Obligaţie de a face. Decizia nr. 936/2012. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 936/2012 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 04-07-2012 în dosarul nr. 936/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 936/R
Ședința publică din data de 04 iulie 2012
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: S. N. -judecător
JUDECĂTOR: D. O. P.
JUDECĂTOR: C. F.
Grefier: C. N.-D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cererii de recurs formulată de către recurentul pârât M. Finanțelor P. în nume propriu și pentru pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. B., în contradictoriu cu intimații reclamanți P. M., R. M. E., I. S., B. E. A., R. S., G. S., G. E., C. L., T. E., M. A., împotriva sentinței civile nr._ pronunțată de Judecătoria B. la data de 9.11.2011, în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 21.06.2012, când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 27.06.2012, iar apoi, pentru astăzi, 4.07.2012.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin sentința civilă nr._/9.11.2011 a Judecătoriei B. a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții P. M., R. M. E., I. S., B. E. A., R. S., G. S., G. E., C. L., T. E. și M. A. în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR P., DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. B. și C. NAȚIONAL PENTRU C. DISCRIMINĂRII, și în consecință s-a constatat că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul intimatului M. Finanțelor P. de a le achita sumele actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizate prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din L. nr. 188/1999, acordate prin sentința civilă nr.5/CA/5 ianuarie 2009 a Tribunalului B. și deciziei civile nr.160/R/3 martie 2009 a Curții de Apel B., datorate pentru perioada 1 noiembrie 2004- 3 martie 2009 și în continuare până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în dosarul de față; au fost obligați pârâții M. FINANȚELOR P. și DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. B. să achite reclamanților cu titlul de despăgubiri, sumele echivalente celor arătate la aliniatul anterior, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 1 11 2004 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în cauza de față; a fost obligat pârâtul M. FINANȚELOR P. să aloce fondurile necesare achitării către reclamanți a despăgubirilor stabilite prin această sentință, fiind respinse restul pretențiilor privind obligarea pârâților să completeze carnetele de muncă ale reclamanților prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, precum și cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, prin decizia civilă nr.160/R/3 martie 2009 a Curții de Apel B., de modificare a sentința civilă nr.5/CA/5 ianuarie 2009 a Tribunalului B., pârâta D.G.F.P. B. a fost obligată să plătească reclamanților suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, începând cu data de 1 11 2004 și până la data de 3 03 2009, actualizate cu indicele de inflației precum și dobânda legală aferente sumelor acordate, până la data plății efective, precum și în continuare până la schimbarea situației de fapt sau de drept, precum și că, din adresa nr. 6801/18.06.2009, rezultă că reclamanții au solicitat pârâtei să procedeze la luarea măsurilor necesare pentru punerea în executare a deciziei, însă în urma adresei nr._/9.06.2009 emisă de pârâtul M. Finanțelor P., s-a refuzat executarea obligației de plată considerându-se că hotărârea judecătorească nu poate fi pusă în executare în lipsa unui temei legal care să reglementeze cuantumul suplimentelor în discuție și în condițiile în care instanța de judecată nu a dispus cu privire la acordarea suplimentelor de cuantum de 25% fiecare.
A mai reținut că reclamanții au promovat acțiunea de față afirmând că, prin acest refuz de executarea a obligației recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, au fost supuși unui tratament discriminatoriu deoarece colegilor lor, tot funcționari publici, cărora prin sentința civilă nr. 655/CA din 01.10.2008 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 819/R din 09.12.2008 a Curții de Apel B. și prin sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B., li s-au recunoscut aceleași drepturi, fiindu-le acordate aceleași două suplimente ca și reclamanților din cauză.
Observând hotărârile judecătorești supuse discuției, instanța a constatat că acestea sunt clare sub aspectul conținutului și dispozitivului lor, iar reclamanții din cauză au aceeași situație ca și cei menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B., care a fost executată prin plată, așa încât în raport de aceasta se a procedat la examinarea îndeplinirii condițiilor privind răspunderea pentru tratamentul discriminatoriu.
În drept, instanța a reținut că, potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Astfel, în considerarea celor evocate anterior, instanța a reținut că reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu, întrucât dreptul pe care îl invocă ei, acelea de a beneficia de cele două suplimente, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare a fost încălcat prin neexecutarea hotărârilor judecătorești în raport cu alți funcționari publici, colegi ai reclamanților, în condițiile în care în situație similară de necuantificare a celor două suplimente aceștia au beneficiat de executarea unor hotărârilor lor judecătorești.
P. urmare, recunoașterea drepturilor lor reclamanților a fost înlăturată de pârâți prin aplicarea unor criterii diferite în condiții de egalitate cu alți colegi care au deținut hotărâri judecătorești similare, caz în care instanța reține că tratamentul discriminatoriu poate fi înlăturat numai prin plata despăgubirilor cu sumele echivalente suplimentului postului și treptei de salarizare acordate prin hotărârile judecătorești refuzate a fi executate.
Instanța a reținut de asemenea că apărările pârâților legate de aceea că celelalte hotărâri ale colegilor reclamanților au fost executate pentru că pentru că aveau indicat procentul de 25 % sunt nefondate, deoarece nici prin decizia nr. 43/20 01 2009 a Curții de Apel B. nu a existat o astfel de cuantificare. Nici cele privind depășirea atribuțiilor autorității judecătorești nu pot fi primite deoarece situația discriminatorie a fost creată anterior pronunțării de Î.C.C.J. a Deciziei nr. 20/2009 pronunțată în soluționarea unui recurs in interesul legii, prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Mai mult, situația discriminatorie nu a fost generată de hotărârile judecătorești, ci de atitudinea intimatei care a refuzat să le execute, astfel că nu contravine nici jurisprudenței Curții Constituționale.
În consecință, în considerarea celor expuse anterior, instanța a dispus obligarea pârâților să achite reclamanților, cu titlul de despăgubiri sumele echivalente celor arătate la primul capăt de cerere capătul, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 1 noiembrie 2004 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în cauza de față și obligarea pârâtului M. Finanțelor P. să aloce fondurile necesare achitării către reclamanți a despăgubirilor încuviințate prin prezenta.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetele de muncă ale reclamanților prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, instanța a respins cererea, reținând că reclamanții nu au probat faptul că în carnetele de muncă ale celorlalți funcționari publici, reclamanții din decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B. au fost efectuate aceste mențiuni.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții M. Finanțelor P. și Direcția Generală a Finanțelor P. B., prin Direcția Generală Juridică a Ministerului Finanțelor P..
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, în sensul că acțiunea este inadmisibilă, iar cele reținute de instanța de fond nu au legătură cu obiectul cauzei.
În acest sens, au arătat că, fără a analiza materialul probatoriu, prima instanță a stabilit că hotărârile judecătorești invocate de reclamanți sunt clare sub aspectul conținutului și dispozitivului lor, iar reclamanții din cauză se află în aceeași situație ca și reclamanți menționați în sentința civilă nr. 757/CA/17.11.2008 a Tribunalului B., concluzionând în sensul că situația discriminatorie nu a fost generată de hotărârile judecătorești, ci de atitudinea pârâtei, care a refuzat să le execute.
Au mai arătat că instanța de fond nu a adus nici un argument juridic în favoarea soluției sale, omițând totodată să analizeze și poziția Consiliului Național pentru C. Discriminării, care a concluzionat în sensul că nu poate fi identificat un criteriu ca element constitutiv al discriminării în speță.
Recurenții au arătat de asemenea că instanța de fond, la rândul ei, nu a identificat un criteriu la care să se raporteze și pe care să fondeze teza discriminării, iar hotărârile judecătorești invocate de reclamanți nu sunt identice cu cele la care aceștia se raportează; în acest sens, au arătat că, prin decizia nr. 819/R/2008, reclamanții din respectiva cauză au câștigat cele două adaosuri salariale în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1.01.2004 și în continuare pentru viitor.
În continuare, recurenții au expus pe larg considerentele acestei hotărâri judecătorești, arătând că, în cazul reclamanților, instanțele de judecată au respins în mod irevocabil cererea de cuantificare a drepturilor câștigate prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază, în timp ce acțiunile reclamanților din celelalte două dosare invocate au fost admise astfel cum au fost formulate, prin obligarea pârâtei la plata celor două suplimente în cuantumul de 25% solicitat de aceștia.
În același sens, au arătat că în cauză nu există o situație discriminatorie, ceea ce reiese și din economia textelor de lege invocate de reclamanți ca temei de drept al cererii lor, întrucât pârâta nu a creat o situație discriminatorie, ci a pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pârâții au mai arătat că, din această perspectivă, acțiunea reclamanților apare ca fiind inadmisibilă, în condițiile în care, în cazul refuzului de executare, reclamanții au la dispoziție calea executării silite, deoarece refuzul executării voluntare nu este prevăzut de lege ca fiind un act discriminatoriu și nu dă dreptul la o nouă acțiune întemeiată pe discriminare și care ar avea ca finalitate obținerea unui nou titlu executoriu.
Au arătat de asemenea că așa-zisa discriminare, invocată de reclamanți, nu se încadrează în dispozițiile O.G. nr. 137/2000, deoarece aceștia nu se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor și nu se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare, așa cum prevede acest act normativ.
În continuare, recurenții au invocat Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821/2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, dreptul de legiferare fiind recunoscut numai puterii legislative/executive.
De asemenea, pârâții au invocat și Deciziile nr. 1325/2008 și 838/2009 ale instanței de contencios constituțional și a mai arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legii fundamentale și a deciziilor anterior menționate.
În continuare, recurenții au arătat că instanța de fond a încălcat și dispozițiile Deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că nu sunt întemeiate acțiunile formulate de funcționarii publici pentru acordarea și cuantificarea drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, precum și că, prin hotărârea pronunțată în cauza Z. și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în sensul inadmisibilității plângerii formulate de reclamanți cu privire la încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 par. 1 din Primul protocol adițional, aceștia având de asemenea calitatea de funcționari publici și invocând același tip de discriminare.
Recurenții au citat pe larg din considerentele acestei decizii, concluzionând în sensul că sus-menționata decizia a Î.C.C.J. a pus capăt practicii neunitare în această materie și a confirmat că funcționarii nu aveau dreptul la primele solicitate.
Recurenții-pârâți au susținut că instanța de fond a ignorat poziția exprimată de C. Național pentru C. Discriminării, prin care acesta a arătat că nu poate fi identificat un criteriu ca element constitutiv al discriminării în cauză, iar criteriul categoriei socio-profesionale este insuficient, întrucât nu este dovedită relația de cauzalitate ca raport obiectiv necesar între cauză și efect, iar motivul refuzului pârâților de a pune în executare hotărârile judecătorești a fost determinat de necuantificarea explicită și expresă a sporurilor prin dispozitivul hotărârii judecătorești, precum și inexistența unor criterii, cuprinse în acest hotărâri, care să permită cuantificarea sporurilor.
Legat de același aspect, au arătat că C.N.C.D. a apreciat că reclamanți nu se află în aceeași situație cu persoanele raportat la care invocă discriminarea, întrucât în hotărârile judecătorești obținute de acele persoane s-a precizat în mod expres cuantumul celor două sporuri, respectiv acela de 25% fiecare din salariul de bază, pe când în situația reclamanților din cauza de față pârâții au fost obligați la plata celor două suplimente, fără ca instanțele de judecată să le cuantifice, iar refuzul M.F.P. de executare a hotărârilor este subordonat soluției judecătorești pronunțate în cauză, cele două situații nefiind comparabile din punct de vedere juridic.
Au mai arătat că, în fapt, reclamanții urmăresc să obțină o nouă judecată cu privire la cererile asupra cărora s-a pronunțat deja Curtea de Apel B., prin invocarea unui alt text de lege, dar urmărind aceeași finalitate, respectiv aceea a obținerii celor două suplimente în cuantum de 25% din salariul de bază și înscrierea acestora în carnetele de muncă, aspecte care au fost soluționate în mod irevocabil și pentru care există autoritate de lucru judecat.
Recurenții au arătat de asemenea că Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu mai prevede cele două sporuri salariale, iar la art. 50 prevede că plata celor două sporuri încetează la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial.
În continuare, recurenții au arătat că prima instanță a dispus obligarea la plata despăgubirilor și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt sau de drept, ori regimul fiscal al despăgubirilor și respectiv cel al drepturilor salariale este diferit sub aspectul impozitării, despăgubirile reprezentând repararea prejudiciului produs unei persoane și se referă la prejudiciul deja produs, iar nu și la unul ipotetic, care nu s-a produs.
Referitor la aceeași chestiune, pârâții au arătat că pentru sumele acordate ca despăgubiri nu se rețin nici un fel de impozite și taxe, dar în același timp s-a solicitat ca sumele respective să fie menționate în carnetele de muncă, ceea ce le conferă caracterul de drepturi salariale, suspuse impozitării conform Codului fiscal.
În continuare, pârâții au arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea legii, instanța de fond respingând excepția autorității de lucru judecat, raportat la sentința nr. 5/CA/2009 a Tribunalului B., menținută prin decizia nr. 160/R/2009 a Curții de Apel B., hotărâre pronunțată într-o cauză în care reclamanții au obținut obligarea pârâtei D.G.F.P. la plata celor două suplimente, pentru perioada 2.11.2005 – 3.03.208, fiind respinsă cererea de acordare a acestora în procent de 25% din salariul de bază și acordarea acestora în continuare pentru viitor.
Au mai arătat că, în aceste condiții, există tripla identitate de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 1201 din vechiul cod civil astfel încât în speță există autoritate de lucru judecat, în pricina de față reclamanții formulând aceleași cereri, iar pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul cererii să fie formulat în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să rezulte să scopul final urmărit de parte este același, condiție care, în speță, este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de recurs, Tribunalul constată că acesta este neîntemeiat.
Deși declarația de recurs este nestructurată, cuprinzând numeroase repetiții cu privire la aceleași aspecte de fapt și de drept, instanța apreciază necesar a se pronunța mai întâi cu privire la motivul de recurs vizând modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, raportat la prevederile art. 137 alin. 1 C.pr.civ. și dat fiind caracterul de fond, absolut și peremptoriu al acestei excepții, care, în caz de admitere, ar face de prisos cercetarea fondului, analizarea celorlalte motive fiind inutilă.
Cu privire la această critică, Tribunalul reține că, la termenul din 19.10.2011, instanța de fond a respins această excepție, cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 din vechiul Cod civil, neexistând identitate de obiect și de cauză.
Această soluție este corectă, având în vedere că obiectul celor două cauze este diferit, primul litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata sporurilor menționate anterior, iar cel de față având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri, cele două categorii juridice având naturi și izvoare juridice diferite.
În ceea ce privește cauza juridică a acelor două acțiuni, se reține că prima dintre acestea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, iar cea dedusă judecății se întemeiază pe prevederile art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, fiind motivată în fapt pe ipoteza existenței unei discriminări între reclamanți și alte persoane, aflate în aceeași situație juridică.
În consecință, instanța de fond a soluționat în mod corect excepția autorității de lucru judecat, acest motiv de recurs fiind neîntemeiat și neputându-se susține că reclamanții urmăresc aceeași finalitate, scopul demersului judiciar fiind, în primul litigiu, obținerea unor drepturi de natură salarială, iar în cel de față repararea unui prejudiciu creat prin discriminare.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Tribunalul constată următoarele:
Pretinsa inadmisibilitate a acțiunii, invocată de recurenții-pârâți, vizează de fapt analiza condițiilor de fond referitoare la tratamentul diferențiat aplicat persoanelor, respectiv a condițiilor în care acesta poate fi calificat ca fiind discriminatoriu, cu consecința incidenței prevederilor O.G. nr. 137/2000, astfel încât nu va fi avută în vedere de instanță ca o excepție, această apărare referindu-se de fapt la netemeinicia pretențiilor reclamanților.
Criticile referitoare la inexistența discriminării sunt neîntemeiate, având în vedere că litigiul poartă asupra necesității înlăturării inegalităților dintre persoane, sub aspectul valorificării dreptului reclamanților de a beneficia de un salariu egal la muncă egal, raportat la colegii care au aceeași încadrare pe post, aceleași studii, aceleași sarcini de serviciu etc., dar beneficiază, fără o bază legală ori contractuală, de un salariu superior cu 25%, precum și a dreptului de a obține punerea în executare de către pârâți a titlurilor executorii de care beneficiază, în mod similar oricăror alți angajați care au calitatea de creditori ai recurenților, în temeiul unor titluri executorii similare și anume în aceleași condiții, respectiv prin achitarea în cuantum de 25% a suplimentelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Sub acest aspect, se reține că respectivul cuantum nu este unul stabilit prin lege ori prin titluri executorii în beneficiul niciunui angajat al pârâților și nu este solicitat cu un astfel de titlu de către reclamanți, ci este stabilit voluntar de către pârâți, printr-un act propriu de voință, care în baza principiului nediscriminării trebuie aplicat nediferențiat tuturor salariaților acestora aflați în aceeași situație cu cei în favoarea cărora a fost aplicat benevol.
Nu se poate susține că instanța de fond nu a adus nici un argument juridic soluției pronunțate și că aceasta nu a identificat un criteriu ca element constitutiv al determinării, având în vedere că, în considerentele sentinței recurate, aceasta a făcut referire expresă și a subliniat faptul că tratamentul diferențiat se referă la drepturile din domeniul economic și social.
Referirile recurenților la punctul de vedere al Consiliului Național pentru C. Discriminării și la neluarea în considerare a acestuia de către instanța de fond sunt lipsite de suport legal, având în vedere că legea nu acordă o valoare anume acestui punct de vedere, prevăzând numai că această categorie de litigii se judecă cu citarea obligatorie a Consiliului, instanța fiind suverană în aprecierea probelor și în pronunțarea soluției, fără a fi ținută de opinia exprimată de acest participant la proces.
Susținerea recurenților în sensul că tratamentul diferențiat ar fi avut ca bază o diferență între titlurile executorii de care au beneficiat angajații lor și că plata suplimentului anume în cuantum de 25% ar fi fost impusă prin hotărârile judecătorești menționate sunt nefondate.
Astfel, din analiza deciziei nr. 819/R/2008 a Curții de Apel B., precum și a sentinței nr. 655/CA/2008 a Tribunalului B., evocate de reclamanți pentru a justifica discriminarea la care sunt supuși în raport cu persoanele care au avut calitatea de reclamanți în litigiu respectiv, rezultă că, nici în acea cauză, nu a fost indicat procentul de 15% din salariul de bază cu privire la cele două sporuri, acesta fiind menționat doar în partea introductivă a considerentelor, unde s-a făcut referire la cererile formulate de respectivii reclamanți.
În condițiile în care ceea ce se pune în executare este dispozitivul hotărârii, iar din dispozitivul respectivului titlu executoriu, astfel cum el a fost modificat în recurs, rezultă că cererea reclamanților a fost admisă în parte, în sensul că au fost obligați pârâții la plata suplimentului, dar fără indicarea procentului pretins de către reclamanți, fiind respinse restul pretențiilor acestora.
Nicăieri în dispozitiv nu se menționează că s-a respins doar precizarea de acțiune și alte pretenții, care să fi fost nominalizate, iar nu și pretenția reclamanților de a fi obligați pârâții la plata anume a procentului menționat. Nici din motivare nu rezultă acest lucru, instanțele de judecată omițând practic să motiveze cererea respectivă, atât în sensul admiterii sale cât și în sensul respingerii.
În atare situație, atâta timp cât cererea nu a fost admisă expres, nu au fost obligați pârâții la plata procentului în discuție și s-a arătat, totodată, textual în dispozitiv că se resping restul pretențiilor, în această din urmă categorie trebuie inclusă solicitarea reclamanților de plata a suplimentelor în cuantumul de 25%.
Soluția se impune, în primul rând, față de modul de formulare a dispozitivului, singurul care este apt de punere în executare și, în al doilea rând, față de lipsa totală de motivare - atât în sensul respingerii pretenției respective, cât și în sensul admiterii sale.
Cu privire la motivul de recurs vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe aceea că reclamanții ar avea la dispoziție calea executării silite, se reține că acesta nu are legătură cu obiectul cauzei, având în vedere că cererea dedusă judecății se întemeiază pe înlăturarea discriminării față de alte categorii de persoane aflate într-o situație identică și cărora pârâții le-au acordat drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești, fără a fi fost indicat cuantumul acestora, prin executare voluntară, refuzând acordarea acestora și către reclamanții din cauza de față, fără nici o justificare de ordin legal, iar creanța pretinsă în cauza de față are ca izvor prejudiciul suferit ca urmare a discriminării.
Referitor la evocarea Deciziilor nr. 818, 819 și 820/2008 ale Curții Constituționale, instanța reține că dispozițiile legale care au făcut obiectul controlului de constituționalitate au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești cu competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță, această ipoteză nu se regăsește, având în vedere că în cauza de față instanța nu a fost chemată să statueze asupra îndreptățirii reclamanților la acordarea celor două sporuri ori asupra procentului în care acestea se cuvin, ci să repare un prejudiciu, iar instanța de fond nu a refuzat aplicarea unui act normativ și nici nu a înlocuit normele legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, fiind evident că situația vizată de recurenți se referă la contextul în care au fost pronunțate hotărârile prin care s-au acordat aceste sporuri și care a determinat sesizarea Curții Constituționale, precum și promovarea unui recurs în interesul legii.
Cu privire la acest din urmă aspect, Tribunalul constată că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., deoarece obiectul cauzei de față nu îl constituie acordarea drepturilor vizate de această decizie și cu privire la care s-a stabilit că nu sunt cuvenite, iar instanța de fond, contrar susținerilor recurenților, nu a acordat aceste suplimente, ele fiind acordate prin hotărârea judecătorească pronunțată în materia contenciosului administrativ, ci despăgubiri destinate a acoperi prejudiciul creat reclamanților pentru discriminarea cauzată în raport cu alte persoane aflate în situații identice.
Hotărârea C.E.D.O. evocată de recurenți (cauza Z. și alții contra României) nu are de asemenea aplicabilitate în cauza de față, aceasta fiind pronunțată cu privire la cererea reclamanților cărora li s-a respins o cerere de acordare a drepturilor salariale respective ulterior reglementării în plan intern a situației, prin pronunțarea hotărârii sus-menționate în recurs în interesul legii.
Asupra motivului de recurs referitor la punctul de vedere al C.N.C.D., reiterat de recurenți, instanța nu va reveni, pentru argumentele reținute mai sus, instanța nefiind legată de opinia exprimată de această autoritate.
Nu se poate reține nici motivul referitor la abrogarea art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 prin Legea nr. 330/2009 și respectiv la încetarea plății acestora sporuri, conform art. 50 din acest din urmă act normativ, având în vedere – cu riscul de a repeta – că instanța de fond nu a acordat drepturi de asemenea natură, ci unele de natură diferită, respectiv despăgubiri.
Motivul de recurs referitor la acordarea pentru viitor a acestor despăgubiri este de asemenea neîntemeiat, câtă vreme instanța de fond a precizat în mod expres, în dispozitivul sentinței recurate, că acestea vor fi acordate până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în dosarul de față, ori este evident că, prin . Legii nr. 330/2009, situația de drept s-a modificat, astfel că acordarea despăgubirilor nu s-a făcut sine die, întinderea acestora fiind limitată în timp, adoptarea legii unice de salarizare constituind în mod evident o modificare a situației de drept și care este, totodată, de natură a conduce la înlăturarea diferențelor de ordin salarial pentru persoanele aflate în situație egală.
În ceea ce privește diferențele de ordin fiscal între drepturile de natură salarială și cele acordate cu titlul de despăgubiri, instanța constată că acest motiv de recurs este străin de natura cauzei, instanța nefiind investită să se pronunțe unor aspecte de natură fiscală; pe de altă parte, critica privitoare la înscrierea drepturilor reclamanților în carnetele de muncă este lipsită de interes, deoarece acest capăt de cerere a fost respins de instanța de fond, soluția nefiind sub acest aspect criticată de părțile interesate.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge recursul declarat de pârâtul M. Finanțelor P., în nume propriu și pentru pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. B., împotriva sentinței civile nr._/.9.11.2011 a Judecătoriei B., care va fi menținută.
Față de declarația reprezentantului convențional al intimaților-reclamanți, instanța va lua act că aceștia nu solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul M. FINANȚELOR P., în nume propriu și pentru pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. B., împotriva sentinței civile nr._/.9.11.2011 a Judecătoriei B., pe care o menține.
Ia act că intimații-reclamanți nu solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 4 iulie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
S. N. D. O. P. C. F.
Grefier,
C. N.-D.
Red. CF/19.07.2012
Tehnored. CND/_
Ex. 2
Jud fond – D. I. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 241/2012.... | Legea 10/2001. Sentința nr. 16/2012. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
