiri.
Motivul de recurs referitor la acordarea pentru viitor a acestor despăgubiri este de asemenea neîntemeiat, câtă vreme instanța de fond a precizat în mod expres, în dispozitivul sentinței recurate, că acestea vor fi acordate până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în dosarul de față, ori este evident că, prin . Legii nr. 330/2009, situația de drept s-a modificat, astfel că acordarea despăgubirilor nu s-a făcut sine die, întinderea acestora fiind limitată în timp, adoptarea legii unice de salarizare constituind în mod evident o modificare a situației de drept și care este, totodată, de natură a conduce la înlăturarea diferențelor de ordin salarial pentru persoanele aflate în situație egală.
În ceea ce privește diferențele de ordin fiscal între drepturile de natură salarială și cele acordate cu titlul de despăgubiri, instanța constată că acest motiv de recurs este străin de natura cauzei, instanța nefiind investită să se pronunțe unor aspecte de natură fiscală; pe de altă parte, critica privitoare la înscrierea drepturilor reclamantului în carnetul de muncă este lipsită de interes, deoarece acest capăt de cerere a fost respins de instanța de fond, soluția nefiind sub acest aspect criticată de părțile interesate.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge recursul declarat de pârâții M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. B., prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr._/17.11.2011 a Judecătoriei B., care va fi menținută.
Față de declarația reprezentantului convențional al intimatului-reclamant, instanța va lua act că acesta nu solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții M. FINANȚELOR P. și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. B., prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr._/17.11.2011 a Judecătoriei B., pe care o menține.
Ia act că intimatul-reclamant N. I. nu solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 1 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. F. I. L. D. O. P.
Grefier,
C. N.-D.
Red. CF /29.11.2012
Tehnored. CND/4.12.2012
Ex. 2
Jud fond – Lorența B.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 238/2013. Tribunalul BRAŞOV | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
