Obligaţie de a face. Decizia nr. 653/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 653/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 08-07-2014 în dosarul nr. 653/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 653/R
Ședința publică de la 08 Iulie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. F.
Judecător D. M.
Judecător M. B.
GREFIER M. I.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării recursului civil declarat de recurenta pârâtă S.C. E. M. S.A. BUCURESTI, prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr._/23.10.2013 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. N., având ca obiect obligație de a face .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 16.06.2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, iar instanța, având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 23.06.2014, 01.07.2014, 08.07.2014, când:
TRIBUNALUL
P. sentința civilă nr._/13.10.2013 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei B. s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâte ca neîntemeiată.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ..
S-a respins cererea formulată de reclamantul C. N. în contradictoriu cu pârâta . ca fiind formulată împotriva unei pârâte fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis cererea principală formulată de reclamantul C. N. în contradictoriu cu pârâta S.C E. M. S.A.
A fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare cu privire la camerele 11, 13, 46 din imobilul situat în B., ., . de 6.862 lei ( stabilit conform raportului de expertiză nr._ din 14.02.2013, întocmit de expert L. A.) iar în caz de refuz prezenta hotărâre ține loc de contract autentic de vânzare-cumpărare pentru același imobil.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 2.998 lei către reclamant cu titlul de cheltuieli de judecată, din care 1.500 lei reprezentând onorariu expert și 1000 lei, reprezentând onorariu apărător, 498 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contractul de închiriere nr. 167 reclamantul a închiriat de la pârâta . B. camerele 11-14 din imobilul situat în B., . în suprafață totală de 42,10 mp. Ulterior, fapt pe care pârâtele nu îl contestă, reclamantul a încheiat contract de închiriere pentru camera nr. 46 din același imobil.
P. cererea formulată la data de 11.10.2010 reclamantul a solicitat aprobarea de către S.C ELECTROMONTAJ S.A a vânzării locuinței în litigiu, cererea adresată nefiind soluționată.
În consecință, prin faptul că reclamantul a continuat să aibă detenția locuinței proprietatea pârâtei . data încheierii contractului de închiriere și prin faptul că acesta a plătit în continuare contravaloarea utilităților pentru imobil (așa cum rezultă din cuprinsul chitanțelor atașate la dosarul cauzei filele 451) iar pârâta nu a probat existența vreunui demers privind evacuarea acestuia ori constatarea încetării contractului de închiriere, instanța apreciază că a operat o tacită relocațiune în cauză, mai ales că prin contract s-a prevăzut dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, sens în care instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată prin întâmpinare.
Se reține în aceste condiții că la data formulării cererii de cumpărare a locuinței, reclamantul deținea calitatea de chiriaș al locuinței în litigiu iar faptul că acesta solicită cumpărare a trei camere nu prezintă vreun impediment legal din punctul de vedere al dispozițiilor Legii nr. 85/1992, de vreme ce această lege nu instituie o interdicție a aplicării ei în cazul în care chiriașul mai are în proprietate o altă locuință. Mai mult, s-a reținut de către instanță că în conformitate cu prevederile contractelor de închiriere atașate la dosarul cauzei, reclamantul avea oricum un drept de locațiune asupra tuturor celor trei încăperi.
În drept, instanța a reținut că, potrivit art. 7 alin. 1 din L. nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Iar potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85 din 1992, Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.
Sunt exceptate de la prevederile alin. 1 locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, precum și cele care prezintă, la data vânzării, finisaje superioare, echivalente unor lucrări de artă sau ornamentale deosebite, sau care beneficiază de dotări speciale, cum ar fi: piscină, saună, seră, cramă, bar-vinotecă, cameră frigorifică sau altele asemenea.
De asemenea, sunt exceptate locuințele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei ., instanța a reținut că nu a fost justificată de către reclamanta. Astfel, din cuprinsul extrasului CF atașat la dosarul cauzei ( fila 137) rezultă că ulterior introducerii de către reclamant a cererii de chemare în judecată imobilele au trecut în proprietatea pârâtei . pe baza unui contract de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta ..
Pe fond, referitor la împrejurarea că imobilul situat în B., ., jud. B. a fost construit din fondurile statului a fost reținută cu putere de lucru judecat prin Sentința Civilă nr. 7512 din data de 28.05.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._/197/2012, astfel chestiunea fiind astfel tranșată.
P. raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit valoarea locuinței în litigiu prin aplicarea metodologiei reglementate de Legea nr. 85 din 1992 și DL nr. 61 din 1990 la suma de 6.862 lei.
Reținând așadar în cauză că locuința în discuție nu are caracterul unei locuințe de intervenție, că a fost construită din fondurile statului până la . legii nr. 85/1992 și că reclamantul este titularul contractului de închiriere al imobilului ce solicită a-i fi vândut, instanța va dispune admiterea cererii formulate.
S-au respins ca neîntemeiate susținerile pârâtei . potrivit cărora imobilul nu ar fi fost construit din fondurile Statului. Instanța are în vedere împrejurarea că din cuprinsul avizului nr. 125 din 1975 rezultă că aprobarea proiectului de execuție s-a realizat de către Ministerul Energiei Electrice fiind lipsită de orice suport real ( luând în considerare realitățile economice ale perioadei anterioarei anului 1990) afirmația potrivit căreia fondurile Ministerului Energiei nu ar fi fost fonduri de stat, Legea nr. 85 din 1992 referindu-se de altfel la locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Simpla împrejurarea că art. 1 din Legea nr. 85 din 1992 face referire la locuințele construite din fonduri ale statului iar art. 7 din același act normativ face referire la locuințele construite din fondurile unităților de stat nu poate conduce la concluzia că imobilele în cauză ar avea un regim juridic diferit din perspectiva obligației deținătorului de a le înstrăina celor care îndeplinesc condițiile legale pentru aceasta.
Referitor la apărările pârâtei . conform cărora obligarea sa la înstrăinarea locuinței la prețul de 6.862 lei ar reprezenta o încălcare a art. 6 din CEDO, instanța a reținut luând în considerare și prevederile Deciziei nr. 3 din 03.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în MO nr. 188 din 2013,
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea paragraful doi stabilește în mod expres că dispozițiile citate nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Se constată astfel din întreaga reglementare enunțată că dreptul de proprietate nu este considerat ca un drept absolut, putând fi prin urmare supus unor limitări. De altfel, însăși CEDO analizând soluții legislative ale statelor membre care consacrau un transfer obligatoriu al dreptului de proprietate de la un proprietar la un particular la altul a apreciat, în anumite circumstanțe că aceste au răspuns unui imperativ de utilitate publică atunci când au fost adoptate în cadrul unei politici legitime de ordin social și economic. S-a apreciat totodată de către Curte că trebuie respectat modul în care statul membru concepe imperativele de utilitate publică, fiind recunoscută marja largă de apreciere de care dispun autoritățile naționale în adoptarea unor politici sociale, excepție făcând doar situația în care aprecierea acestora se dovedește a fi complet lipsită de orice bază rezonabilă.
Așa cum de altfel și în cuprinsul Deciziei nr. 3 din 03.04.2013 a ÎCCJ s-a reținut, instanța a avut în vedere că, în contextul analizat obligația de a vinde, instituită de Legea nr. 85 din 1992 nu este de natură să aducă atingere protecție instituite prin art. 1 CEDO întrucât conferă posibilitatea chiriașilor de a cumpăra locuințele chiar în considerarea contribuției lor la edificare acestor locuințe.
Referitor la prețul de protecție socială la care proprietarii acestor locuințe sunt obligați să le vând, Instanța Supremă a reținut că nu poate fi considerat ca instituind pentru proprietar o sarcina exorbitantă pentru că dispozițiile art. 1, din Primul Protocol nu pot fi interpretate ca instituind un drept la compensație integrală în cazul primării de bun, obiectivele legitime ținând de necesitate asigurării unei protecții sociale chiriașilor fiind considerate ca elemente ce militează pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului.
În consecință, dispozițiile DL nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 nu contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, obligarea pârâtei la vânzare neconstituind o privare de proprietate ci o măsură de reglementare oneroasă a folosinței bunurilor, în acord cu interesul general impus de circumstanțele social-economice care determină protejarea persoanelor ce nu au în proprietate locuințe și nici nu pot accede la acestea în condițiile pieței libere.
Ca urmare a celor mai sus reținute, instanța a admis acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta . București, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare a dosarului, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul respingerii cererii.
În motivare a arătat că instanța de fond a stabilit în mod corect că locuința este construită din fondurile statului, potrivit sentinței civile nr.7512/2012. Însă, raportat la prevederile Legii 85/1992, această concluzie face inaplicabilă dispoziția art.7, ce prevede vânzarea acestor locuințe, întrucât se referă și locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Reclamantul nu a invocat prevederile art.1 al.1 din lege, astfel că nu pot fi avute în vedere de instanță, iar confuzia între textele legale și aplicarea lor greșită a dus la pronunțarea unei sentințe eronate.
Referitor la tacita relocațiune reținută de către instanța de fond, s-a criticat această concluzie a instanței de fond, între părți neexistând nici tacita relocațiune, nici un contract de închiriere. Atâta timp cât fostul proprietar a adus la cunoștință vânzarea imobilului, încetarea contractului de închiriere și necesitatea încheierii unui nou contract cu fostul proprietar, nu poate opera tacita relocațiune, încă înainte de 25.05.2010.
S-a mai invocat faptul că instanța de fond a făcut aplicări greșite și incomplete cu privire la aplicarea cu prioritate a CEDO față de legea română.
Astfel, dreptul de proprietate nu trebuie confundat și nici identificat cu folosința. Privarea de libertate constă în pierderea întregului drept de proprietate asupra imobilului, și nu doar a unui atribut al acestuia. De asemenea, lipsește o despăgubire stabilită conform normelor internaționale. Indemnizația oferită în schimbul privării ed drept este cu de peste 40 ori mai mică decât valoarea imobilului, ceea ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate. Acest aspect nu a fost analizat de către instanța de fond și se impune astfel casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare a pricinii.
De asemenea instanța nu a analizat îndeplinirea de către reclamant a condițiilor impuse de art.7 din Legea 85/1992, deși au fost formulate apărări în acest sens. Și din acest motiv sentința se impune a fi casată, iar pricina trimisă spre rejudecare.
Totodată reclamantul nu și-a precizat acțiune sub aspectul prețului la care să se vândă imobilul, instanța neputând modifica pretențiile sale și da mai mult decât s-a cerut.
Referitor la petitul privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare, în cazul în care obligația nu va fi îndeplinită, s-a arătat că acesta trebuie respins ca inadmisibil, întrucât nu se poate constata dinainte ce atitudine va avea societatea.
S-a mai arătat pe fondul cauzei faptul că în practica CEDO s-a constatat că nu se poate aduce atingere dreptului statelor de a adopta legile necesare pentru a reglementa folosința bunurilor. În speță nu ne aflăm în situația de reglementare a folosinței bunurilor, ci a unei deposedări de proprietate, impunându-se respectarea principiilor internaționale în materia despăgubirilor.
Nu în toate cazurile indemnizația trebuie să fie la prețul pieței, dar aceasta nu trebuie să fie derizorie. Or, diferența între prețul pieții de 15.000 euro și 350 euro stabilit ca preț de vânzare pentru imobilul în cauză, este enormă.
Instanța a interpretat greșit Deciziile nr.70/2001 și 3/2013 ale ICCJ, societatea recurentă nefiind o societate privatizată, ci una cu capital integral privat, înființată în anul 2000 și care a achiziționat un imobil pe piața imobiliară. P. pierderea masivă a patrimoniului este grav afectată activitatea comercială a societății, chiar reclamantul solicitând cumpărarea a 3 locuințe.
Instanța de fond nu a luat în considerare nici apărarea privind necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice în raport de Legea 85/1992. De asemenea, referitor la solicitarea de a dobândi 3 locuințe, nu există moralitate și nicio aplicare a unui principiu social pentru o îmbogățire fără just temei și care excede nevoilor de locuit ale unei familii.
În speță, locuințele solicitate nu se încadrează în noțiunea de locuință, astfel cum este definită de Legea 114/1996, ci în categoria camerelor de locuit, astfel că nu pot fi aplicate dispozițiile Legii 85/1992.
S-a invocat și greșita respingere a obiecțiunilor formulate în fața primei instanțe, precum și motivarea identică în mai multe dosare și contradictorialitatea dispozitivului sub aspectul identificării imobilului. Instanța nu a ținut cont de hotărârea depusă la dosar prin care i s-a recunoscut o obligație de a face anterior prezentului litigiu și inadmisibilitatea pronunțării unei noi hotărâri cu același obiect.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct.6, 7,8 și 9 C.pr.civ.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la cererea de recurs promovată, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.
S-a arătat că blocul de locuințe a fost construit de către GS Electromontaj Șantierul B. din fonduri proprii, având ca destinație cămin de nefamiliști. Aceste locuințe au fost repartizate angajaților, fiind încheiate contracte de închiriere. Având în vedere că la expirarea acestora nu s-au mai încheiat alte contracte, a operat tacita relocațiune.
Cererile de cumpărare a locuințelor au fost obstrucționate de către . fiind înstrăinat către . București, societate la care este acționar majoritar. Rezultă astfel reaua credință și modul de eludare a dispozițiilor legale.
Semnarea contractelor de închiriere cu noul proprietar a fost refuzată de către chiriași, întrucât conțineau clauze abuzive, în aceste condiții . București blocându-și contul pentru a nu mai permite plata chiriei și sistând furnizarea apei potabile.
Cu toate acestea, chiriașii au continuat să își achite cheltuielile și au consemnat diverse sume de bani în contul societății.
S-a mai arătat că la data formulării cererii de cumpărare avea calitatea de chiriaș al locuinței. P. cumpărarea întregului . a preluat și obligația de vânzare, aceasta având caracter in rem, și nu in personam.
Având în vedere aceste considerente, în mod legal s-a admis acțiunea formulată, astfel că s-a solicitat respingerea recursului.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând cererea de recurs formulată din perspectiva motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, Tribunalul constată că recursul declarat nu este fondat.
Astfel, referitor la primul motiv de recurs, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că aprobarea proiectului de execuție s-a realizat de către Ministerul Energiei Electrice, fondurile acestuia fiind fonduri de stat. De asemenea, diferențele cuprinse în art.1 și art.7 din Legea 85/1992 nu pot conduce la concluzia că imobilele au un regim juridic diferit, dreptul de cumpărare și obligația corelativă de înstrăinare existând de asemenea.
Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect că a operat tacita relocațiune în privința imobilelor închiriate reclamantului, având în vedere că la expirarea termenului de închiriere din contractul încheiat cu . reclamant a ocupat în continuare locuința și a achitat contravaloarea utilităților din imobil. Faptul că nu s-a încheiat cu societatea recurentă un contract de închiriere, prin întâmpinare intimatul reclamant susținând refuzul față de clauzele abuzive inserate, inclusiv cele privind renunțarea la dreptul a cumpăra locuința, nu prezintă importanță, cât timp acesta a continuat să folosească imobilul, iar la data formulării cererii de cumpărare avea calitatea de chiriaș al . timp la data formulării cererii exista calitatea de chiriaș, iar obligația de înstrăinare a imobilului este una in rem, respectiv subzistă chiar dacă imobilul a fost înstrăinat către altă persoană, instanța reține că în mod corect nu s-au mai administrat probe cu privire la existența titlului de ocupare a locuinței în prezent.
Referitor la încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului privind încălcarea dreptului de proprietate fără plata unei despăgubiri corespunzătoare, instanța de fond în mod corect a făcut referiri la Decizia în interesul legii nr.3/2013a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicabilă în prezenta cauză. Astfel, decizia stabilește că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, stabilește că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege.
ICCJ a reținut în motivarea deciziei că situația analizată, respectiv obligarea unei persoane juridice să vândă un bun din patrimoniul său, intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, posibilitatea vânzării este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, constând în oferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele, în considerarea contribuției lor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, aducând o limitare a dreptului de proprietate al vânzătoarei, sub aspectul reglementării dreptului de dispoziție, în sensul de a o obliga să vândă.
Nu se poate reține argumentul în sensul că, prin vânzarea acestor locuințe la un preț de protecție socială, societățile comerciale privatizate care au devenit proprietare ale unor astfel de bunuri sunt puse în situația de a suporta o sarcină exorbitantă, întrucât este afectată însăși substanța dreptului de proprietate.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează în toate situațiile o compensație integrală pentru lipsirea de proprietate, iar obiective legitime, de utilitate publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului.
Sub acest aspect, controlul Curții se limitează la a determina dacă modalitățile alese de legiuitor exced marjei de apreciere de care statul se bucură în această materie (Cauza James ș.a. vs. Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986, cererea nr. 9.793/79 &40, 46).
Față de cele stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, rezultă că nu se poate considera că prețul redus la care se vând asemenea locuințe, și care este stabilit în conformitate cu prevederile Decretului Lege 61/1990, ar constitui o sarcină exorbitantă instituită proprietarului, cât timp nu este garantată întotdeauna o compensație integrală pentru lipsirea de proprietate, iar obiectivele legitime, sociale, cum sunt cele în cauză, în considerarea contribuției chiriașilor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, intră în marja de apreciere a statelor membre în privința dispozițiilor sale legale cu privire la transferul dreptului de proprietate, marjă recunoscută de Curte.
În consecință, instanța de recurs constată că în speță nu are loc o încălcare a prevederilor Convenției prin obligarea societății recurente la vânzarea locuinței la prețul stabilit prin raportul de expertiză în baza dispozițiilor Decretului Lege 85/1992.
Chiar dacă Decizia în interesul legii 3/2013 sau Decizia 70/2001 a Curții Constituționale se referă la calitatea de vânzător ce revine unei societăți comerciale cu capital integral de stat, instanța constată că obligația de vânzare subzistă și în sarcina cumpărătoarei recurente, societate comercială cu capital integral privat și care a dobândit imobilul de la ., astfel cum s-a arătat anterior, obligația de înstrăinare are caracter in rem, fiind stabilită în considerarea tipului de locuințe, astfel că se transmite în sarcina tuturor cumpărătorilor acestuia.
Referitor la îndeplinirea de către reclamantul în cauză a condițiilor prevăzute de lege pentru cumpărarea imobilului, Tribunalul reține că acestea sunt: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Cu privire la prima dintre condiții, tribunalul apreciază că este îndeplinită. Astfel cum s-a arătat mai sus, potrivit autorizației de construire, căminul de nefamiliști în care se află locuința este construit din fondurile statului. Un alt înscris al cărui conținut conduce la aceeași concluzie este hotărârea nr. 2/22.01.1976, prin care Biroul Executiv al Consiliului de Conducere al Ministerului Energiei Electrice a aprobat indicatorii tehnico-economici și graficul de eșalonare a execuției investiției ,,Cămin nefamiliști 300 locuri din municipiul B.” .
Instanța mai reține faptul că reclamantul inițial avea calitatea de titular al contractului de închiriere la data formulării cererii de cumpărare, cerere care îndeplinește toate cerințele pentru a fi considerată că exprimă voința sa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, instanța reține că reclamantul nu trebuia să se adreseze în vederea cumpărării către proprietarul actual, respectiv ., întrucât această societate a dobândit dreptul de proprietate ulterior promovării prezentului proces, iar reclamantul nu avea calitatea de chiriaș al acesteia.
Cu privire la cea de-a treia condiție, se constată că nu se menționează în contract că locuința are caracterul unei locuințe de intervenție.
De asemenea, reclamantul a închiriat, potrivit contractelor depuse la dosar, 3 camere cu nr.3, 6 și7 în suprafață totală de 63,15 mp, locuind însă cu soția și cei doi copii. În consecință, nu este deloc imorală, astfel cum se susține prin cererea de recurs, cumpărarea de către reclamant a 3 locuințe de acest tip, cât timp locuințele sunt compuse doar din câte o cameră, iar familia sa este compusă din 4 persoane.
Față de considerentele expuse, sunt îndeplinite astfel cerințele impuse de lege pentru cumpărarea locuințelor, criticile din recurs ce vizează aceste aspecte neputând fi de asemenea reținute.
Referitor la prețul la care locuința urmează a se vinde, prin acțiunea introductivă reclamantul a indicat că solicită vânzarea la prețul ce se va stabili prin expertiză ce se va efectua în cauză,m astfel că în mod corect instanța a obligat societatea la vânzare în schimbul prețului calculat de către expert după ce a răspuns obiecțiunilor încuviințate reclamantului.
În privința obiecțiunilor formulate de pârâta recurentă la raportul de expertiză judiciară de evaluare specialitatea construcții, acestea au fost în mod corect respinse de instanța de fond, expertul având în vedere criteriile de evaluare reglementate de Legea nr. 85 din 1992 și de D.L. nr. 61 din 1990, răspunzând obiectivelor stabilite de instanță și având în vedere suprafața ambelor apartamente reunite într-o suprafață locativă unică.
De asemenea, instanța de recurs constată că petitul privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare nu are caracter inadmisibil, ci acesta se solicită și se acordă din rațiuni practice, respectiv pentru evitarea demarării unei noi cereri în justiție, având în vedere că obligația de încheiere a unui act este una personală și nu poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, ci doar prin constrângerea rezultată din aplicarea unor amenzi.
Or, cât timp instanța a constatat refuzul încheierii actului și temeinicia pretențiilor reclamantului, cererea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare este admisibilă.
Față de considerentele expuse, în temeiul textelor legale invocate și a prevederilor art.312 al.1 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat și va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. E. M. S.A. București împotriva sentinței civile nr._/2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosar nr._ pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 8.07.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
N. F. D. M. M. B.
aflată în c.o.,semnează președintele instanței, aflată în c.o.,semnează președintele instanței,
judecător A. N. M. judecător A. N. M.
GREFIER
M. I.
Red. N.F./01.08.2014
Tehnoredactat. L.P./04.08.2014
Jud. fond M. L./Judecătoria B.
…. exemplare
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 24/2013. Tribunalul BRAŞOV | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
