Pretenţii. Decizia nr. 497/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 497/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 497/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.497/R
Ședința publică din data de 21 mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. B. - judecător
JUDECĂTOR: L. S.
JUDECĂTOR: P. M.
Grefier C. N.-D.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de către recurentul reclamant B. N. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P., împotriva sentinței civile numărul_/24.10.2013 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Instanța constată că prin serviciul de registratură al instanței, recurentul reclamant a depus concluzii scrise.
Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța constată că prin întâmpinarea formulată în termenul stipulat de dispozițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, intimatul pârât a solicitat ca judecarea cauzei să se realizeze și în lipsă, fiind incidente în speță dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța mai constată că întâmpinarea a fost comunicată recurentului reclamant conform dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare, aflată la fila 30 din dosar.
Totodată, tribunalul constată că recurentul reclamant a depus atașat cererii de recurs un set de înscrisuri.
Verificându-și din oficiu competența, în conformitate cu dispozițiile art. 159 ind. 1 alin. 4 Cod procedură civilă, instanța constată că, potrivit prevederilor art. 2 pct. 3 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 299 alin 2 Cod procedură civilă, este competentă să soluționeze prezenta cauză.
În urma deliberării, în conformitate cu prevederile art. 305 Cod procedură civilă, instanța admite pentru recurentul reclamant, proba cu înscrisurile atașate cererii de recurs, apreciind că aceasta este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța rămâne în pronunțare asupra cererii de recurs ce formează obiectul prezentului dosar.
TRIBUNALUL,
Constată că prin sentința civilă nr._/24.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria B. a respins cererea formulată de reclamantul B. N. în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 11.12.2012 B. N., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei daunelor morale în cuantumul lăsat la dispoziția instanței.
În motivarea cererii reclamantul arată că, în baza sentinței civile nr. 947/M pronunțate de Tribunalul B. în dosarul nr. 6684/62/M/2007, la data de 05.12.2007 a efectuat o plângere penală privind nevirarea obligațiilor fiscale către bugetul asigurărilor de șomaj de către societățile pârâte. P. rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B. din data de 29.07.2010, în dosarul nr.589/II/2/2010 s-a constatat împlinirea termenului de prescripție și s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deși două instanțe judecătorești obligau societățile pârâte la achitarea contribuțiilor.
Reclamantul mai arată că prin neplata contribuțiilor i s-a interzis dreptul la protecție socială iar prin împlinirea termenului de prescripție, nesoluționarea într-un termen rezonabil și prin soluția de respingere a plângerii i s-a interzis dreptul la un proces echitabil.
În drept au fost invocate disp. Legii nr. 76/2002, art. 21 alin 3 și art. 41 alin 2 din Constituția României .
Pârâtul a formulat întâmpinare (f. 9,10 ) prin care a solicitat respingerea cererii, arătând în esență că, deși reclamantul afirmă că i s-a cauzat un prejudiciu printr-o conduită culpabilă a instituțiilor judiciare, nu rezultă care a fost izvorul acestui prejudiciu și, cu bună știință, nu menționează că a avut calitatea de administrator în cadrul . iar în această calitate avea obligația virării sumelor reținute de la angajați. Reclamantul ignoră faptul că la data de 09.01.2006 . a intrat în procedura falimentului iar faptul că a obținut obligarea acesteia la virarea obligațiilor cu titlu de contribuții la șomaj în contul bugetului asigurărilor sociale nu este relevant, în condițiile în care aceste viramente se fac din fondurile debitoarei.
Pârâtul mai arată că reclamantul nu a manifestat diligențe în termen util, formulând recurs împotriva sentinței civile nr. 947/M pronunțate de Tribunalul B., respins prin decizia nr. 172/M/19.02.2008 și introducând greșit plângerea penală la Judecătoria B.. Mai mult acesta nu a cunoscut ce demersuri trebuia să întreprindă în vederea punerii în executare a unui eventual titlu executoriu. În aceste condiții nu rezultă care este culpa persoanelor împotriva cărora s-a îndreptat reclamantul, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
P. nota de ședință depusă prin serviciul registratură la data de 13.03.2013 (f. 20), reclamantul a indicat câtimea pretențiilor sale ca fiind suma de 12.000 lei iar prin precizarea depusă la data de 25.09.2013 a arătat că nesoluționarea plângerii penale într-un termen rezonabil încalcă dispozițiile art.52 alin 1 din Constituție, art.96 din Legea nr. 303/2004, art. 1349 și urm. din Noul Cod Civil.
În probațiune au fost depuse înscrisuri și a fost atașat dosarul nr.401/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
P. sentința civilă nr. 947/M/16.10.2007( f.2,3 dosar nr.401/P/2009) pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr. 6684/M/2007, ., prin lichidator judiciar ., a fost obligată să vireze către bugetul asigurărilor de șomaj contribuția datorată pentru perioada martie 2005- februarie 2006, atât în calitate de contribuabil cât și de angajator, pentru reclamantul B. N. iar . a fost obligată să vireze către bugetul asigurărilor pentru șomaj contribuția datorată atât în calitate de contribuabil cât și de angajator, pe perioada noiembrie-decembrie 2006, pentru același reclamant.
La data de 05.12.2007 reclamantul, în calitate de persoană vătămată, a formulat plângere penală împotriva făptuitorilor pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.111 și art. 112 din Legea nr. 76/2002, reclamând faptul că nu a fost virată contribuția datorată către bugetul asigurărilor de șomaj.
Inițial dosarul a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria B., sub nr._/P/2007, fiind ulterior preluat prin rezoluția nr. 614/II/7/2009 de P. de pe lângă Curtea de Apel B., înregistrându-se sub nr. 401/P/2009.
P. rezoluția din data de 29.07.2010, în dosarul nr. 401/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii: B. N., A. Tatian și A. G. V., relativ la comiterea infracțiunilor prevăzute de art.111 și 112 din Legea nr. 76/2002, art. 280 din Legea nr. 53/2003 și art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu motivarea că pentru primele două infracțiuni s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, infracțiunea din Codul Muncii a fost abrogată, iar relativ la infracțiunea de evaziune fiscală nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii subiective.
Plângerea formulată de reclamant împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin rezoluția din data de 27.08.2010.
În motivarea celor două rezoluții s-a reținut că reclamantul B. N. a avut calitatea de făptuitor, deoarece începând cu data de 31.05.2004 a fost numit în funcția de administrator al ., funcție în virtutea căreia avea obligația de a reține și vira contribuția către bugetul asigurărilor pentru șomaj.
S-a mai reținut că . nu figurează cu obligații de plată la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, conform fișei sintetice de plătitor la data de 01.03.2008, însă figura în stare de faliment de la data de 09.01.2006, astfel că această societate, la fel ca și ., s-au confruntat cu dificultăți financiare care au avut repercusiuni asupra onorării obligațiilor de plată la bugetul de stat, neputându-se reține vreo intenție în a nu achita contribuțiile .
Reclamantul pretinde că prin neplata contribuțiilor i s-a interzis dreptul la protecție socială, iar prin soluția de respingere a plângerii cauzate de împlinirea termenului de prescripție, urmare a nesoluționării într-un termen rezonabil, i s-a interzis dreptul la un proces echitabil.
Având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat, instanța a reținut că potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004 statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M. Finanțelor P..
În speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale menționate și având în vedere că răspunderea statului, reprezentat prin M. Finanțelor P., nu poate fi angajată decât în condițiile mai sus amintite, nici cererea întemeiată pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală nu poate fi primită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat calea de atac a recursului reclamantul B. N..
În motivarea căii de atac exercitate recurentul redă citate din hotărârea atacată. Se arată că prin Constituție se reglementează în art. 21 alin.3 accesul liber la justiție, ori termenul de prescripție a fost împlinit, plângerea fiind depusă la data de 5.12.2007, iar rezoluția Parchetului a fost dată la 32 de luni. Recurentul invocă și art. 41 alin.2 din Constituție, referitor la protecția socială a muncii, referitor la anexele în care AJOFM stipulează că angajatorului îi revin obligațiile de a plăti, a reține și vira contribuțiile, iar neplata acestora au condus la respingerea acordării ajutorului de șomaj.
Recurentul mai arată că i-au fost reținute contribuțiile, dar societățile pârâte nu au virat aceste contribuții, au efectuat un stopaj la sursă, faptă ce ar fi trebuit pedepsită de procurorul de caz.
În ce privește reținerile instanței în sensul că prin rezoluție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii B. N., A. Tatian și A. G. V., recurentul arată că nici în sentința civilă nr. 947 a Tribunalului B., nici în a doua hotărâre a Curții de Apel B. nu apare obligația ca B. N. să achite contribuțiile. Procurorul de caz nu a indicat sentința definitivă în temeiul căreia a introdus numele recurentului. P. simpla motivare că a fost angajat ca administrator în perioada de insolvență și lichidare recurentul apreciază că nu se pot schimba în tot două sentințe judecătorești.
Recurentul arată că chiar dacă a fost angajat ca administrator într-o perioadă critică, perioada de dificultate financiară ar fi trebuit depășită. Recurentul susține că personal s-a asigurat că angajații – colegii săi să beneficieze de toate drepturile stipulate de contractul de muncă și a achitat personal toate contribuțiile, mai puțin TVA-ul. Ulterior, în timpul lichidării și falimentului societății, nu a mai putut achita drepturile pentru sine, întrucât nu mai avea drept de semnătură și parafă, iar M. Finanțelor nu poate încasa contravaloarea contribuțiilor de la angajați. Și prin sentința de faliment au susținut singur cauza ., în lipsa unui avocat angajat, în contradictoriu cu ., care, în loc să achite 18 lei, a preferat să angajeze un avocat în cauză, iar activitatea societății continuă și astăzi. Recurentul arată că a fost angajat ca administrator într-o perioadă critică, care s-a transformat ulterior în faliment datorită neimplicării acționarilor asociați.
În legătură cu reținerea primei instanțe în sensul că reclamantul pretinde că prin neplata contribuțiilor i s-a interzis dreptul la protecție socială, recurentul invocă anexele însușite de AJOFM B. care stipulează că nu s-a îndeplinit condiția referitoare la stagiul de cotizare, întrucât foștii angajatori nu au achitat contribuțiile la bugetul asigurărilor de șomaj, astfel încât în mod corect și legal a fost emisă dispoziția privind respingerea dreptului de indemnizație de șomaj.
Recurentul reclamant susține că a fost un cetățean corect, achitând contribuțiile către bugetul de stat în scurta perioadă în care a fost angajat ca administrator, că sentințele definitive și executorii arată fără echivoc cui revin obligațiile, că datorită nerespectării acestora nu a putut benefica de ajutorul de șomaj, că datorită nesoluționării într-un timp rezonabil a plângerii privind respectarea unei sentințe i s-a interzis dreptul la recuperarea prejudiciului de la societățile obligate prin lege la achitarea contribuțiilor către bugetul de stat.
Intimatul pârât S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs promovate.
În motivarea acestei poziții procesuale intimatul susține că din conținutul acțiunii reclamantului și al celor două rezoluții emise de către M. Public nu este fundamentată existența vreunei obligații de garanție sau de despăgubire în sarcina sa, deoarece nu s-a cauzat nici direct nici indirect vreun anume prejudiciu. Intimatul apreciază că nu are nicio obligație de restituire în baza unei legi sau a unui contract, motiv pentru care apreciază că nu are calitatea procesuală pasivă în cauză. Intimatul susține că acțiunea este inadmisibilă. Motivațiile reclamantului sunt de natură subiectivă, cantonate în principal pe o conduită așa- zis culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare implicate în soluționarea unei cereri, ignorându-se de către reclamant că organele judiciare care au dispus o măsură sau alta și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, potrivit legii. Se mai arată că nu poate fi reținută nicio altă culpă decât aceea a recurentului reclamant, întrucât nu a manifestat diligențe în termen util, optim și legal față de rezolvarea propriilor sale probleme. Intimatul precizează că nu este prezentată fapta culpabilă a vreunei autorități, nu este justificat nici elementul subiectiv al vinovăției și nu rezultă legătura de cauzalitate între un presupus prejudiciu și fapta săvârșită.
În probațiune, instanța a admis pentru recurent proba cu înscrisurile atașate cererii de recurs.
Analizând sentința atacată în raport de motivele de recurs invocate, de apărările formulate de intimat prin întâmpinare, de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, instanța constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe prevederile art. 96 din Legea nr.303/2004, astfel cum rezultă din nota de ședință de la fila 64 din dosarul primei instanțe, dispoziții legale redate de prima instanță și ale căror cerințe nu sunt întrunite în cauză. Recurentul nu invocă interpretarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor care constituie fundamentul acțiunii formulate.
Reclamantul a solicitat prin cererea introductivă de instanță obligarea pârâtului la plata de daune morale, întrucât organele judiciare ar fi soluționat plângerea penală într-un interval de timp ce a permis prescripția răspunderii penale, autorul cererii apreciind că prin plângerea penală și-ar fi putut recupera drepturile în cadrul unui proces penal.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, unde se prevede: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. Textul din legea fundamentală este dezvoltat în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, prin art. 96 al acestei legi fiind cuprinse dispozițiile aplicabile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în general, precum și unele reguli care se aplică exclusiv în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede că sunt stabilite de Codul de procedură penală; așadar prevederile Legii nr. 303/2004 sunt completate cu reglementările art. 504-507 C.pr.penală. În ce privește răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale mai este necesar să se aibă în vedere art. 3 din Protocolul 7 la C.E.D.O.1 care stabilește: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabil în tot sau în parte”.
Din examinarea tuturor acestor reglementări rezultă că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine întotdeauna și fără excepție, direct și nemijlocit, Statului, care are calitate procesuală pasivă, contrar celor susținute atât prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, cât și prin întâmpinarea din recurs.
În mod corect prima instanță a reținut că nu sunt întrunite cerințele textului legal invocat de reclamant. În cauză nu s-a produs nicio eroare judiciară. Astfel împotriva rezoluției nr. 401/P/2009 din data de 29.07.2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B. a formulat calea de atac a plângerii recurentul reclamant, plângere respinsă prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B. din data de 27.08.2010, iar prima dintre rezoluții menținută ca fiind legală și temeinică. În consecință, în urma demersului juridic al recurentului reclamant nu s-a constatat săvârșirea unei erori materiale, ci, dimpotrivă, rezoluția din 29.07.2010 a fost confirmată de organul ierarhic superior.
Răspunderea patrimonială a Statului este o răspundere civilă delictuală; ea se angajează în prezența cumulată a trei dintre condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciul patrimonial sau moral; fapta ilicită și prejudiciabilă, care constă în eroarea judiciară săvârșită de serviciul public de justiție; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară și prejudiciul injust suferit de către victima erorii judiciare. Răspunderea civilă delictuală specială a Statului este obiectivă, fără necesitatea dovedirii vinovăției, întrucât se întemeiază pe obligația de garanție în sarcina Statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. Or, în cauza dedusă judecății nu există fapta ilicită constând în eroarea judiciară, astfel cum s-a reținut și de către prima instanță și de către instanța de control judiciar.
Față de textele anterior redate, instanța reține că răspunderea specială a Statului poate fi antrenată în condițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, numai în cazul unor erori judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.
Așadar, răspunderea Statului poate fi constatată în condițiile prevăzute de art. 504 Cod de procedură penală sau, în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în exercitarea funcției cu rea credință sau din gravă neglijență și dacă această faptă a fost de natură să determine o eroare judiciară.
Cum în cauza dedusă judecății nu se verifică niciuna dintre ipotezele anterior expuse, în mod corect prima instanță a respins cererea dedusă judecății.
Criticile recurentului care se referă la modalitatea soluționării plângerii penale pe care a formulat-o și nelegalitatea realizării urmăririi penale în ceea ce-l privește sunt străine de natura cauzei, de vreme ce legalitatea rezoluției din 27.07.2010 a fost analizată ca urmare a plângerii formulate de recurent, instanța civilă neavând competența de a cerceta aceste aspecte.
În cuprinsul hotărârii atacate nu există motive contradictorii cu privire la dificultățile financiare ale celor două societăți comerciale debitoare ale recurentului reclamant, în expunerea stării de fapt deduse judecății judecătorul fondului redând considerentele reținute prin rezoluțiile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.. Or, astfel cum s-a arătat mai sus, esențială în adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată a fost neîndeplinirea cerințelor instituite de art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Recurentul mai susține că prima instanță nu ar fi ținut cont de celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul cererii și precizării acesteia. Or, singurele textele legal invocate de reclamant sunt art. 1349 și urm din Codul civil care reglementează răspunderea delictuală.
În legătură cu această critică instanța reține că recurentul reclamant invocă prejudiciul decurgând din insolvabilitatea debitorilor săi, care nu au onorat obligațiile către bugetul de stat, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea rezultatului păgubitor. În acest context, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional, și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care au aplicabilitate în speță, astfel cum a reținut și prima instanță.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., instanța urmează să respingă cererea de recurs dedusă judecății și să mențină sentința atacată ca fiind legală și temeinică, la adăpost de orice critică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurentul reclamant B. N. în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., împotriva sentinței civile numărul_/24.10.2013 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. B. L. S. P. M.
Aflată în CO, semnează
președintele instanței, judecător
A. N. M.
Grefier,
C. N.-D.
Aflată în CO, semnează înlocuitor
grefier șef Secția I Civilă, D. A.
Red. A.B./28.07.2011
Tehnored. M.D./29.07.2014
Ex. 2
Jud fond – I. V.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 95/2014. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1046/2013. Tribunalul... → |
|---|
