Pretenţii. Decizia nr. 910/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 910/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 910/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 910/R
Ședința publică de la 26 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. I.
Judecător M. I. I.
Judecător C. R.
Grefier D. Litescu P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de către recurentul chemat în garanție D. L. și recurentul pârât P. G. în contradictoriu cu intimatul reclamant I. T. și intimata pârâtă B. T. SA, împotriva încheierii de ședință pronunțată de către Judecătoria B. la data de 17 septembrie 2012 în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2013, când părțile, prin reprezentanți, au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru termenul de judecată din data de 19.065.2013 iar apoi, din aceleași motive, pentru prezentul termen, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
P. încheierea ședinței publice din data de 17.09.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantul I. T. in contradictoriu cu pârâții P. G. și B. T. S.A., s-a luat act că cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul P. G. în contradictoriu cu garantul D. L. a rămas fără obiect iar pârâtul P. G. a fost obligat să plătească reclamantului I. T. suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. De asemenea, chematul în garanție D. L. a fost obligat să plătească pârâtului P. G. suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:
Având în vedere cererea de renunțare la judecată formulată de reclamant, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora titularul cererii poate să renunțe oricând la judecată fie verbal in ședință, fie prin cerere scrisă, instanța urmează să ia act de renunțarea la judecată a reclamantului I. T. fata de paratii P. G., B. T. SA.
În consecință, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect.
In ceea ce priveste cererea reclamantului avand ca obiect obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata, instanța a reținut următoarele:
Deși s-a renunțat la judecată, cauza de renunțare este determinată de împrejurarea că pretențiile reclamantului au fost satisfăcute de către pârât pe parcursul derulării procesului, pârât care, la rândul său a chemat în garanție pe cel vinovat de atragerea în proces a tuturor participanților la prezentul proces.
In acest sens, instanta reține că, deși nici pârâtul și nici chematul în garanție nu au căzut în pretentii in sensul art. 274 C.proc.civ., acestia au fost cei din a caror culpa procesuală au fost ocazionate cheltuielile de judecată avansate de reclamant, sens in care instanta va dispune obligarea paratului la plata catre reclamant a cheltuielilor de judecata, constand in onorariu avocatial in cuantum de 3000 lei, apoi pe chematul in garantie la plata catre parat a acestei sume cu acelasi titlu.
Instanța a apreciat că, în sarcina pârâtului și, consecutiv, în sarcina chematului in garanție, se reține culpa civilă procesuală, având natura culpei delictuale. Cu alte cuvinte, cel ce atrage pe altul . mod injust este dator a suporta cheltuielile efectuate de cel neculpabil, rationamentul fiind acela al necesitatii repararii prejudiciului cauzat prin fapta proprie, fapta comisa cu intentie sau prin neglijenta sau prin impudenta.
În consecință, reținând intrunirea cerintelor interventiei culpei delictuale, instanta l-a obligat pe pârâtul la plata cheltuielilor de judecata fata de reclamant, dupa care a obligat chematul în garanție la plata acelorași cheltuieli către pârât.
Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat recurs pârâtul P. G. și chematul în garanție D. L..
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și schimbarea în parte a încheierii recurate, în sensul respingerii pretențiilor intimatului reclamant la cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul P. G. arată că, în fapt, a încheiat un contract de vânzare-cumpăre a unui autoturism marca Dacia L. cu intimatul reclamant I. T. la data de 18.05.2008. Acest autoturism îl dobândise la rândul său, tot printr-un contract de vânzare-cumpărare, de la chematul în garanție D. L.. La momentul perfectării ambelor acte a avut convingerea că declarația părții D. L. privind lipsa oricăror sarcini cu privire la autoturismul supus vânzării corespunde realității. Ulterior s-a dovedit că a fost evins, obiectul contractelor de vânzare cumpărare fiind o garanție pentru acordarea creditului bancar al Băncii T., de către D. L..
A fost chemat în judecată pentru o acțiune în pretenții de către intimatul reclamant lacob T. și la rândul său a chemat în garanție pe D. L., singurul răspunzător de generarea tuturor problemelor.
În timpul procesului, chematul în garanție a achitat pretențiile Băncii T., astfel că, la data de 17.09.2012, reclamantul lacob T. renunță la judecată, solcitând și acordarea cheltuielilor de judecată.
Instanța de fond, acordând cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, a încălcat prevederile art. 246, 274, 275, 276 și 277 Cod proc. civ., în sensul că nu a întrebat pârâtul dacă este de acord cu această cerere de renunțare la judecată, mult după primul termen de judecată și dacă solicită cheltuieli de judecată.
Renunțarea la judecata trebuia să aibe în vedere și cheltuielile ocazionate de pârât cu declanșarea procesului, având în vedere faptul că există numai culpa celui chemat în garanție, fiind eventual just ca aceste cheltuieli de judecată să fie compensate. Instanța de fond a apreciat însă că, deși reclamantul renunță la judecată, culpa aparține pârâtului, și că pretențiile reclamantului au fost satisfăcute pe parcursul soluționării cauzei.
Recurentul chemat în garanție D. L. a solicitat admiterea recursului și, în principal, desființarea încheierii recurate in sensul înlăturării dispozițiilor de obligare ale pârâtului și, respectiv ale chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei iar în subsidiar, aplicarea art. 274 alin. 3 Cod proc. civ., respectiv micșorarea onorariului avocatului motivat de faptul ca este nepotrivit de mare, față de faptul ca a renunțat la judecată, față de valoarea pricinii și față de munca îndeplinită de avocat (au fost doar doua termene de judecată).
În dezvoltarea motivelor de recurs, chematul în garanție arată că, deși prin încheierea recurata instanța de fond a reținut că procedura de citare este legal îndeplinită, nu a avut cunoștința despre acest dosar, până la data de 19,10.2012 când pârâtul P. G. l-a contactat telefonic spunându-i că a fost obligat la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei în prezentul dosar.
Recurentul susține că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită față de el, prin încheierea de ședința din data de 18.08.2012 instanța de judecată dispunând citarea sa, în calitate de chemat în garantie la adresa din B., ., . și comunicarea cererii de chemare in garanție.
Pentru cel de-al doilea termen de judecata, care a fost si ultimul, și anume cel din data de 17.09.2012, astfel cum rezultă din dovezile de citare aflate la filele 71,72 din dosar, procedura de citare a fost viciata, dovezile purtând mențiunea „destinatar mutat, locatarul nu permite afișarea”.
Recurentul arată că nu mai locuiește la aceasta adresa din anul 2011, noul său domiciliu fiind, conform cărții de identitate seria_ eliberată de SPCLEP Onești la data de 05.09.2011, în Mun. Onești, ., ., jud. Bacău.
P. urmare, a fost viciata procedura de citare cu recurentul chemat în garanție, niciodată nefiind legal citat și nu i s-a comunicat cererea de chemare in garanție.
Recurentul a mai arătat că, deși se menționează în cuprinsul încheierii recurate că a depus la dosar proces verbal prin care face dovada achitării către pârâta B. T. S.A. a sumei de 10.066,16 lei, niciodată nu a fost prezent la dosarul cauzei și niciodată nu a comunicat un astfel de proces verbal instanței. Unul dintre pârâți a depus la dosar copia procesului verbal încheiat la data de 24.08.2012 în dosarul execuțional nr. 131/2012 de către B.E.J. FILOFIE L., precum și procesul verbal de sechestru anulat de către executorul bancar.
În aceste condiții instanța de judecată, deși a luat act de renunțarea la judecata formulată de către reclamant totuși a înțeles să îl oblige pe el și pe pârât la suportarea cheltuielilor de judecată constând din onorariu avocat în cuantum de 3.000 lei.
În măsura în care, în fața primei instanțe, reclamantul a renunțat la judecată, el nu poate pretinde cheltuieli de judecată deoarece, ca act procesual de dispoziție, renunțarea la judecată implică și renunțarea la judecata cererii accesorii, privind cheltuielile de judecată.
Pronunțând o încheiere prin care a luat act de renunțarea la judecată, instanța de fond nu putea obliga pârâtul și cu atât mai puțin chematul în garanție la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant indiferent care ar fi fost motivul pentru care reclamantul a renunțat la judecată, deoarece pârâtul nu a căzut în pretenții conform art. 274 Cod procedură civilă.
Mai mult, nici nu s-a discutat cererea de chemare în garanție, prin urmare, recurentul susține că nu putea avea calitatea de chemat în garanție.
Nu poate fi reținuta motivația instanței de fond potrivit căreia cauza de renuțnare este determinată de împrejurarea că pretențiile reclamantului au fost satisfăcute de către pârât pe parcursul derulării procesului. Recurentul arată că pretențiile nu au fost satisfăcute de către pârât, ci de către el, dar nu ca urmare a acestui proces despre care nici măcar nu a avut cunoștință până la data de 19.10.2012, ci în dosarul de executare al B. Filofie Laurentie, cu care la data de 08.05.2012 a convenit să achite datoria în cuantum de 10.066,16 lei și cheltuielile de executare de 1.1650,56 lei precum și dobânzile existente în patru rate lunare. Recurentul arată că și-a respectat angajamentul, astfel încat dosarul executional a fost închis iar garanția mobiliară a băncii a fost radiată din arhiva Electronică de Garanții Mobiliare.
Articolul de lege în baza căruia a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată prevede în mod expres că partea care a căzut în pretenții va fi obligată la cheltuieli de judecata. Instanța de fond a adăugat la lege, reținând culpa procesuală în condițiile în care nimeni nu a căzut în pretenții.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, în ipoteza in care instanța de recurs va trece peste apărările de mai sus, recurentul învederează faptul că onorariul perceput de către reclamant și acordat de către instanță este nejustificat de mare raportat la munca depusă în acest dosar de către apărătorul ales, la termenele care au avui loc (două) și la cuantumul sumei pe care chematul în garanție îl datora (aproximativ 10.066 lei).
P. întâmpinarea depusă la fila nr. 45 a dosarului, intimatul reclamant I. T. a solicitat respingerea recursurilor, pentru următoarele considerente:
- prima instanță nu era obligată să ceară acordul pârâtului cu privire la renunțarea sa la judecată; mai mult pârâtul a fost de acord cu acest act de dispoziție;
- prima instanță a ținut cont de faptul că cheltuielile de judecată au fost ocazionate de chematul în garanție iar reclamantul a fost evins de către pârât;
- recurentul chemat în garanție nu a invocat nicio vătămare iar adresa la care a fost citat a fost cea pe care acesta a indicat-o în întreaga procedură derulată în dosarul execuțional; de asemenea, chematul în garanție a fost prezent în fața instanței,când s-a luat act de renunțarea la judecată, sens în care procedura a fost legal îndeplinită;
- temeiul obligării recurenților la plata cheltuielilor de judecată a fost cel al răspunderii civile delictuale iar nu prevederile art. 274 Cod proc. civ.
Recursurile sunt legal timbrate.
În probațiune s-au depus înscrisuri.
Examinând sentința civilă în raport cu motivele de recurs și cu probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 246 Cod proc. civ.,
„(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. (...)
(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
(4) Când părțile au intrat in dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.”
De asemenea, potrivit art. 274 Cod proc. civ.,
„ (1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, iar potrivit art. 275 Cod proc. civ.,
„Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.”
În speță, la termenul de judecată din data de 17.09.2012, în fața primei instanțe, reclamantul I. T., prezent personal, a declarat că renunță la judecată și a solicitat instanței să ia act de aceasta și să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
În preambulul încheierii de ședință s-a consemnat faptul că, la același termen de judecată au fost prezenți în fața instanței, la apelul nominal, atât pârâtul P. G. cât și chematul în garanție D. L. (f. 77 dos. fond).
Încheierea de ședință prin care s-a luat act de renunțarea la judecată reprezintă un act de procedură jurisdicțional, un înscris autentic și în același timp este un proces verbal al celor petrecute în ședința de judecată astfel că, susținerea recurentului chemat în garanție în sensul că nu a fost prezent personal la acel termen de judecată, nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals cu privire la cele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință. Or, recurentul chemat în garanție, deși asistat de un avocat, nu a formulat în recurs o astfel de cerere.
De asemenea, recurentul chemat în garanție avea posibilitatea de a formula eventual o cerere de îndreptare a erorii materiale cu privire la cele consemnate în încheierea de ședință recurată, în temeiul art. 281 Cod proc. civ., sub aspectul absenței sale la termenul de judecată din data de 17.09.2012, însă acesta nu a apelat nici la această procedură.
În aceste condiții, aspectele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință, în ceea ce privește prezența personală a recurentului chemat în garanție, sunt apreciate de instanța de recurs ca fiind reale, făcând dovada până la înscrierea în fals, motiv pentru care, raportat la prevederile art. 153 alin. 1 Cod proc. civ., nelegala citare a acestuia s-a acoperit prin prezența sa în fața instanței de judecată.
Tribunalul mai reține că cererea de chemare în garanție nu necesită o dezbatere în prealabil pentru ca cel chemat în garanție să dobândească această calitate, prevederile art. 60 – 63 Cod proc. civ. nefăcând trimitere la prevederile art. 52 Cod proc. civ., care reglementează încuviințarea în principiu a cererilor de intervenție.
Deși prezenți în fața instanței de judecată la momentul renunțării reclamantului la judecata cererii sale, după comunicarea cererii de chemare în judecată și de chemare în garanție, recurenții pârât și chemat în garanție nu au comunicat instanței de judecată faptul că s-ar opune actului de dispoziție al reclamantului. Dimpotrivă, pârâtul a solicitat instanței să se ia act de renunțarea la judecată, dar cu obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul constată că actul de dispoziție al reclamantului a intervenit la al doilea termen de judecată în fața primei instanțe, înainte de ., moment care începe odată cu admiterea probelor, motiv pentru care nu era necesar acordul pârâtului ca instanța să ia act de renunțarea reclamantului la judecată.
În consecință, motivele de recurs relative la aplicarea greșită a prevederilor art. 246 alin. 4 Cod proc. civ. și la nelegala citare a chematului în garanție, formulate de cei doi recurenți, sunt nefondate.
În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către recurenți relative la ignorarea de către prima instanță a prevederilor art. 246 alin. 3 Cod proc. civ. și la aplicarea greșită a prevederilor art. 274 Cod proc. civ., Tribunalul apreciază că sunt întemeiate.
Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții. Fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Așadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.
Însă prevederile art. 246 alin. 3 Cod proc. civ., reprezintă un caz aparte în care legiuitorul a avut în vedere culpa procesuală a reclamantului. Astfel, în alineatul 1 se edictează regula conform căreia reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. În alineatul al treilea însă, se prevede că dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Prima instanță a apreciat în mod greșit că se aplică prevederile art. 274 Cod proc. civ. și a aplicat principiul răspunderii civile delictuale, reținând culpa pârâtului și a chematului în garanție, deși se afla pe tărâmul special al instituției renunțării la judecată, respectiv al prevederilor art. 246 alin. 3 Cod proc. civ., potrivit cărora, atunci când reclamantul se desistează de cererea de chemare în judecată, după comunicarea acesteia, se desistează și de toate cererile accesorii, inclusiv de cele vizând cheltuielile de judecată pe care el însuși le-a efectuat, asumându-și riscul suportării cheltuielilor de judecată efectuate de părțile adverse, în speță de către pârât și de către chematul în garanție.
Prima instanță, deși a reținut în considerente faptul că pretențiile reclamantului au fost satisfăcute pe parcursul procesului, prin plata sumei pretinse, nu a procedat la pronunțarea unei sentințe civile de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, context în care, reclamantul ar fi avut dreptul la plata cheltuielilor de judecată, dacă pârâtul ar fi fost pus în întârziere înainte de chemare sa în judecată sau dacă s-ar fi apreciat că pârâtul era de drept în întârziere (art. 275 Cod proc. civ.).
Or, din moment ce instanța a aplicat prevederile art. 246 alin. 1 și 2 Cod proc. civ., nu putea ignora și prevederile alin. 3 cu privire la culpa procesuală a reclamantului și, pe cale de consecință, nu avea temei legal să procedeze în sens contrar prevederilor alin. 3 al art. 246 Cod proc. civ. și să oblige pârâtul și chematul în garanție la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant.
P. urmare, având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod proc. civ., Tribunalul urmează să admită recursurile declarate de recurentul pârât P. G. și de recurentul chemat în garanție D. L. împotriva încheierii ședinței publice din data de 17.09.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, pe care o va modifica în parte, în sensul că, se va respinge cererea reclamantului I. T. având ca obiect obligarea pârâtului P. G. la plata în favoarea sa a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cererea de chemare în garanție formulată de pârât fiind accesorie poziției procesuale a pârâtului, implicit, se va respinge și cererea pârâtului P. G. având ca obiect obligarea chematului în garanție D. L. la plata în favoarea sa a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Celelalte dispoziții ale încheierii recurate, relative la actul de dispoziție al reclamantului prin care instanța de fond s-a desesizat de soluționarea litigiului, vor fi menținute.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 246 alin. 3 Cod proc. civ., instanța de recurs constată că pârâtul P. G. nu a solicitat în fața primei instanțe obligarea reclamantului renunțător la judecată, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, ci a chematului în garanție. Însă prin întâmpinarea depusă la fila nr. 83 a dosarului de fond, anterior actului de dispoziție al reclamantului, acesta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a depus înscrisuri prin care să probeze efectuarea acestor cheltuieli la fond.
În consecință, cererea recurentului pârât P. G. având ca obiect obligarea intimatului reclamant I. T. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, va fi respinsă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurenți în recurs, Tribunalul constată că intimatul reclamant este în culpă procesuală, fiind incidente prevederile art. 274 Cod proc. civ., motiv pentru care urmează a fi obligat la plata în favoarea recurentului pârât P. G., a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocațial, potrivit chitanței depuse la fila nr. 85 și în favoarea recurentului chemat în garanție D. L., a sumei de 740,12 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, potrivit chitanțelor depuse la filele nr. 51 – 52 ale dosarului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul pârât P. G. și de recurentul chemat în garanție D. L. împotriva încheierii ședinței publice din data de 17.09.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge cererea reclamantului I. T. având ca obiect obligarea pârâtului P. G. la plata în favoarea sa a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge cererea pârâtului P. G. având ca obiect obligarea chematului în garanție D. L. la plata în favoarea sa a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii recurate.
Respinge cererea recurentului pârât P. G. având ca obiect obligarea intimatului reclamant I. T. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.
Obligă intimatul reclamant I. TOARER la plata în favoarea recurentului pârât P. G., a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
Obligă intimatul reclamant I. TOARER la plata în favoarea recurentului chemat în garanție D. L., a sumei de 740,12 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.06.2013.
Președinte, A. I. | Judecător, M. I. I. | Judecător, C. R. |
Grefier, D. Litescu P. |
Red.CR 24.02.2014
Tehnored.D.P. 24.02.2014 – 3 ex.
Jud fond A. S.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 846/2013. Tribunalul BRAŞOV | Fond funciar. Decizia nr. 911/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
