Contestaţie la executare. Decizia nr. 4759/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4759/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 4759/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV- A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 4759 A
Ședința publică de la 07.12.2015
Tribunalul compus din:
PREȘEDINTE: C. A.
JUDECĂTOR: C. C. I.
GREFIER: M. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. I., C. C. L., C. G. și C. L., având ca obiect „ contestație la executare„.
Procedura legal îndeplinită.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații M. I., C. C. L., C. G. și C. L., prin avocat care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind apelanta-contestatoare.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat,tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe fondul cauzei.
Intimații, prin avocat, solicită respingerea apelului, menținerea sentinței de fond ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 05.03.2014, cu nr._, contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a solicitat, în contradictoriu cu intimații M. I., C. C. L., C. G. și C. L. suspendarea executării silite în dosarul nr.73/2014 al B. D., C. și Asociații, suspendarea tuturor actelor de executare silită sau care putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP, anularea încheierii din data de 20.02.2014 a B. D., C. și Asociații, anularea executării silite dispusă în dosarul nr.73/2014.
În motivare, în esență, contestatoarea a arătat că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr.290/2003 este prev de art. 18 alin.5 din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2009. Dispoziția legală la care se face referire utilizează sintagmele „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație in bugetul de stat”, fiind reglementat cazul in care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
S-a arătat că această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederilor legale stipulate la art. 22 alin.1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
S-a arătat că prin practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența unui număr mare de popriri, consecința a fost blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce o pune pe aceasta în imposibilitate de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr.9/1998 și Legii nr.230/2003.
S-a arătat că prin continuarea procedurii de executare silită demarată în dosarul nr.73/2014 se poate crea un prejudiciu bugetului de despăgubiri al contestatoarei.
Referitor la modalitatea de actualizare, contestatoarea a redat dispozițiile art. 18 alin.6 din HG nr.1120/2006.
La data de 08.04.2014, intimații au formulat întâmpinare prin care au arătat că solicită respingerea contestației la executare și obligarea contestatoarei la plata de cheltuieli de executare.
În motivare, în esență s-a arătat că actele de executarea au fost întocmite cu respectarea normelor legale în materia executării silite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.5359/29.04.2015 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București a fost respinsă contestația la executare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prin Hotărârea nr.1676/21.06.2013 a Comisiei Municipiului Bucuresti pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și a Legii nr.393/2006 s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 936.274,42 lei în beneficiul intimaților. La data de 09.01.2014, creditorii-intimați au formulat cerere de executare silită, fiind format dosarul de executare nr.73/2014 al S.C.P.E.J. D., Cosoreanu si Asociatii.
S-a mai reținut că prin cererea de executare silită s-a solicitat executarea contestatoarei pentru suma 936.274,42 lei, cu titlu de despăgubire, suma ce va fi actualizată cu rata inflației și că prin Încheierea din 27.01.2014 a Judecătoriei sectorului 3 pronunțată în dosarul nr._ a fost încuviințată executarea silită.
Cu privire la termenul in care contestatoarea avea obligația de a plăti suma stabilită cu titlu de despăgubiri, instanța a reținut că în cuprinsul contestatiei contestatoarea s-a limitat la simpla redare a prevederilor art. 18 alin. 5 din HG nr.1120/2006, motiv pentru care instanța de fond nu a putut reține formularea vreunei critici cu privire la valoarea și scadența creanței executate.
Pe de alta parte, faptul că intimații au apelat la executarea silită a creanței nu a putut fi considerată a fi o cauză care să ducă la perturbarea activității contestatoarei de plata a despăgubirilor, ci un efect al conduitei contestatoarei, respectiv a neexecutării la termen a obligației de plată a celor două tranșe către intimați.
În legătură cu al doilea motiv al contestației, și in raport și de interpretarea dată de către contestatoare dispozițiilor art. 18 alin.5 din HG nr.1120/2006, prima instanța a reținut că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie obligațiile pe care le au in calitate de debitori. Instanța a reținut că intimatului nu i se poate pretinde să aștepte o perioadă de timp nerezonabilă pentru plata efectiva a drepturilor cuvenite, iar statul nu se poate prevala de faptul ca resursele bugetare sunt prea mici pentru a despăgubi toate persoanele îndreptățite chiar in temeiul normei edictate de autoritatea legiuitoare.
În acest context, instanța a mai reținut că în Cauza Ș. împotriva României sau Hornsby împotriva Greciei faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Aceeași situație se regăsește și în cauză, deoarece în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri și cheltuieli se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii.
Or, a arătat Curtea, administrația (în cauză, instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult Curtea a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta pe parcursul unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza S. P. împotriva României, aceeași Curte a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
În aceeași ordine de idei, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului.
În concluzie, instanța a constatat că petenta nu a făcut dovada unor situații obiective de natura a justifica neachitarea plăților cuvenite intimaților, că aceștia dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, iar imposibilitatea de a obține executarea unui creanțe recunoscute constituie o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care solicită admiterea apelului împotriva Sentinței Civile nr._/31.10.2014.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 01.09.2015.
În motivarea apelului, arată faptul că instanța nu a avut în vedere faptul că modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr.290/2003 este prevăzută de art. 18 alin.(5) din H.G. nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
S-a mai susținut că de asemenea, conform art. 18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Apelanta menționează că ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, învederează că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi imitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de A.N.R.P. ca despăgubiri în temeiul Legii nr.290/2003 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.
Apelanta-contestatoare precizează că somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor O.G. nr.22/2002 în sensul că articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Învederează că înțelegerea procedurii de realizare de unei creanțe împotriva statului sau a unei instituții publice trebuie a porni de la anumite principii inerente statului de drept: interpretarea cu bună-credință a legii, respectarea legii, executarea cu celeritate a obligațiilor stabilite în sarcina statului, fără de care dreptul la un proces echitabil este golit de conținut și lipsit de finalitate; în cazul în care există dubiu, normele se interpretează în favoarea creditorului, iar nu a debitorului, instituția publică care trebuia să execute ori să depună toate diligentele pentru executarea de bunăvoie a obligației, comportându-se astfel exemplar pentru celelalte subiecte de drept; în acest context, doar în cazul în care instituția publică nu are fonduri special alocate executării obligației din titlul executoriu (conform art. 1, din O.G. nr.22/2002), executarea silită (începută prin somația emisă de organul competent de executare) va fi oprită 6 luni de zile, în care se înțelege că instituția publică va depune din nou toate diligentele pentru obținerea de fonduri special destinate executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii. În cazul în care diligentele nu au ca rezultat obținerea unor astfel de fonduri speciale, creditorul este îndreptățit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă, având astfel nu numai posibilitatea de a popri conturi ale instituției, ci și de a executa silit bunuri mobile și imobile ale instituției publice.
Astfel, arată că potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii ,,dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începem sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului".
Apelanta apreciază că executorul judecătoresc avea obligația emiterii către debitoare a unei somații de plată întemeiate pe dispozițiile legale menționate, ulterior putând proceda la executarea silită a titlului executoriu.
Totodată, apelanta-contestatoare învederează că procedura de executare silită demarată prin dosarul de executare nr.73/2014 poate crea un prejudiciu bugetului de despăgubiri al A.N.R.P. care are un însemnat rol stabilizator al economiei naționale, iar cheltuielile statului cu aceste despăgubiri nu pot destabiliza procesul complex al distribuirii produsului social net în economia națională, între stat, pe de o parte, și populație, pe de altă parte.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile Art. 466 C.proc.civ., Legea nr.9/1998, H.G. nr.753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1277/2007.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul constată că apelul formulat este nefondat.
În primul rând se impune a se reține că legiuitorul a prevăzut o procedură de plată a compensațiilor acordate astfel că, doar în măsura în care acesta nu este respectată sau nu este o procedură eficientă și conduce la încălcarea art.6 alin.1 din CEDO se poate discuta despre procedura executării silite ca un remediu față de încălcarea drepturilor ocrotite de CEDO.
În acest sens, tribunalul constată că deși s-a prevăzut eșalonarea plății în decurs de doi ani consecutiv nu s-a prevăzut în mod clar data începerii procedurii de eșalonare, data începerii plății depinzând în mod exclusiv de modul în care sunt alocați banii, fără a exista alte criterii obiective care să conducă concluzia existenței certitudinii plății într-un termen rezonabil.
În al doilea rând din textele mai sus menționate rezultă că hotărârea Comisie de aplicare Legii 290/2003 reprezintă un act administrativ individual, or dispozițiile actului administrativ sunt executorii.
Astfel potrivit art. 6 alin.7 din OUG 25/2007 prevede în mod expres că plata se face de către intimată și în același timp, nu trebuie omis faptul că intimatei îi revine obligația de a crea condițiile punerii lor în execuție, fără a mai fi necesară intervenirea instanțelor judecătorești.
Trebuie avut în vedere și faptul că în cazul unei legi reparatorii nu ar trebui să se pună problema nici a necesității obținerii unei hotărâri judecătorești în situația deținerii unei hotărârii administrative de recunoaștere a dreptului la despăgubiri și nici a executării silite. De esența unei legi reparatorii este executarea de bună voie și obligația angajată de instituția implicată de a acorda reparația, trimiterile la procedura de drept comun nefiind necesare în prezența unor dispoziții speciale. Tot de esența legii reparatorii este ca beneficiarul reparației să fie scutit de a efectua o procedură judiciară suplimentară pentru a obține reparația.
Tribunalul reține că obligația organului administrativ de a pune în executare este una legală și, în același timp condiționată și temporal, iar existența acestui termen legal exclude atât procedura învestirii cu formulă executorie, cât cea a parcurgerii unei proceduri contencioase pentru executarea unor dispoziții de plata dintr-o astfel de hotărâre administrativă.
Pe de altă parte nu poate fi negată calitatea de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la CEDO. În acest context prima instanță se contrazice atunci când spune că aplicarea CEDO trebuie să conducă la înlăturarea normelor de drept intern neconvenționale și nu să se creeze reguli noi.
Chiar dacă există dificultăți de plată cauzate atât de numărul mare de cereri cât și de lipsa de resurse bănești, în cauză se constată că de data formulării cererii de acordare de și până în prezent au trecut mai mult de 11 ani, fără a se întreprinde măsuri în vederea plății efective.
Odată intrată în vigoare Legea 290/2003 statul trebuia să se preocupe nu doar de aspectele formale și birocratice ale punerii în aplicare a acestei legi de reparație, ci să asigure și resursele bănești necesare pentru ca reparația acordată să fie una efectivă și nu doar scriptică și deci iluzorie.
În consecință, neincluderea în buget a resurselor bănești suficiente nu poate constitui în sine un motiv pentru care executarea silită pornite, tocmai pentru că plățile nu se efectuează potrivit normelor legale în vigoare să fie blocată.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi înțeles decât ca incluzând și dreptul la executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești, fără de care acest drept ar fi golit de conținut și lipsit de finalitate.
Apelanta debitoare, instituția publică abilitată prin lege tocmai de a se ocupa de punerea în aplicare a acestei legi de reparație este chemată să depună toate diligențele pentru executarea de bunăvoie a obligației, comportându-se astfel exemplar pentru celelalte subiecte de drept.
Tribunalul constată că potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, așa cum acestea au fost modificate, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate in acest scop prin bugetele acestora, iar dispozițiile art. 2 din același act normativ statuează ca, in situația in care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni (termen care curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului), să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
Interpretând gramatical si logic dispozițiile anterior citate, tribunalul constată obligația instituției publice debitoare ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, obligație care exista doar in ipoteza in care executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, iar daca exista fonduri pentru a se executa de către instituția publica debitoare creanța stabilita prin titlul executoriu, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acestea au fost modificate si debitoare a nu mai are la dispoziție un termen de gratie de 6 luni pentru efectuarea plații.
Prin urmare, daca exista fonduri pentru a se executa de către instituția publica debitoare creanța stabilita prin titlul executoriu, nu se justifica neefectuarea de către contestatoare a plății,i ar în situația în care nu există fonduri recurentei îi revenea obligația de a efectua demersuri și de a obține fondurile necesare îndeplinirii obligației de plată ce-i revenea.
Contestatoarea, deși sarcina probei ii aparținea, nu a făcut dovada în ceea ce privește fondurile de care dispune pentru a plăti debitul menționat in titlul executoriu amintit anterior, pentru a deveni incidente prevederile sus-citate ale art. 2 din OG nr. 22/2002, iar pe de altă parte trebuia să facă dovada diligențelor întreprinse în scopul obținerii de fonduri necesare stingerii creanței respective. În aceste condiții, orice întârziere in executarea unui titlu executoriu ar putea duce la încălcarea art. 6 al CEDO.
De asemenea trebuie reținut că plata creanței trebuie făcută de bună voie de către debitoare, potrivit cu art.371/1 alin.1c.pr.civ. și în virtutea faptului că AAAS reprezintă o instituție a statului chemate în primul rând să respecte hotărârile judecătorești, fără a mai impune creditoarei vreo procedură prealabilă. Această obligație impune recurentei să întreprindă toate demersurile necesare pentru obținerea sumelor necesare pentru plata sumelor datorate într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, tribunalul constată că devine aplicabilă în cauză și jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului in aplicarea prevederilor art. 6 din CEDO, care este obligatorie pentru instanțe, fata de prevederile art. 11 si 20 din Constitutie.
Potrivit acestei jurisprudențe, executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerata ca făcând parte din „proces”, in sensul art. 6 par. 1 din CEDO, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitiva - in sensul de executorie - si obligatorie sa rămână fără efect in detrimentul uneia dintre părți.
In cauza Sacaleanu împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a subliniat ca, atunci când administrația refuza sau omite sa execute o hotărâre judecătoreasca ori intarzie in executarea acesteia, chiar si in cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este OG nr. 22/2002, garanțiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul in fata instanțelor îsi pierd orice rațiune de a fi.
Nu este suficient ca debitorul să nu dețină fondurile necesare, ci este imperios necesar să depună diligențe ce să conducă la obținerea sumelor de bani necesare, astfel, orice întârziere in executarea unui titlu executoriu ar putea duce la încălcarea art. 6 al CEDO. În realitatea recurenta invocă o veritabilă imunitate de executare.
Or, în cauza de față se constată că deși a expirat termenul de 6 luni menționat plata nu a fost efectuată.
Totodată, contestatoarea are obligația de a solicita și a-și constitui fonduri, în vederea executării obligațiilor instituite în sarcina sa prin titlurile executorii, neputând invoca lipsa fondurilor bugetare pentru a nu achita drepturile creditorilor pentru care s-a început executarea silită în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Or, după cum s-a reținut mai sus, nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 și ale art. 2 din O.G. nr. 22/2002, având în vedere că nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de textul de lege menționat, respectiv lipsa fondurilor. Din contră, procedura de executare silită a fost determinată de atitudinea pasivă a contestatoarei care nu a executat de bună-voie o sentință judecătorească și nici nu a întreprins demersuri care să conducă la plata sumei datorate.
Având în vedere considerentele de mai sus, văzând și dispozițiile art.480 c.pr.civ. tribunalul va respinge ca nefondat apelul formulat.
De asemenea, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind dovedite cheltuielile efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta-contestatoare A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202, împotriva sentinței civile nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. I., C. C. L., C. G. și C. L., toți cu dom. ales la cabinet avocat B. T. I. cu sediul în sector 2, București, Ghiocei, nr. 24A, ca nefondat.
Respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
C. A. C.C. I. M. V.
Red.C.A.
Thred.CIM+CA/ 7ex.
18.02.2016
JS4 - Jud. A. M. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 4830/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 4543/2015. Tribunalul... → |
|---|
