Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1674/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1674/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 1674/2015
DOSAR NR._
ROMANIA
TRIBUNALUL BUCURESTI SECTIA A V- A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1674 R
Ședința publică de la data 16.09.2015
Tribunalul constituit din :
P.: S. C.
JUDECATOR: A. M.
JUDECĂTOR: S. V.
GREFIER: E. P.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea recursului civil declarat de recurentul-pârât-reclamant I. I. împotriva sentinței civile nr. 1389/29.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât D. I., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-pârât-reclamant personal și asistat de avocat, lipsă fiind intimatul-reclamant-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentul-pârât-reclamant, prin avocat, arată că nu mai are alte solicitări, având în vedere că cererea de ajutor public judiciar a fost admisă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de solicitat și nici excepții de invocat, Tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-pârât-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, fără cheltuieli de judecată, să se rețină că, potrivit disp. art. 304 pct. 9 C.pr.c., art. 304/1 C.pr.civ., recursul nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 c.pr.civ., să se constate că recurentul s-a aflat în situația disp. art. 244 alin. 1 C.pr.c., să se rețină că a fost în imposibilitate de a face demersuri, că reclamantului-pârât îi revenea obligația de a se conforma măsurilor dispuse de instanță. Consideră că recurentul-pârât nu a lăsat dosarul să rămână în nelucrare, astfel că nu este culpa sa, motiv pentru care nu putea interveni perimarea și în privința cererii sale.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.08.2007, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr._, reclamantul D. I. a chemat în judecată pe pârâtul I. I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 15, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea depusă la data de 24.11.2007, pârâtul I. I. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin cererea reconvențională depusă o dată cu întâmpinarea, pârâtul reclamant I. I. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru imobilul compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcția edificată pe acesta.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâtul reclamant a arătat că la data de 25.03.1995 a încheiat cu reclamantul pârât convenția de vânzare cumpărare intitulată «chitanță de vânzare cumpărare» prin care s-a convenit vânzarea cumpărarea imobilului situat în București, .. 15, sector 1 la prețul de_ ROL. Pârâtul reclamant a susținut că la aceeași dată a achitat prețul și a luat în stăpânire imobilul format din teren și construcție în care locuiește și în prezent. S-a menționat că la momentul încheierii înscrisului, reclamantul pârât s-a obligat să facă diligențe pentru a obține acte de proprietate urmând a se încheia ulterior actul în formă autentică.
În drept, au fost invocate disp. art. 119 C.proc.civ., art. 1294 C.civ., art. 1295 C.civ., art. 1073 C.civ.
Prin întâmpinarea depusă la data de 16.11.2007, reclamantul pârât D. I. a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, reclamantul pârât a arătat că nu a semnat nicio chitanță de mână prin care să vândă terenul și construcția edificată pe acesta, la data menționată în înscrisul sub semnătură privată nefiind proprietar. S-a arătat că înscrisul prezentat de pârâtul reclamant este nul întrucât nu îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de lege. Pârâtul reclamant a menționat că semnătura de pe chitanță nu îi aparține, iar de pe conținutul chitanței lipsește mențiunea „bun și aprobat”.
În drept, au fost invocate disp. art. 115 C.proc.civ
Prin sentința civilă nr._ din data de 16.06.2010, Judecătoria Sectorului 1 a admis acțiunea principală și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul, iar prin decizia civilă nr. 321R pronunțată la data de 07.02.2012 de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a admis recursul, s-a casat sentința civilă recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, a reținut că, prin cererea reconvențională depusă la 24.11.2007, pârâtul reclamant I. I. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru imobilul compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcția edificată pe acesta, prevalându-se de înscrisul intitulat „chitanță de vânzare cumpărare” din anul 1995, pe care a pretins că l-ar fi încheiat cu partea adversă.
În cauză, s-a efectuat un raport de expertiză grafică (filele 171- 181 dosar fond), din care a reieșit că semnătura de la poziția „vânzător” de pe actul intitulat „chitanță de vânzare cumpărare” nu a fost executată de către titularul acesteia, numitul D. I..
Tribunalul a constatat însă că, astfel cum a învederat și pârâtul reclamant prin obiecțiunile formulate în primă instanță, precum și prin motivele de recurs, expertul nu a avut la dispoziție scripte de comparație care să provină din perioada întocmirii actului pretins – în jurul anului 1995.
Or, în aceste condiții, concluziile expertizei nu pot fi apreciate ca relevante și se impune refacerea acesteia, urmând a se analiza înscrisuri originale semnate de către reclamantul pârât în perioada de referință.
Față de considerentele expuse și întrucât proba cu expertiză nu poate fi administrată în recurs, dispozițiile art. 315 alin. 3 indice 1 aplicându-se doar proceselor începute după . Legii nr. 202/2010 (art. XXII din Legea nr. 202/2010), tribunalul a admis recursul, a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 12.03.2012.
Prin încheierea de la 14.03.2013 instanța a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 155 ind.1 C.p.c., ca urmare a faptului că reclamantul nu s-a conformat dispoziției instanței în sensul de a depune la dosar scripte de comparație din perioada apropiată încheierii chitanței de mână și nu a făcut dovada achitării taxei aferente expertizei grafoscopice.
La data de 07.03.2014 reclamantul a formulat cerere de repunere pe rol, care a fost respinsă prin încheierea din data de 10.04.2014, motivat de faptul că reclamantul nu s-a conformat în totalitate dispozițiilor fixate în sarcina sa, în sensul de a depune la dosar scripte de comparație din perioada apropiată încheierii chitanței de mână (25.03.1995), reținând că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, întrucât în lipsa suplimentării înscrisurilor originale ce emană de la reclamant nu se poate efectua expertiza grafoscopică, aspect ce reiese din relațiile furnizate de INEC prin adresa nr. 137 din 08.02.2013 (f.30), iar prin decizia civilă nr. 321 R/07.02.2012 a Tribunalului București s-a dispus refacerea acestei expertize pentru soluționarea prezentei cauze.
Prin sentința civilă nr.1389/29.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._ , a fost admisă excepția perimării acțiunii, invocată din oficiu și s-a constatat perimată cererea introductivă privind pe reclamantul D. I. și pe pârâtul I. I..
Pentru a pronunța această hotărâre, analizând cu prioritate excepția perimării cererii, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art.248 C.proc.civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind deci acea sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește.
A mai reținut instanța și dispozițiile art. 250 C.proc.civ., din a căror interpretare rezultă că atunci când suspendarea judecării se datorează lipsei de stăruință a părților în judecată, cursul perimării nu este suspendat, astfel încât în cauza de față termenul de perimare a început să curgă la data de 14.03.2013, când judecata a fost suspendată pentru neîndeplinirea obligației procesuale fixate în sarcina reclamantului.
În consecință, termenul de perimare prevăzut de art. 248 alin.1 C.proc.civ s-a împlinit la data de 14.03.2014, având în vedere că cererea de repunere pe rol formulată de pârâtul-reclamant la 07.03.2014 a fost respinsă de către instanță prin încheierea din 10.04.2014 (fila 48), astfel că nu a avut efect întreruptiv al termenului de perimare.
De asemenea instanța a constatat că cererea de repunere pe rol formulată de pârâtul-reclamant la data de 18.12.2014 (f.52), raportat la data suspendării judecății, respectiv 14.03.2013, a fost formulată după intervenirea perimării, care operează de drept, prin împlinirea termenului de un an prevăzut de lege.
Prin urmare, fiind aplicabile dispozițiile art. 248 alin. 1-3 C.proc.civ., având în vedere că cererea de repunere pe rol a cauzei - act de procedură de natură să întrerupă cursul perimării - a fost formulată după împlinirea termenului de un an de la data suspendării, s-a constatat că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de un an, motiv pentru care instanța a admis excepția perimării acțiunii și a constatat perimată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul reclamant I. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. Consideră că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii cât și cu încălcarea acesteia.
Astfel așa cum se arată în sentință instanța a dispus pe data de 14.03.2013 suspendarea judecății în baza art. 155 indice 1, Cod procedură civilă, avându-se în vedere atitudinea culpabilă și șicanatorie a reclamantului-pârât D. I., care la acel termen nu se conformase dispozițiilor instanței, nedepunând actele solicitate.
Așa cum însăși instanța arată în mod explicit pârâtului nu i se putea reține nici un fel de culpă în această situație.
Privind lucrurile prin această situație poziția procesuală a pârâtului este similară cu situația privind „măsura suspendării cauzei conform art. 244 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă”, cu toate condițiile acesteia.
In continuare, instanța în mod greșit a admis excepția perimării pe care a ridicat-o din oficiu, arătând că deși cauza a fost suspendată pe 14.03.2013 iar reclamantul a repus-o pe rol pe data de 07.03.2014 (deci înlăuntrul termenului de 1 an prevăzut de lege) faptul că pe data de 10.04.2014, când s-a suspendat din nou cauza pentru același motiv, nu este de natură să înlăture suspendarea cursului perimării având în vedere că partea respectivă nu se conformase cerințelor impuse de instanță.
In ce îl privește pe reclamantul pârât D. I. această soluție deși discutabilă, apare ca fiind întemeiată. Dar referitor la pârâtul-reclamant I. I. instanța a comis o gravă eroare deoarece acesta nu poate fi considerat în culpă câtă vreme obligațiile impuse reclamantului nu erau în măsură să fie îndeplinite de către pârât (deoarece fizic nu putea procura astfel de documente), și astfel neaflându-se în culpă procesuală, acesta putea oricând fie să solicite repunerea pe rol a cauzei, fie să aștepte ca instanța sau reclamantul să repună pe rol cauza.
Față de dispozițiile art. 248 și 250 din codul de procedură civilă instanța a interpretat și aplicat în mod greșit legea în privința pârâtului I. I. considerând pe de-o parte că și pentru acesta suspendarea termenului de perimare nu operează și pe de altă parte că nu a stăruit „în judecată” cerând repunerea pe rol a cauzei în decursul unui an de zile de la prima suspendare a cauzei.
Această interpretare este profund greșită deoarece instanța a uitat că se judecă o cauză după casare și prin urmare nu putea abandona cauza după ce considera că s-a împlinit un an de la suspendare, ci soluția corectă ar fi fost să repună pe rol cauza și având în vedere dispozițiile instanței de casare să îl decadă pe reclamant din proba solicitată și eventual dacă considera necesar să suplimenteze probatoriul cu alte probe, întrebând însă și pe pârâtul reclamant ce poziție procesuală adoptă.
Neprocedând în acest mod consideră că instanța se face culpabilă de denegare de dreptate.
2. Alte încălcări ale legii derivă și din atitudinea instanței căreia deși i-a solicitat luarea dosarului după ora 11.00 având avocat angajat aceasta a refuzat și a judecat cauza fără acesta încălcând în acest fel atât principiul dreptului la apărare, cât și al contradictorialității procesului.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Tribunalul reține următoarele:
Recursul este fondat.
Ca prim aspect, Tribunalul constată că, în cuprinsul încheierii din data de 14.03.2013, prin care s-a dispus suspendarea în temeiul art. 155 ind. 1 c.pr.civ., prima instanță nu face nicio distincție asupra cererii în privința căreia operează sancțiunea suspendării, rezultând din considerentele acestei încheieri că suspendarea vizează cauza în întregul său, iar nu numai cererea principală. Prin hotărârea recurată în cauză, instanța admite excepția perimării acțiunii (înțeleasă generic ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția unui drept subiectiv pretins de una sau alta dintre părțile din proces, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces, deci atât cererea principală cât și cererea reconvențională), pentru ca mai apoi să constate perimată cererea introductivă, fără a mai face însă nicio referire la cererea reconvențională, nerezultând așadar dacă, la pronunțare, a avut în vedere și această cerere.
Pe de altă parte, Tribunalul reține că perimarea nu putea opera în privința cererii reconvenționale, chiar dacă judecarea cauzei a fost suspendată la termenul din 14.03.2013, în ansamblul său, având în vedere că sancțiunea perimării și, cu atât mai puțin, sancțiunea suspendării judecății în temeiul art. 155 ind. 1 c.pr.civ. nu îi sunt imputabile sub nici un aspect, recurentului pârât reclamant, nefiind așadar de natură să afecteze situația sa în proces, din perspectiva continuării judecării cererii reconvenționale.
Perimarea este o sancțiune procesuală ce se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții fiind cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată.
În cauza de față, sancțiunea perimării cererii principale este consecința suspendării cauzei dispusă în temeiul art. 155 ind. 1 c.pr.civ., pe motiv că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile puse în sarcina sa, astfel cum rezultă din încheierea din data de 14.03.2013.
Efectul sancționator al acestei măsuri se răsfrânge asupra reclamantului pe mai multe planuri, cel mai important din perspectiva analizată în cauză, fiind acela că, de la data suspendării judecății cauzei începe să curgă termenul de perimare, culpa reclamantului fiind chiar o condiție pentru a putea fi luată o asemenea măsură.
Întrucât reclamantul este cel care, în mod culpabil nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite de instanță, efectul sancționator al dispozițiilor art. 155 ind. 1 c.pr.civ., cu consecința împlinirii termenului de perimare a cererii principale nu se poate răsfrânge asupra pârâtului reclamant care a formulat o cerere reconvențională, în acest caz, pentru a nu fi suspendată și judecata cererii reconvenționale și pentru a nu fi afectate, în acest mod, drepturile și interesele procesuale ale pârâtului reclamant, existând posibilitatea disjungerii cererii reconvenționale, a cărei judecată putea continua sau putea fi la rându-i temporizată, însă în baza unui alt temei juridic (în ipoteza în care se aprecia necesară o atare măsură, dată fiind legătura dintre cele două cereri și ordinea în care se impunea examinarea fiecăreia).
Neprocedând în acest mod și constatând perimată acțiunea, prima instanță a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, sancționându-l implicit și pe pârâtul reclamant în condițiile în care acestuia nu i se poate imputa nicio culpă procesuală sub aspectul motivelor ce au condus la suspendarea judecății cauzei și, pe cale de consecință, nici lăsarea cauzei în nelucrare în intervalul cerut de lege pentru a interveni perimarea.
Pentru aceste considerente, reținând așadar că instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul, fără a intra în cercetarea fondului cererii reconvenționale, Tribunalul va admite recursul și, în temeiul art. 312 alin. 3 și 5 raportat la art. 304 pct.9 c.pr.civ., va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare cu privire la cererea reconvențională; va menține soluția dată cererii principale, aceasta nefăcând de altfel obiectul prezentei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de recurentul pârât-reclamant I. I. împotriva sentinței civile nr. 1389/29.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant-pârât D. I..
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare, cu privire la cererea reconvențională.
Menține soluția dată cererii principale.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
S. C. A. M. S. V.
GREFIER,
E. P.
Red. A.M.
Dact. GZ/ -2 ex.
Jud. Sector 1
Jud. L. E. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2411/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 2571/2015. Tribunalul... → |
|---|
