Legea 10/2001. Sentința nr. 99/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 99/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 99/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 99/S
Ședința publică de la 23 mai 2013
Completul Civ. D4 compus din:
PREȘEDINTE – S. N. - judecător
Grefier – I. M.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cauzei civile de față privind soluționarea contestației formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatorul M. O. D., în contradictoriu cu intimații P. C. M., C. L. AL C. M., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 16.05.2013, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, în temeiul dispozițiilor art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru prezentul termen de judecată.
Instanța, în aceeași compunere, în urma deliberării, a pronunțat sentința de mai jos.
TRIBUNALUL,
Constată că prin cererea adresată acestei instanțe, reclamantul M. O. D. a chemat în judecată pe pârâții P. C. M., C. L. al C. M. și . solicitând anularea dispoziției de primar nr. 288/2012 și actele administrative pe baza cărora motivează intimata că nu deține bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare ca măsuri reparatorii în echivalent, dezafectarea și trecerea suprafeței de 332 ha teren agricol de categorie pășune din proprietatea publică a comunei M. în proprietatea privată a acesteia, să fie obligată . în proprietatea reclamantului, în compensarea cotei de ½ din imobilul cu destinația de moară ce a fost înscris în CF 164 Rîușor, nr. top 1336, suprafața de 332 ha pășune - echivalentă valoric, să fie obligată intimata să plătească reclamantului dobânzi legale, calculate la valoarea obiectului cauzei, începând cu data de 29.11.2011 când sentința 315/S/2011 a rămas irevocabilă și până la data executării conform sentinței.
În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că prin sentința 315/S/2011 intimatul primar a fost obligat să emită o dispoziție prin care să formuleze contestatorului o propunere de restituire prin echivalent a cotei de ½ din imobilul cu destinația de moară, ce a fost înscris în CF 164 Rîușor, nr. top 1336. Intimatul doar a simulat punerea în executare a sentinței pentru că, deși suprafața de 332 ha din izlazul comunal este excedentară în raport cu folosința pentru care a fost afectată, totuși nu a fost disponibilizată în scopul executării sentinței, deoarece este folosită în scopul obținerii frauduloase de subvenții APIA.
Dispoziția este lovită de nulitate și pentru încălcarea condițiilor de formă. De la data când sentința a devenit executorie, intimații au deliberat mai mult de un an până la emiterea dispoziției, operând prezumția legală că s-a parcurs procedura prevăzută de pct. 1.7 din capitolul II al HG 923/2010, prin inițierea și emiterea de acte administrative premergătoare emiterii dispoziției. Dar dispoziția nu face nici o mențiune privind astfel de acte iar omisiunea împietează asupra formulării contestației în raport cu motivele de nelegalitate, astfel că aceasta este lovită de nulitate pentru încălcarea condițiilor de formă ale actului administrativ.
Pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. și a C. M. și au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Întâmpinarea a fost depusă cu depășirea termenului legal, astfel că pârâții au fost decăzuți din dreptul de a depune întâmpinare, iar aceasta a fost apreciată ca notă de ședință, însă excepțiile au fost puse în discuția contradictorie a părților deoarece puteau fi invocate și oral, în fața instanței, nu doar prin actul procedural numit întâmpinare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, instanța reține următoarele:
La petitul al treilea al acțiunii s-a solicitat obligarea comunei M. să restituie în proprietatea reclamantului, în compensarea imobilului ce a avut destinația de moară, suprafața de 332 ha pășune.
Formularea pretențiilor față de această parte justifică legitimitatea procesuală pasivă a acesteia.
Trecerea unui imobil din proprietatea publică a unei comune în proprietatea privată a acesteia se face prin hotărârea consiliului local. În cauză s-a solicita trecerea suprafeței de teren de 332 din proprietatea publică a C. M. în proprietatea sa privată, cerere față de care este justificată calitatea procesuală a Consiliului L. al C. M..
În consecință, excepțiile invocate vor fi respinse.
Cu privire la fondul litigiului, instanța reține următoarele:
P. notificarea înregistrată sub nr. 548/14.11.2001 la Biroul Executorului Judecătoresc F. V. A., notificatorul M. D. s-a adresat Prefecturii Județului B., solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Râușor nr. 60, ., înscris în c.f. 164, nr. top. 1336, 1337, 1338 – moară cu două odăi, casă și curte, grădină, în suprafață de câte 955, 955 și respectiv 9352 mp, pentru cota ce i se cuvine, și anume 1/2 din întregul imobil, în calitate de succesor al defuncților M. A. și G. R. (căsătorită M.), imobil pe care notificatorul l-a evaluat la suma de 28.000 dolari la acea dată.
În cuprinsul acestei notificări s-a arătat că imobilul a avut destinația de moară cu pietre, fiind demolat din dispoziția fostului primar P. I., iar plantația de pomi fructiferi a fost distrusă, terenul nefiindu-i restituit în baza legilor fondului funciar.
Această cerere a fost remisă de Prefectura B., spre competentă soluționare, Primăriei M., prin adresa nr. ad. 7519/16.03.2006.
P. Dispoziția nr. 572/8.12.2010 emisă de intimatul P. C. M., în calitate de reprezentant legal al unității administrativ-teritoriale, s-a dispus respingerea notificării menționate mai sus, pentru următoarele trei argumente: în primul rând, nu a fost dovedită calitatea de moștenitor a lui M. O., tatăl notificatorului M. D., după defuncții M. A. și G. R., coproprietari ai imobilului solicitat, nefiind depus la dosar certificat de moștenitor al lui M. O. după aceștia din urmă; în al doilea rând, terenul care intră în compunerea imobilului nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind situat în intravilanul localității Râușor și fiind solicitat în baza Legii nr. 18/1991, emițându-se cu privire la acesta Titlul de proprietate nr. 35/1995 în favoarea lui M. A., iar în al treilea rând preluarea utilajelor și instalațiilor nu s-a făcut în mod abuziv, neexistând titlu valabil de preluare, iar potrivit declarației numitului P. G., succesor al fostului coproprietar P. I., imobilul a fost demolat de proprietari, iar materialele rezultate au fost împărțite între aceștia, în acest sens neputându-se concluziona asupra caracterului abuziv al preluării acestora..
Reclamantul a contestat această dispoziție, iar prin sentința civilă 315/S/2011 a fost admisă contestația și a fost obligat intimatul să emită dispoziție prin care să formuleze propunere de restituire prin echivalent a cotei de ½ din imobilul cu destinația de moară ce a fost înscris în CF 164 Râușor, nr. top 1336.
În considerentele sentinței s-au reținut următoarele:
Contestatorul are calitatea de moștenitor legal, în calitate de fiu, al notificatorului M. D., potrivit certificatului de moștenitor 15/28.01.2008, eliberat de notarul public E. S. S.-C..
La rândul său, M. D. este fiul numiților M. O. și M. L., iar M. O. este fiul foștilor proprietari tabulari (în cotă de 1/2) ai imobilului în cauză, M. A. și M. R. (născută G.).
În ceea ce privește reținerea cuprinsă în dispoziția contestată, potrivit căreia nu a fost dovedită calitatea de moștenitor a lui M. O., tatăl notificatorului M. D., după defuncții M. A. și G. R., coproprietari ai imobilului solicitat, nefiind depus la dosar certificat de moștenitor al lui M. O. după aceștia, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea dovedirii acestei calități cu certificat de moștenitor, fiind suficiente actele de stare civilă; în acest sens, art. 23.1. lit. b din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăzând că prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor).
Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea tezei finale a acestei dispoziții legale, din care rezultă că numai în cazul moștenirii testamentare este necesară depunerea, alături de testament, a certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor, în cazul moștenirii legale (cum este cazul în speță) fiind suficiente actele de stare civilă.
În ceea ce privește situația imobilului cu destinația de moară (cu observația că numai la acesta s-a făcut referire în cererea de restituire în echivalent cuprinsă în notificarea formulată de autorul reclamantului, iar nu și imobilul cu destinația de casă, situația imobilului teren fiind în prezent reglementată), s-a reținut că acesta a fost demolat „cu circa 3-4 ani înainte de revoluție”.
Faptul că, în ceea ce privește terenul, a fost emis titlu de proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991, denotă că acest teren a fost preluat de fosta C.A.P., în caz contrar dreptul de proprietate neputând fi reconstituit în această modalitate.
De principiu, art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, rezultă că cele două acte normative de restituire, având caracter special, se exclud reciproc.
Soluționând o speță similară, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, prin decizia nr. 2512/21.03.2007, publicată în „Jurisprudența Secției civile și de proprietate intelectuală pe anul 2007. Recursuri în interesul legii”, Editura Hamangiu - 2008, că, pentru a fi exclus de la incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, imobilul trebuie să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, iar reparația pentru preluarea sa abuzivă să se fi putut realiza în temeiul acestor acte normative.
Instanța supremă a arătat că faptul că demersurile reclamantului din cauza respectivă, în temeiul legii fondului funciar, au privit suprafața de teren ce a aparținut autorului său, nu exclude de la aplicare Legea nr. 10/2001, care asigură reparații pentru imobilele al căror regim juridic nu a fost reglementat de legile menționate anterior.
În aceeași decizie s-a reținut că ipoteza textului art. 8 din Legea nr. 10/2001, care vine să definească obiectul de reglementare al acestui act normativ, în corelație cu art. 1 și art. 6 din lege, este aceea în care imobilele, prin regimul lor juridic, făceau posibilă reparația în baza legilor fondului funciar și nu aceea în care s-ar fi formulat o simplă solicitare în temeiul acelor legi.
S-a reținut de asemenea, cu aplicare la speță, că nu s-ar putea reține ca fiind inadmisibilă acțiunea prin aplicare dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care nu este posibilă reparația conform legilor fondului funciar.
Autorul reclamantului neavând deschisă, în temeiul legilor fondului funciar, nici o cale pentru a solicita restituirea prin echivalent a imobilului cu destinația de moară (în cota cuvenită), imobil care, incontestabil, a existat și a fost demolat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, actul material de dispoziție efectuat de autorități (demolarea) implicând în mod necesar o preluare fără titlu a imobilului construcție, ceea ce atrage incidența art. 2 alin. 1 lit. i din legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Instanța a concluzionat în sensul că, chiar dacă terenul ce intră în compunerea imobilului a făcut obiectul legilor fondului funciar, după cum contestatorul personal al recunoscut, în condițiile în care reparația pentru imobilul cu destinația de moară nu putea fi obținută în temeiul acestor legi, nu poate fi refuzat accesul persoanei îndreptățite la calea Legii nr. 10/2001, pe temeiul art. 8 alin. 1 din acest act normativ, raționamentul contrar fiind de natură a conduce la o situație de inechitate, de natură a constitui o încălcare a dreptului de proprietate, prin privarea de un bun fără o reparație echitabilă.
În ceea ce privește imobilul construcție, preluarea lui în fapt a avut loc anterior anului 1989 și s-a concretizat în actul de dispoziție materială al demolării, fiind incidentă ipoteza finală a art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv preluarea fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
În ceea ce privește solicitarea ca intimatul „să facă propunere de restituire în echivalent a imobilului înscris în c.f. 164 Râușor, nr. top. 1336, 1337, 1338, sau de despăgubire la valoarea de 581.179 lei, stabilită prin raportul de expertiză nr. 29/2006 întocmit de ing. P. I. D.”, s-a reținut că, potrivit prevederilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Din interpretarea acestei dispoziții legale, precum și a celei cuprinse la art. 10 alin. 10 din același act normativ, conform căruia, în situațiile prevăzute la alin. 1, 2 și 6, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, rezultă că sfera noțiunii de „măsuri reparatorii în echivalent” este cea mai largă, cuprinzând și noțiunea de „despăgubiri”, iar stabilirea naturii ofertei concrete de restituire în echivalent este atributul unității deținătoare, cu acordul persoanei îndreptățite.
Totodată, din interpretarea sistematică și teleologică a acestor dispoziții legale rezultă că legiuitorul a intenționat să stabilească o „ierarhie” a măsurilor reparatorii în echivalent, despăgubirea în condițiile legii speciale fiind forma ultimă la care se poate recurge în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.
În executarea acestei sentințe, pârâta . dispoziția 288/4.12.2012 prin care a propus acordarea de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea 247/2005 pentru cota parte de ½ din imobilul cu destinația de moară înscris în CF 164 Rîușor, nr. top 1336.
Reclamantul solicită anularea celei de a doua dispoziții și să i se acorde în compensare terenul de 332 ha care în prezent are categoria de pășune și face parte din domeniul public al C. M.. De asemenea, solicită anularea actelor administrative pe baza cărora s-a reținut că intimata . bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare ca măsuri reparatorii în echivalent.
Actele din dosarul administrativ de soluționare a notificării nu pot fi atacate în temeiul Legii 10/2001. Ele stau la baza emiterii deciziei ce se poate contesta în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea 10/2001, iar în cadrul contestației, în fața instanței, se pot administra probe în contra actelor menționate.
Dispoziția emisă de persoana juridică notificată, în temeiul Legii 10/2001, este un act de drept privat, respectiv act de drept civil, chiar dacă se emite în cadrul unei proceduri speciale administrative.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 103/2005.
Dispoziția emisă de primar în procedura Legii 10/2001 este un act civil deoarece, soluționând notificările de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, primarul nu acționează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice deținătoare a bunului. De aceea, dispoziția emisă de primar nu întrunește caracteristicile unui act administrativ de autoritate. Aceste dispoziții pot fi contestate de către persoana îndreptățită în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001.
La data emiterii dispoziției contestate intimații nu dețineau bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, aspect ce rezultă din însuși conținutul prezentei cereri de chemare în judecată. P. această cerere se solicită trecerea suprafeței de 332 ha teren agricol, cu destinația de pășune din proprietatea publică în proprietatea privată a comunei și apoi să i se atribuie acest imobil în compensare.
Art. 26 din Legea 10/2001 prevede că:
„(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4).
(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
(4) În cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. De asemenea, entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de instanțele de judecată.
(5) Dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4).
(6) Dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz.”
Textul de lege mai sus citat a fost invocat de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată.
Dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001 consacră dreptul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, atunci când restituirea în natură a imobilului preluat abuziv nu este posibilă și anume, în principal, la măsura compensării și, în subsidiar, la despăgubiri, atunci când măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, însă nu și dreptul persoanei îndreptățite de a-și alege bunul sau serviciul pe care îl solicită în compensare, întrucât, acest drept revine exclusiv unității deținătoare, potrivit art. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, potrivit căruia entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri, terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deținute de acestea.
În prezenta cauză, pârâții nu au făcut o asemenea ofertă reclamantului, comunicându-i că nu deține astfel de imobile, iar pentru a fi atribuite în compensare bunurile identificate de reclamant, acestea trebuia să fie disponibile potrivit art. 1.7 din HG 250/2007, modificat prin HG 923/2010, respectiv să fie liber în sensul Legii 10/2001.
Dezafectarea și trecerea din proprietatea publică în proprietate privată se poate face în condițiile Legii 213/1998.
Art. 10 din această lege prevede că: Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel.
Reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtului C. L. al C. M. să emită o hotărâre de trecere a terenului pășune din domeniul public în domeniul privat, ci ca instanța să ia această măsură, ceea ce contravine textului de lege mai sus citat.
Bunul solicitat de reclamant nu este disponibil în înțelesul legii deoarece face parte din domeniul public, nu din domeniul privat al comunei, astfel că nu se află în circuitul civil.
Astfel fiind, instanța reține că solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtelor de a emite hotărâre de trecere a imobilului teren de 332 ha din proprietate publică în proprietate privată și decizie de atribuire în compensare a imobilului indicat nu este întemeiată.
Cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea cu titlu de dobânzi calculate la valoarea obiectului cauzei, de la data 29.11.2011, când a devenit irevocabilă sentința civilă 315/2011, până la data executării sentinței ce se va pronunța în prezenta cauză nu este întemeiată deoarece sentința civilă 315/2011 a Tribunalului B. a fost executată de pârâți,prin emiterea dispoziției 288/2012, iar contestația formulată împotriva acesteia din urmă va fi respinsă, conform celor mai sus arătate.
Astfel fiind, cererea reclamantului va fi respinsă.
Pârâtele au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și în dovedirea acestora a depus la dosar contract de asistență juridică încheiat cu avocat P. M., iar în cauză au fost reprezentate de avocat P. A., fără a se face dovada onorariului încasat de către reprezentant, astfel că cererea de acordare de cheltuieli de judecată va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. L. al C. M. și ..
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul M. O. D., domiciliat în comuna M., ., jud. B., în contradictoriu cu pârâții P. C. M., C. L. al C. M. și ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.05.2013.
PREȘEDINTE, Grefier,
Judecător S. N. Pentru I. M. aflată în
Concediu de odihnă, semnează înlocuitor grefier șef secție
Grefier- D. A.
Red. S.N.- 04.07.2013
Tehnored. AD-04.07.2013
6 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 651/2013. Tribunalul BRAŞOV | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
