Contestaţie la executare. Decizia nr. 178/2016. Tribunalul BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 178/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 19-01-2016 în dosarul nr. 178/2016

DOSAR NR._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A V – A CIVILĂ

DECIZIA CIVILA NR. 178A

Ședința publică de la data de 19.01.2016

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: B. A. M.

JUDECĂTOR: L. F.

GREFIER: R. M.

Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelurilor civile formulate de apelantul P. DE PE LÂNGA C. DE A. PLOIEȘTI și de B. T. împotriva sentinței civile nr.4993/23.06.2015 pronunțata de Judecătoria sectorului 6 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți I. C. C. SRL și B. T. având ca obiect contestație la executare – suspendare executare silită.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta-intimata B. T. prin avocați G. P. și A. D., cu împuternicire avocațială lipsind celelalte părți

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței ca apelanta B. T. a depus răspuns la întâmpinarea formulată la apelul apelantului P. de pe lângă C. de A. Ploiești.

Părțile prezente, prin reprezentanți, arata ca nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Apelanta B. T. prin avocat G. P., pe apelul Băncii T., solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, să se mențină soluția de respingere a contestației la executare, însă ca efect al admiterii excepțiilor invocate si anume excepția inadmisibilității la executare, si in subsidiar a excepției lipsei calității procesuale pasive a contestatorului. In ce privește excepția inadmisibilității contestației in anulare invoca dispozițiile art. 712 al. 5 C.pr.civ care stabilesc cazurile în care contestația la executare este inadmisibilă, însă instanța in mod greșit a reținut argumentele invocate de B. Translvania in susținerea temeiniciei excepției inadmisibilității contestației în sensul ca ar fi aspecte care vizează calitatea procesuala activa a contestatoarei si că aceasta nu ar avea calitate de terț. Or, apelata a susținut tocmai faptul că în speță contestatorul este terț față de procedura de urmărire silita a imobilului situat in București ., asupra căruia P. de pe lânga C. de A. Ploiești a instituit sechestrul penal. Consideră că instanța de fond ar fi trebuit sa constate ca in prezenta cauza contestația la executare este inadmisibilă. Cu privire la cea de a doua excepție, consilieră că instanța de fond a aplicat greșit prevederile ar. 92 si art. 711 al. 1 C.pr.civ. Arată că prima instanța nu a menționat care este cazul expres prevăzut de lege pe care se întemeieze calitatea procesuala activa a Ministerului Public in formularea contestației la executare. Solicită a se observa ca prima instanța a confundat formele de participare a procurorului la procesul civil, raportându-se in mod greșit, pentru a stabili dacă procurorul are legitimare procesuală activă, la calitatea procurorului de reprezenta al interesului general al societății, calitate in care acesta poate pune concluzii in orice proces civila in conformitate cu prevederile art. 92 al. 1 C.pr.civ In ce privește obligarea doar in parte a contestatorului la suportarea cheltuielilor de judecata este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 451 al 2 C.pr.civ, criteriile in raport de care instanța are posibilitatea să aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecata la plata cărora urmează a fi obligata partea care a pierdut procesul sunt: valoarea cauzei, complexitatea cauzei și activitatea desfășurata de avocat ținând seama sui de circumstanțele cauzei. Or prima instanța a omis sa aibă in vedere unul din criteriile legale menționate respectiv valoarea cauzei. Solicită a se mai avea in vedere si faptul că prima instanța trebuia sa se raporteze si la dispozițiile art. 127 din statutul profesiei de avocat.

Apelanta B. T. prin avocat A. D., solicită respingerea apelului formulat de Ministerul Public și menținerea sentinței civile. Un prim motiv de apel ar cele care vizează natura sechestrului asigurator penal. Fată de acest aspect arata ca scopul măsurii asiguratorii dispuse in cadrului unui proces penal este acela de a împiedica proprietara bunului de a-l înstrăina pana la pronunțarea unei hotărâri definitive. Solicită a se observa că sunt neîntemeiate susținerile bazate pe disp. art. 249 al 1 C.pr.civ. Invoca dispozițiile art 553 și art. 861 din C.civ.

Cu privire la cel de-a doua susținere a apelantului sunt in legătura cu ocrotirea interesului general prin instituirea măsurii sechestrului penal. Solicită a se avea în vedere ca interesul general al statului nu presupune existenta unui drept de preferința al acestuia in ceea ce privește realizarea creanțelor. Arata ca nu exista nicio dispoziție legala care sa confere statului o prioritate in ipoteza în care asupra unui bun ipotecat au fost instituite măsuri asiguratorii in procesul penal. O a treia critica a apelantului ar fi în legătura cu necontestarea măsurii asiguratorii in condițiile prevăzute de C.pr.pen. Solicită a se avea în vedere ca in formularea unei contestații împotriva instituirii măsurii asiguratorii nu prezintă un interes pentru creditorul ce deține un titlu executoriu, întrucât nu împiedica executarea silita și repararea prejudiciului cauza băncii. Cu cheltuieli de judecata depune la dosar concluzii scrise.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin contestația la executare și cererea de suspendare a executării silite înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la data de 06.02.2015, sub numărul_, contestatorul P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, în contradictoriu cu intimații B. T., IMPROVMENT C. C. SRL și B. T., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, în baza art. 711 alin. 1 și 3 C.p.c și art. 718 alin. 1 C.p.c, toate raportate la: art. 92 alin.6 C.p.c, art. 249 N.C.p.p, art. 250 N.C.p.p, art. 30 alin.1 din O.U.G nr. 80/2013 și art. 7 din O.G nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare: admiterea cererii de suspendare și, pe cale de consecință, suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare; admiterea contestației la executare, anularea executării silite inițiate de S.C.P.E.J „D., C. și Asociații" în dosarul nr. 1853/2014; anularea tuturor actelor de executare efectuate în același dosar execuțional; anularea Publicației de vânzare nr.1853/16.01.2014; anularea încheierii de încuviințare a executării silite.

În motivarea cererii, contestație în fapt, contestatorul a arătat că prin Ordonanța nr. 193/P/2014 din 18 august 2014 a Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești, bunurile imobile menționate în dispozitivul acesteia au fost indisponibilizate prin instituirea măsurii sechestrului asigurător. Această măsura asiguratorie a fost aplicată prin procesul-verbal încheiat la data de 18 august 2014 de organele de poliție competente. Totodată, a arătat că prin Ordonanța nr. 193/P/2014 din 21 august 2014 a Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești s-a dispus instituirea sechestrului asigurător, între altele, asupra bunului imobil ce face obiectul procedurii execuționale, această măsura asiguratorie fiind aplicată prin procesul-verbal încheiat la data de 21 august 2014 de organele de poliție competente. În baza celor arătate O.C.P.I - B.C.P.I Sector 6 a procedat la notarea sechestrului asigurător în cartea funciară. Prin Rechizitoriul nr. 193/P/2014 din 7 noiembrie 2014 al contestatorului s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. T. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani și menținerea sechestrului asigurător instituit asupra bunului imobil în discuție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova - Secția Penală sub nr._ și, până la data introducerii contestației, a arătat că împotriva măsurii asigurătorii dispuse asupra bunului imobil urmărit nu s-a formulat contestație în temeiul art. 250 N.C.p.p. Prin urmare a apreciat că se impune suspendarea executării silite, întrucât eventuala scoatere a imobilului din patrimoniul debitorului, anterior soluționării contestației, ar face extrem de dificilă restabilirea situației anterioare, existând riscul prejudicierii iremediabile a intereselor titularului sechestrului asigurător.

În acest sens contestatorul a arătat că, deși din punct de vedere legal sechestrul asigurător penal nu a fost ridicat pe calea prevăzută de lege - art. 250 N.C.p.p, în fapt, prin declanșarea procedurii de executare silită și prin întocmirea actelor de executare, creditoarea și executorul judecătoresc neagă existența în ordinea juridică a actelor procesual penale prin care a fost instituită și menținută măsura asiguratorie. Din moment ce creditoarea nu a contestat existența sechestrului asigurător, acceptă că măsura este în vigoare, însă, faptic, acționează ca și cum aceasta nu s-ar afla în ființă. În consecință, raportat la natura să juridică, contestatorul a considerat că sechestrul asigurător instituit în dosarul penal nr. 193/P/2014 poate fi contestat exclusiv pe calea procedurală prevăzută de art. 250 N.C.p.p. de orice persoană interesată, legiuitorul având astfel în vedere protejarea intereselor tuturor persoanelor care pot pretinde un drept asupra bunului.Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organul judiciar penal competent, nu poate fi inițiată nici o altă procedură judiciară cu privire la bunul respectiv, întrucât acesta ar fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o cale neprevăzută de lege. Prin urmare a apreciat că este evident că executarea silită și actele de executare pot surveni numai după admiterea în mod definitiv a unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 250 N.C.p.p. Astfel, a arătat că singura cale legală de urmat era cea prevăzută de art. 250 N.C.p.p; numai în cadrul acesteia se puteau expune în mod valabil argumentele pentru care se consideră necesară ridicarea sechestrului .

În aceste condiții, contestatorul a învederat instanței faptul că, prin inițierea executării silite și prin întocmirea actelor de executare, creditoarea și executorul vizează, de fapt, eludarea căii prevăzute de art. 250 N.C.p.p – specială, în raport de specificul cauzei, fată de procedura prevăzută de art. 622 și urm. C.p.c . Prin urmare a arătat că spre deosebire de norma procesual civilă,măsurile asiguratorii instituite în cursul procesului penal presupun respectarea unor norme date, care protejează interesul general, fiind derogatorii de la dreptul comun. Așadar, indisponibilizarea generată de instituirea și activitatea măsurilor asigurătorii paralizează/împiedică în mod legal și imperativ orice demersuri procedurale și/sau procesuale (inclusiv întocmirea oricăror acte de executare) care ar afecta obiectul material și/sau juridic al acestora și care ar sustrage bunurile sechestrate de la afectațiunea specială la care au fost supuse prin acte/măsuri procesuale dispuse de organele penale competente. Tocmai pentru aceste rațiuni faptice și juridice/legale, contestatoarea a arătat că până la data soluționării definitive a procesului penal, atât măsura asiguratorie instituită, cât și modul de aducere la îndeplinire a acesteia nu pot fi contestate și, implicit, verificate pe cale de acțiune sau pe cale de excepție decât în termenele și condițiile normei speciale, respectiv art. 250 N.C.p.p.

Astfel, contestatorul a arătat că prin încercarea de asimilare a sechestrului asigurător penal cu o sarcină de natură civilă și ulterior prin punerea în discuție a acestui aspect în fața unei instanțe civile, fără competență funcțională în ceea ce privește aprecierea legalității măsurii asiguratorii ori a motivelor care au determinat instituirea acesteia, nu se urmărește altceva decât legitimarea unui raționament juridic tendențios, care să permită scoaterea frauduloasă a bunului indisponibilizat de sub puterea sechestrului. Practic, a apreciat că, conduita creditoarei și a executorului judecătoresc, cât și argumentele care stau la baza începerii executării silite și emiterii actelor de executare încalcă în mod flagrant natura juridică, obiectul și scopul sechestrului asigurător penal. Totodată, a arătat că sechestrul asigurător instituit de P. de pe lângă C. de A. Ploiești nu este o măsură cu caracter civil, ci una procesual penală, de indisponibilizare a bunului, pentru ca acesta să nu poată face obiectul nici unei înstrăinări până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, de condamnare sau de achitare, după caz. În acest sens, a considerat că creditoarea și executorul fac o gravă confuzie între natura juridică a sechestrului asigurător penal și modalitatea în care această măsură se execută după soluționarea definitivă a procesului penal - conform normelor de procedură fiscală sau civilă, în funcție de infracțiunile reținute.

Tocmai pentru a preîntâmpina situații de acest fel, contestatorul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 131 alin.1 din Constituție, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, art. 249 N.C.p.p, art. 250 N.C.p.p, art. 711 alin.1 și 3 C.p.c, art.92 C.p.c și art. 657 C.p.c rap. la art. 643 alin.1 C.p.c, în calitate de organ al statului, de titular al măsurii asigurătorii, cu atribuții de apărare a ordinii de drept și a intereselor generale ale societății, inclusiv aceea de a veghea la respectarea legalității actelor de executare. Prin urmare, contestatorul a considerat că în cadrul procesului civil pendinte nu se poate pune în discuție nici un aspect referitor la ridicarea sechestrului asigurător ori la eludarea efectelor sale, întrucât ar fi încălcată competența exclusivă a organelor judiciare penale. În acest context, a primi argumentele intimatei în sensul că problematica dedusă judecății trebuie dezlegată exclusiv prin aplicarea ordinii de preferință a creanțelor reglementată de art. 864 și urm. C.p.c, a considerat că reprezintă o chestiune artificială, incompatibilă cu specificul și natura juridică a sechestrului asigurător penal, deci o eludare a normelor legale aplicabile - art. 249 N.C.p.p și art. 250 N.C.p.p, o abatere de la adevărul juridic, o greșită apreciere a stării de fapt. Totodată, a apreciat că eventuala ordine de preferință a creanțelor poate fi pusă în discuție și analizată numai după ridicarea definitivă a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ.

Totodată, contestatorul a considerat că nu pot fi reținute argumentele refiertoare la caracterul creanței deținute de intimată, în condițiile în care această creanță nu poate fi valorificată până când organul judiciar penal competent nu dispune în mod definitiv ridicarea măsurii asiguratorii. În caz contrar, s-ar produce o substituire nelegală de competență funcțională, ce ar avea drept rezultat posibilitatea înstrăinării frauduloase a bunului și, implicit, lezarea iremediabilă a intereselor titularului măsurii asiguratorii, cu atât mai mult cu cât, în raport de art. 249 Ncpp, art. 250 Ncppp și art. 812 alin. 4 C., bunul imobil nu este urmăribil. Prin urmare, a învederat instanței faptul că încercarea de a asimila sechestrul asigurator penal unei sarcini civile, în scopul de a obține soluționarea chestiunii litigioase pe baza datei înscrierilor în cartea funciară și a ordinii de preferință stabilite de art. 864 și urm. C., nu reprezintă altceva, în opinia contestatorului, decât raționamente și motive artificiale de inducere în eroare, care nu au legătură cu problemele și specificul cauzei, întrucât natural juridică reală a sechestrului instituit în dosarul nr. 193/P/2014 este aceea a unui act procesual penal de indisponibilizare, în cazul de față bunul fiind sechestrat, astfel că, până la ridicarea în mod definitiv a măsurii asiguratorii, nu poate servi la satisfacerea creanței nici unui creditor.

În acest sens, contestatorul a considerat că validarea raționamentului intimatei ar echivala cu ridicarea sechestrului asigurator penal prin intermediul unei alte căi procedurale decât cea prevăzută de lege, creând un precedent extrem de periculos pentru organele îndrituite, constând în aceea că, în orice moment al procesului penal, efectele măsurilor asiguratorii ar putea fi eludate de o terță parte, fără nicio legătură cu raportul procesual penal concret, dar care ar avea vocația de persoană interesată în sensul art. 250 NCPP. Ca atare, a considerat că anterior soluționării definitive a procesului penal, ordinea și data înscrierii sechestrului asigurator penal în cartea funciară nu prezintă nici un fel de relevanță pentru existența și efectele sale.

De asemenea, contestatorul a arătat că prin înscrierea în cartea funciară a unui sechestru asigurător penal, efectul de indisponibilizare generat de această măsură operează erga omnes și se răsfrânge asupra întregii situații juridice a bunului imobil, împiedicând încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestuia ,inclusiv emiterea oricăror acte de executare în cadrul unei proceduri execuționale inițiate la cererea unui terț de bună credință. Astfel, a arătat că ulterior instituirii sechestrului asigurător penal și până la ridicarea definitivă a acestuia, bunul nu mai poate face obiectul nici unui act sau operațiuni juridice cu caracter civil, indiferent că este vorba despre un terț de bună credință. Prin urmare, odată instituit sechestrul asigurător, indisponibilizarea ce se răsfrânge asupra bunului se manifestă în mod unitar și efectiv, cu atât mai mult cu cât cenzura afectului de indisponibilizare revine strict organelor judiciare penale competente.

Contestatorul a considerat că nu se poate efectua pe cale civilă o analiză a concursului dintre ipoteca constituită în favoarea sa și sechestrul asigurător penal al cărui titular este contestatorul, întrucât este vorba de două instituții distincte de drept substanțial, una de natură civilă, cealaltă de natură penală, competentă a se pronunța asupra oricărei chestiuni legate de sechestru fiind doar instanța penală. Sub acest aspect, a apreciat că intimata și executorul fac, confuzie între natura juridică a sechestrului asigurător penal și modalitatea în care această măsură se execută după soluționarea definitivă a procesului penal. În acest sens, a arătat că numai după soluționarea definitivă a cauzei penale, în raport de cele dispuse de instanța penală asupra măsurii asigurătorii, se poate analiza ordinea de preferință a creanțelor.

Totodată, contestatorul a învederat instanței faptul că instanța penală poate dispune ridicarea sechestrului asigurător, caz în care rămân valabile și se execută sarcinile din cartea funciară ale celorlalți creditori, fără a mai exista vreun „ concurs", sau poate dispune menținerea acestuia, ipoteză în care sechestrul se execută potrivit normelor de procedură fiscală sau civilă, în funcție de infracțiunile reținute. Numai în acest din urmă caz se poate vorbi despre un „concurs" al măsurilor și drepturilor referitoare la bun în funcție de data înscrierii lor în cartea funciară. A mai arătat că nu înțelege să nege dreptul de ipotecă al intimatei, ci doar susține că la acest moment, raportat la stadiul soluționării cauzei penale și la situația sechestrului asigurător penal - aflat în ființă, este prematură orice analiză a concursului dintre ipoteca de care se prevalează intimata și sechestrul asigurător al cărui titular este contestatorul. De asemenea, a arătat că în ipoteza adjudecării bunului la licitație publică, acesta nu trece liber de sarcini în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal, atâta vreme cât acesta din urmă nu a fost ridicat de organul judiciar renal competent pe calea prevăzută de lege. Prin urmare a considerat că a primi argumentele creditoarei ar însemna că executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de j adjudecare, ceea ce ar genera o stare de anomie.

În plus, contestatorul a apreciat că încheierea de încuviințare a executării este nelegală, întrucât autorizează executarea silită a unui bun imobil indisponibilizat prin instituirea sechestrului asigurător r penal și, ca atare, neurmăribil în accepțiunea art. 812 alin. 4 C.p.c, lipsind de eficiență, pe cale civilă, o măsură procesual penală. Astfel, a arătat că atât timp cât Ordonanțele nr. 193/P/2014 din 18 august 2014 și din 21 august 2014 duc efecte juridice, orice act având ca obiect încuviințarea unei proceduri de executare silită este vădit nelegal. În consecință, a considerat că prin încheierea contestată s-a dispus încuviințarea executării silite roti da existenței unui impediment la executare - sechestrul asigurător penal.

Față de cele învederate, în temeiul art. 711 alin. 1 și 3 C.p.c și art. 718 alin. 1 C.p.c, raportate la: art. 92 alin.6 C.p.c, art. 249 N.C.p.p, art. 250 N.C.p.p, art. 30 alin.l 1) L .G nr. 80/2013 și art. 7 din O.G nr. 22/2002, contestatorul a solicitat: admiterea cererii de suspendare și, pe cale de consecință, suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare; admiterea contestației la executare și anularea executării silite inițiate de S.C.P.E.f „D., C. și Asociații" în dosarul nr. 1853/2014; anularea tuturor actelor de executare efectuate în același dosar execuțional; anularea Publicației de vânzare nr. 1853/ 16.01.2015 și a tuturor publicațiilor de vânzare care au referire la acest imobil; anularea încheierii de încuviințare a executării silite.

În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 alin. 1 și 3 C.p.c, precum și dispozițiile legale invocate.

În susținerea contestației, contestatorul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: rechizitoriu, proces verbal de instituire a măsurii asiguratorii a sechestrului din 21.08.2014, ordonanța de instituire a măsurii asiguratorii a sechestrului din 21.08.2014, adresa nr. 2933/05.02.2015, extras de carte funciară pentru informare, extras de pe portalul Tribunalului Prahova, adresă din 28.01.2015, publicația de vânzare nr. 1853/ 16.01.2015, încheierea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București la data de 11.12.2014, sentința civilă nr._/09.12.2013, pronunțată de Judecătoria B., sentința civilă nr. 2275/11.11.2014 pronunțată de Judecătoria Z., decizia civilă nr. 496/2014 din 22.09.2014, pronunțată de Tribunalul specializat Cluj, sentința nr._/07.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, extras de pe portalul Tribunalului București, sentința civilă nr. 1451/2014 din 23.10.2014 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M..

Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței, intimata B. T. SA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a mandatarei I. C. C. S.R.L. și, pe cale de consecință, să respingă contestația la executare în privința acestei părți, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; să admită excepția inadmisibilității contestației la executare și să respingă acțiunea ca inadmisibilă; să admita excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului și să respingă contestația la executare ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. În subsidiar, intimata a solicitat instanței să respingă contestația la executare ca neîntemeiată și să respingă cererea de suspendare a executării silite formulată de contestator în temeiul dispozițiilor art. 718.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a mandatarei sale I. C. C. S.R.L, precum și excepția inadmisibilității contestației la executare, în legătură cu această din urmă excepție arătând că respectiva contestație la executare formulată de contestator este inadmisibilă, în raport de prevederile legale citate mai sus, întrucât forma de executare silită ce face obiectul contestației este urmărirea silită imobiliară; contestatorul este terț față de executarea silită inițiată la cererea intimatei și nu pretinde că ar avea asupra Imobilului un drept de proprietate sau un alt drept real.

Totodată intimata a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active a P. de pe lângă C. de A. Ploiești, arătând că partea contestatoare nu are calitate procesuală activă atât în raport de prevederile art. 711 alin. (1) C.proc.civ., cât și din perspectiva prevederilor art. 92 C.proc.civ. care statuează în mod expres cazurile în care Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ca și persoană interesată. Astfel, în conformitate cu aprecierile doctrinare și prevederile legale citate mai sus contestatorul are calitate procesuală activă în promovarea unei contestații la executare exclusiv în următoarele două cazuri: pentru a apăra drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor pus sub interdicție și ale dispăruților și atunci când există o prevedere expresă a legii care să îi confere legitimitate procesuală activă în vederea introducerii acestei forme concrete de manifestare a acțiunii civile. În cauză, intimata a apreciat că nu se regăsesc niciunul din cele două cazuri menționate mai sus, având în vedere că reprezentanții Ministerului Public nu au dovedit și nici măcar nu au susținut că ai promovat prezenta contestație la executare în vederea protejării drepturilor ș intereselor legitime ale unor minori, persoane dispărute sau puse sub interdicție și nu există un text de lege care să prevadă în mod expres posibilitatea contestatorului de a formula contestație la executare în situația desfășurării unei proceduri de urmărire silită cu privire la un imobilul asupra căruia este instituită o măsură asigurătorie în cadrul unui proces penal.

Referitor la faptul că intimata nu a înțeles să conteste măsura asigurătorie în conformitate cu prevederile art. 250 C.proc.pen., intimata a considerat că acest aspect nu prezintă niciun fel de relevanță în aprecierea legalității procedurii de executare silită pornite la cererea ei asupra imobilului. În acest sens a învederat instanței faptul că nu avea niciun interes să conteste sechestrul asigurător instituit asupra imobilului, întrucât existența acestei măsuri asigurătorii nu împiedică în niciun mod urmărirea silită a imobilului. În acest sens s-a pronunțat instanță supremă într-o speță, reținând că, existența unui sechestru penal nu împiedică, în nici un fel, creditorul garantat să execute bunul: ,,la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară. întrucât nu s-a realizat restituirea împrumutului, s-a procedat la executarea silită a imobilului care a fost vândut la licitație, apoi adjudecat de către creditorul ipotecar." Într-o asemenea situație, instanța supremă a arătat că: „executorul s-a găsit în fața unui concurs între o creanță ipotecară și o prezumtivă creanță a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanța ipotecară a avut prioritate și are prioritate chiar și în ipoteza în care părțile vătămate au un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceștia își vor satisface pretențiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun (...) chiar în cazul în care se va încuviința și se va dispune despăgubirea părților vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezența cauză, creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi și un drept de preferință în privința satisfacerii creanței sale față de ceilalți creditori”.

În ceea ce privește argumentul referitor la necesitatea protejării interesului general, obștesc, al statului, urmărit prin instituirea sechestrului asigurător, intimata l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, având în vedere că, acest interes trebuie invocat în ceea ce privi societatea și ordinea de drept care ar fi afectate prin săvârșirea de infracțiuni. Cu alte cuvinte, interesul general poate fi adus în discuție de contestator doar cu privire la activitatea acestora de tragere la răspundere penală a persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind scopul procesului penal, nu în legătură cu luarea măsurilor asigurătorii, care servesc întotdeauna unui interes particular.

Referitor la susținerile contestatorului în sensul că sechestrul asigurător penal are ca efect principal indisponibilizarea absolută și ergaomnes a bunului, intimata a arătat că doctrină s-a exprimat, în mod constant, opinia conform căreia: „Prin imobilizare se înțelege că proprietarul lor nu le mai poate înstrăina sau greva cu sarcini. (...) Instituirea acestor măsuri este de natură să prevină riscul ca inculpatul sau partea responsabilă civilmente să înstrăineze bunurile pe care le dețin și să devină insolvabili până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea civilă sau prin care s-a pronunțat pedeapsa amenzii.” Totodată, s-a stabilit că: „Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.” Astfel, efectul măsurii asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal se restrânge exclusiv asupra proprietarului bunului, iar nu asupra creditorului care începe procedura de executare silită asupra acelui bun. Indisponibilizarea unui bun presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziție al proprietarului, ceea ce nu se identifică, sub nicio formă, cu noțiunea de inalienabil sau cu cea de insesizabil, respectiv cu aceea de bun sau drept patrimonial care nu este susceptibil să fie urmărit pe cale silită de către creditorii titularului sau, pentru recuperarea creanțelor pe care aceștia le au împotriva respectivului titular.

În ceea ce privește legalitatea încheierii de încuviințare a executării silite, pronunțate în dosarul nr._/303/2014, în raport de argumentele prezentate mai sus, intimata a învederat instanței faptul că măsura asigurătorie, invocată de contestator ca temei pentru anularea acestei încheieri, nu reprezintă un impediment la executare, în sensul art. 665 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ. Astfel, a apreciat că nu este incident în cauză niciunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 665 alin. (5) C.proc.civ., în care s-ar putea aprecia că încheierea prin care s-a dispus încuviințarea executării silite ar fi nelegală, întrucât: cererea de executare silită este de competența S.C.P.E.J. D., C. & Asociații, respectiv de un executor judecătoresc din circumscripția curții de apel de unde se află imobilul; executarea silită se efectuează în baza Contractului de C. și a Contractului de Ipotecă, care îndeplinesc toate condițiile de formă prevăzute de lege și nu conțin dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire; intimata deține față de debitoarea sa, societatea TechnologicaRadion S.R.L., o creanță certă, lichidă și exigibilă; nici debitoarea și nici terțul garant nu se bucură de imunitate de executare.În plus, a arătat că sechestrul asigurător înființat în cadrul procesului penal nu poate constitui un impediment în legătură cu procedura de executare silită ce face obiectul prezentei contestații.

Cu privire la susținerile contestatorului privind săvârșirea infracțiunii de sustragere de sub sechestru, intimata a considerat că acestea sunt contrazise de opiniile exprimate în doctrina penală, conform cărora: „(...) în cazul notării ipotecare nu se poate săvârși infracțiunea de sustragere de sub sechestru, deoarece bunurile imobile nu pot fi «sustrase» de cineva, acesta neputând constitui obiect material al infracțiunii prevăzute de art. 261 C.pen.” Totodată, a apreciat că procedura demarată de executorul judecătoresc la cererea intimată nu poate fi considerată nelegală sau că ar leza în vreun mod drepturile și interesele legitime ale titularului măsurii asigurătorii, în contextul în care contestatorul nu contestă dreptul intimatei de ipotecă asupra imobilului, cu ambele sale atribute (de a urmări imobilul în mâinile oricui s-ar găsi, precum și de a fi preferați în privința satisfacerii creanței intimatei față de ceilalți creditori). De asemenea, a arătat că partea contestatoare nu contestă legalitatea actelor de executare și nici legitimitatea scopului demersurilor întreprinse de intimată pentru recuperarea creanței deținute împotriva debitorului, ci doar susțin că procedura de executare silită ar trebui să fie temporizată din cauza instituirii sechestrului penal asupra imobilului. De altfel, a considerat că susținerile contestatorului sunt contradictorii, având în vedere că, pe de o parte, arată că procedura de executare silită are ca efect „lezarea iremediabilă a intereselor titularului măsurii” iar, pe de altă parte, că „în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza art. 249 N.C.p.p. nu se înlătură dreptul de urmărire preferențială al creditorului ipotecar, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite” .

Față de cele învederate, intimata a solicitat instanței să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a mandatarei I. C. Coltection S.R.L. și, pe cale de consecință, să respingă contestația la executare în privința acestei părți, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; să admită excepția inadmisibilității contestației la executare și să respingeți acțiunea ca inadmisibilă, să admită excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului și să respingă contestația la executare ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. În subsidiar, a solicitat instanței să respingă contestația la executare ca neîntemeiată și să respingă cererea de suspendare a executării silite formulată de către contestator în temeiul dispozițiilor art. 718 alin. (1) C.proc.civ, ca neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea a fot întemeiată pe dispozițiile art. art. 716 alin. (1) și art. 205 C.proc.civ.

În susținerea întâmpinării, intimata a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: Cerere de începere a urmăririi silite imobiliare, înregistrată în dosarul de executare nr. 1853/2014, EvelinaOprina, loanGârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, Universul Juridic, București Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală - Decizia nr. 5880/2011, C. Constituțională - Decizia nr. 1454/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din codul de procedură civilă de la 1865, Contractul de credit nr. 332/17.08.2011 și actele adiționale subsecvente, Contractul de ipotecă pentru garantarea creditului nr. 332/IPO/04/22.10.2012, autentificat sub nr. 2045/22.10.2012 de către B.N.P. N. și Asociații, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală - Decizia nr.1392/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală - Decizia nr.3507/2006, I. N., M. D. - Tratat de procedură penală. Partea generală în lumina noului Cod de procedură penală, ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 665, T. - C. B., A. - R. T. - Incidența dispozițiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal și titlurile executorii, O. P., C. D., Concursul dintre executarea silită a ipotecii convenționale înscrisă în cartea funciară și sechestru asigurător, I. P., I. P., Tratat de procedură penală. Partea generală în lumina noului cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pg. 217, I. N., M. D., Tratat de procedură penală. Partea generală în lumina noului cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pg. 654.

La data de 03.06.2015, SCPEJ D. C. și Asociații, au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, dosarul de executare nr. 1853/2014, în copie certificată pentru conformitate cu originalul (filele 108 -968).

La data de 04.06.2015 intimata a depus la dosarul cauzei un exemplar al raportului privind sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (filele 740 – 948).

La data de 04.06.2015, intimata a depus la dosarul cauzei note de ședință.

La data de 08.06.2015 și la data de 10.06.2015 contestatorul a depus la dosarul cauze concluzii scrise.

Intimata a depus la rândul său, la dosarul cauzei, concluzii scrise suplimentare, la data de 17.06.2015.

Prin sentința civilă nr. 4993/23.06.2015 instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare, invocată de intimata B. T. SA prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active a contestatoarei, invocată de intimata B. T. SA prin întâmpinare; a admis excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei I. C. C. SRL, invocată de intimata B. T. SA prin întâmpinare; a respins contestația la executare formulată de contestatoarea P. de pe lângă C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 1A, J. Prahova în contradictoriu cu intimata I. C. C. SRL, cu sediul în sector 1, București, .. 43, . introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a respins contestația la executare formulată de contestatoarea P. de pe lângă C. de A. Ploiești, în contradictoriu cu intimații B. T. SA, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, C. RO_, cu sediul ales la SCP D.& Asociații, în București, ., Vila 6, sector 1, persoane însărcinate cu primirea corespondenței fiind B. A. și/sau L. P. și B. T., cu domiciliul în sector 6, București, .. 63 și în comuna Balotești, ..77, județul I., ca neîntemeiată; a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect și a fost obligată contestatoarea la plata către intimata B. T. SA a sumei de 6000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin invocarea acestei excepții de către intimata B. T. SA, se invocă aspecte care țin de calitatea procesuală activă a contestatoarei, în sensul că nu ar avea calitatea de terț prevăzută de art.712 alin.5 C.p.c., întrucât forma de executare silită ce face obiectul contestației este urmărirea silită imobiliară; contestatorul este terț față de executarea silită inițiată la cererea intimatei și nu pretinde că ar avea asupra imobilului un drept de proprietate sau un alt drept real.

Astfel, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la executare întrucât motivele invocate nu țin de admisibilitatea contestației, ci de faptul dacă contestatoarea are sau nu calitate procesuală activă, aspecte care vor fi analizaze în cadrul analizării excepției lipsei calității procesual active a contestatoarei.

Analizând excepția lipsei calității procesul active a contestatoarei P. de pe lângă C. de A. Ploiești, instanța a respins-o ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 92 alin. din noul Cod de procedura civila, Ministerul Public prin procuror, poate porni acțiunea civila ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție si ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Procurorul, fiind prin natura sa un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societății în activitatea juridică, prezenta lui în procesul civil este cât se poate de firească. El nu este parte în procesul civil, decât în sens procedural, iar nu și în sens material, el fiind si având obligația înscrisă în art. 132 alin. 1 din Constituție, de a fi imparțial.

Așadar, chiar dacă procurorulnu este parte în raportul juridic obligațional, el poate formula contestație la executare ori de câte ori este necesar, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție si ale dispăruților, precum si în alte cazuri expres prevăzute de lege, deoarece el reprezintă interesul societății.

Instanța reține că procurorul și, implicit parchetul, ca formă de organizare profesională, nu sunt parte în raportul juridic dedus judecății, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiție de partea potrivnică. În atare condiții instanța nu trebuie să verifice întrunirea condițiilor referitoare la terți prevăzute de art.712 alin.5 C.p.c., în persoana acestuia, ci să verifice dacă în calitate de reprezentant al interesului general al societății în activitatea juridică are calitate să introducă prezenta acțiune, să solicite ca prezenta acțiune să se soluționeze în conformitatea cu legea.

Având în vedere aceste aspecte, instanța constată ca contestatorul P. de pe lângă C. de A. Ploiești este îndreptățit să introducă prezenta acțiune pentru a se asigura că prin prezenta executare silită nu se lasă fără efect prevederile art.249 alin.1 și 2 C.p.p..

Instanța mai reține că mare parte din considerentele intimatei B. T. SA în sensul că contestatorul P. de pe lângă C. de A. Ploiești nu ar avea calitate procesuală activă sunt întemeiate pe fondul cauzei, respectiv dacă se poate scoate la licitație un imobil asupra căruia s-a instituit o ipotecă de rangul 1 și o măsură asigurătorie de către contestatoare până la soluționarea unei cauze penale, aspecte care vor fi analizate pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei I. C. C. SRL, invocată de intimata B. T. SA prin întâmpinare, instanța a admis-o având în vedere că în speță mandatara intimatei, nu este participant la executarea silită sau subiect al contestației la executare potrivit art.643 alin.1 C.p.c., aceasta neavând, în nume propriu, nici un raport juridic cu debitorul B. T. sau cu contestatorul P. de pe lângă C. de A. Ploiești, aceasta fiind doar împuternicită să reprezinte pe intimata B. T. SA în relația cu executorul judecătoresc.

Având în vedere aceste considerente, instanța a respins contestația la executare formulată de contestatoarea P. de pe lângă C. de A. Ploiești, în contradictoriu cu intimata I. C. C. SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Pe fondul cauzei, în fapt, intimata-creditoare B. T. SA, în calitate de împrumutător, și intimatul-debitor B. T., în calitate de împrumutat și garant ipotecar, au încheiat contractul de credit nr. 332 din data de 17.08.2011 și actele adiționale ulterioare, garantate cu ipotecă asupra mai multor imobile, printre care și asupra imobilului situat în . nr.61A, sector 6, cu privire la care contestatoarea a instituit sechestru penal.

Creditoarea a intabulat în cartea funciară a imobilului dreptul de ipotecă instituit în favoarea sa prin contractul de ipotecă amintit, autentificat sub nr. 2045/2012 de BNP L. iulian T. E., la data de 24.10.2012 (f. 43-44).

Ulterior, la data de 22.08.2014, referitor la același imobil a fost notat în cartea funciară, sechestrul asigurător instituit prin Ordonanța nr. 193/P/2014 din data de 21.08.2014 emisă de Ministerul Public - P. de pe lângă C. de A. Ploiești, în dosarul penal nr. 193/P/2014.

În drept,

Potrivit art. 102 alin. 1 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat. Ținând cont de faptul că data încheierii contractului de ipotecă se situează temporar înainte de . noului cod civil (01.10.2011), respectiv la 17.08.2011, instanța reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil.

În condițiile art. 3 din Legea 71/2011, „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Astfel, conform art. 1746 Cod civil, ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații. Ipoteca este de natura ei nedivizibilă și subzistă în întregimea ei asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecărui și asupra fiecărei porțiuni din aceste imobile. Dreptul de ipotecă se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece. În condițiile art. 1720 Cod civil, cauzele legitime de preferință sunt privilegiile și ipotecile.

Înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor. Dacă mai multe cereri de înscriere a drepturilor reale au fost depuse deodată la biroul teritorial, ele vor primi provizoriu același rang, urmând ca instanța să hotărască asupra rangului fiecăreia. Dacă au fost depuse deodată mai multe cereri având ca obiect înscrierea mai multor drepturi de ipotecă asupra aceluiași imobil, ele vor primi același rang (art. 25 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, în forma în vigoare la data înscrierii).

În privința sechestrului asigurător, instituit în baza art. 163-195 Cod procedură penală, instanța subliniază că reprezintă o măsură de indisponibilizare a bunurilor, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Însă, această ultimă măsură nu este de natură a desființa și lipsi de eficiență drepturile terților anterior constituite și opozabile terților, prin înscrierea în cartea funciară.

Înscrierea ipotecii are rang preferențial, din data de 24.10.2012, astfel încât orice persoană trebuie să o respecte, prin măsura dispusă în cursul procesului penal, nefiind indisponibilizate absolut bunurile pârâtului-debitor.

Într-adevăr, măsura dispusă împiedică efectuarea de acte de dispoziție referitoare la imobil, ulterior notării sechestrului, la data de 22.08.2014, însă nu poate lipsi de eficacitate drepturile anterior constituite.

Instanța nu reține susținerile contestatoarei referitoare la faptul că intimata nu a înțeles să conteste măsura asigurătorie în conformitate cu prevederile art. 250 C.proc.pen., deoarece intimata nu avea nici un interes să conteste sechestrul asigurător instituit asupra imobilului, întrucât existența acestei măsuri asigurătorii nu împiedică în niciun mod urmărirea silită a imobilului.

Așa cum s-a arătat mai sus la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară, situație în care există un concurs între o creanță ipotecară și o prezumtivă creanță a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanța ipotecară are prioritate, prezumtivii creditori chirografari urmând a-și satisface pretențiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi și un drept de preferință în privința satisfacerii creanței sale față de ceilalți creditori.

Instanța nu reține de asemenea că prin executarea silită se încearcă o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul penal pe o altă cale decât cea prevăzută de lege deoarece golește de conținut chiar dreptul creditorului de a-și recupera creanța pe calea executării silite.

Așa cum s-a arătat mai sus, în situația concursului dintre o măsură asigurătorie și un titlu executoriu, nu ar putea fi vorba despre creanțe concurente, având aceeași ordine de preferință, întrucât suntem în prezența unei creanțe incerte și a uneia certe.

Dreptul unui creditor de a-și realiza creanța pe calea procedurii de executare silită nu este validat de legalitatea sau nu a unei măsuri instituite înb condițiile art.249 C.p.p., procedură independentă și separată atât ca finalitate, cât și ca scop de cea a executării silite.

Legalitatea măsurii asigurătorii a sechestrului înscris ipotecar nu poate afecta sub nicio formă legalitatea altor sarcini înscrise prealabil în cartea funciară și nici dreptul creditorului de a-și fi satisfăcut creanța pe calea executării silite.

În consecință, nu se poate acredita ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanțe ar trebui să obțină cu prioritate o hotărâre a instanței penale de ridicare a sechestrului, . singurul aspect pe care instanța de judecată l-ar putea verifica ar fi acela al legalității măsurii, iar nu stabilirea ordinii de preferință în caz de concurs.

Instanța constată că pe parcursul desfășurării executorii silite au fost respectate dispozițiile legale învederate de către contestatoare.

Instanța constată că încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._/303/2014 este legală, pentru considerentele care au fost arătate mai sus, neexistând nici un impediment la executare, sechestrul asigurător penal fiind înscris în carte funciară ulterior înscrierii ipotecii intimatei B. T. SA.

Cu toate că intimata a solicitat nulitatea întregii executări silite efectuate în dosarul nr.1853/2014 de SCPEJ D., C. și Asociații”, contestatoare nu a invocat nici un motiv pentru care s-ar impune anularea executări silite însăși.

Față de aceste considerente, instanța a respins contestația la executare, ca neîntemeiată și față de această soluție, a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

În conformitate cu prevederile art. 453 Cod procedura civila, instanța poate obliga partea care pierde procesul, la cererea părții care a câștigat, să plătească cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părțile trebuie să le efectueze pentru desfășurarea regulată a procesului civil și sunt compuse în principiu din taxa judiciara de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei și onorariul de expert, etc.

Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau cerere reconvențională ori întâmpinare obligarea la plată a părții ce a căzut în pretenții.

Instanța constată că există la dosar înscrisuri din care rezultă efectuarea unor cheltuieli de către intimata B. T. SA în vederea desfășurării în bune condiții a procesului de față, respectiv onorariu de avocat, conform facturii numărul 287/10.03.2015 și extras cont (f.1097-1098), în cuantum de 13.776,09 lei.

În baza art. 451 C.pr.civ. instanța poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat, atunci când acesta este disproporționat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Instanța reține că în cauză a fost acordat un singur termen de judecată, reprezentantul intimatului fiind prezent. De asemenea, acesta a întocmit întampinare și a depus la dosar concluzii scrise, practică judiciară. Având în vedere aceste acte de procedură efectuate de contestator, prin avocat, și complexitatea cauzei, respectiv contestație la executare, instanța apreciază că onorariul solicitat este disproporționat, motiv pentru care instanța l-a redus la suma de 6.000 lei.

Împotriva acestei sentințe la data de 03.09.2015 a declarat apel P. de pe lângă C. de A. Ploiești solicitând în contradictoriu cu intimații creditoarea B. T. prin mandatara I. C. C. SRL și debitorul B. T. admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul: admiterii contestației la executare; anulării executării silite inițiate de SCPEJ D., Cosoreanu și Asociații în dosarul nr.1853/2014; anulării tuturor actelor de executare efectuate în același dosar execuțional, inclusiv a Publicației de vânzare din 16.01.2014; anulării încheierii de încuviințare a executării silite și exonerarea de plata sumei acordate de instanța de fond cu titlu de onorariu de avocat, iar în subsidiar diminuarea substanțială a sumei.

În motivarea cererii, de apel a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins contestația la executare ca neîntemeiată și a obligat contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.Prin Ordonanța nr. 193/P/2014 din 18.08.2014 a Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile menționate în dispozitivul acesteia.

Prin Ordonanța nr. 193/P/2014 din 21.08.2014 a Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești s-a dispus instituirea sechestrului asigurător, între altele, asupra bunului imobil ce face obiectul procedurii execuționale contestate în prezenta cauză.

O.C.P.I - B.C.P.I Sector 6 a notat sechestrul asigurător în cartea funciară.

Prin Rechizitoriul nr. 193/P/2014 din 07.11.2014 al Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. T. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani, precum și menținerea sechestrului asigurător instituit asupra bunului imobil în discuție.

Dosarul a fost trimis spre soluționare Tribunalului Prahova, unde a fost înregistrat sub nr._, in prezent, cauza fiind declinata la Tribunalul Bucuresti, facand obiectul dosarului_ / 3 / 2015 ( masura cu privire la sechestrul asigurator nefiind desfiintata).

2.Contrar raționamentului instantei de fond, sechestrul asigurător penal constituie un impediment la inițierea ori, după caz, la continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanții reale.

Deși sechestrul asigurător dispus în dosarul nr. 193/P/2014 nu a fost ridicat, în

fapt, prin declanșarea procedurii de executare silită și prin întocmirea actelor de executare, creditoarea și executorul judecătoresc neagă existența în ordinea juridică a actelor procesual penale prin care a fost instituită și pusă în aplicare măsura asigurătorie.

Din moment ce creditoarea nu a contestat existența sechestrului asigurător, acceptă că măsura este în vigoare, însă, faptic, acționează ca și cum aceasta nu s-ar afla în ființă.

Potrivit art. 2323 C.civ., garanțiile reale au rolul de a asigura îndeplinirea unei obligații patrimoniale.

Art. 249 alin. 1-8 N.C.p.p reglementează condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, iar art. 250 N.C.p.p prevede procedura de contestare a acestor măsuri.

Din dispozițiile art. 249 N.C.p.p rezultă că măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real ce au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având drept scop scoaterea bunurilor din patrimoniul suspecților sau inculpaților, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situații (realități) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei garanții reale constituite în favoarea tertilor.

Conform D.E.X., prin indisponibil se înțelege „care nu poate fi disponibil, care nu poate fi folosit după voie, care nu este liber”. în sens juridic, prin indisponibil se înțelege „de care nu se poate dispune”.

In cursul procesului penal, Statul (reprezentat de titularul măsurilor asigurătorii) beneficiază de măsuri de indisponibilizare și conservare care, odată instituite, împiedică, între altele, înstrăinarea și sustragerea de la urmărire a bunurilor aflate sub imperiul lor.

Întrucât art 249 alin. 2 N.C.p.p nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât și pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective.

Prin înscrierea unui sechestru asigurător penal în cartea funciară, efectul de indisponibilizare devine, potrivit art. 902 alin. 1 și alin. 2 pct. 17 C.civ, opozabil erga omnes, astfel că interdicția de înstrăinare prevăzută de art. 249 alin. 1 N.C.p.produce efecte si față de terti inclusiv cei de bună-credintă.

Ca atare, efectul de indisponibilizare nu vizează numai actele de dispoziție care au fost sau care ar putea fi încheiate de proprietar, ci, așa cum a arătat, întreaga situație (realitate) juridică a bunului, inclusiv orice drepturi ale terților născute anterior cu privire la acesta, ceea ce duce la imposibilitatea inițierii și desfășurării executării silite atât timp cât sechestrul asigurător penal subzistă.

Această concluzie se impune și din perspectiva interesului ocrotit de sechestrul asigurător penal, care este unul general, al societății.

Spre deosebire de măsurile asigurătorii penale, garanțiile reale (ipoteca, gajul etc.) protejează interese private, respectiv ale creditorilor în favoarea cărora au fost constituite.

Sechestrul asigurător reglementat de art. 249 N.C.p.p nu are natura juridică a unei garanții reale, ci a unui act procesual penal de indisponibilizare a bunului, pentru ca acesta să nu poată face obiectul nici unei înstrăinări până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, de condamnare sau de achitare, după caz.

Sub un alt aspect, trebuie precizat că sechestrul asigurător penal poate fi contestat exclusiv pe calea procedurală prevăzută de art. 250 N.C.p.p de orice persoană interesată, legiuitorul având astfel în vedere protejarea intereselor tuturor persoanelor care pot pretinde un drept asupra bunului.

Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organul judiciar penal competent, nu poate fi inițiată nici o altă procedură judiciară cu privire la bunul respectiv, întrucât acesta ar fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o altă cale decât cea prevăzută de lege.

Este evident, așadar, că executarea silită și actele de executare pot surveni numai după admiterea în mod definitiv a unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 250 N.C.p.p.

În alte cuvinte, singura cale legală de urmat era cea prevăzută de art. 250 N.C.p.p. D. în cadrul acesteia se puteau expune argumentele pentru care se consideră necesară ridicarea sechestrului și implicit inițierea executării silite.

Numai după analizarea acestor argumente de către organul judiciar penal competent și numai în ipoteza ridicării în mod definitiv a măsurii asigurătorii se putea trece la executarea silită și la emiterea actelor de executare.

In cazul în care nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 250 N.C.p.p, executarea silită poate fi pornită doar după soluționarea definitivă a cauzei penale, în funcție de cele dispuse de instanța penală cu privire la măsurile asigurătorii.

Acceptarea tezei contrare ar avea drept consecință eludarea căii prevăzute de art. 250 N.C.p.c, care are caracter special față de procedura reglementată de art. 622 și urm. C.p.c.

Spre deosebire de norma procesual civilă (norma de drept comun ce guvernează raporturile obligaționale private ale pârtilor), măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal presupun respectarea unor norme speciale, care protejează interesul general, fiind derogatorii de la dreptul comun.

Indisponibilizarea generată de instituirea și activitatea măsurilor asigurătorii paralizează/împiedică în mod legal și imperativ orice demersuri procedurale și/sau procesuale (inclusiv inițierea executării silite) care ar afecta obiectul material și/sau juridic al acestora și care ar sustrage bunurile sechestrate de la afectațiunea specială la care au fost supuse prin acte/măsuri procesuale dispuse de organele penale competente.

Tocmai pentru aceste rațiuni faptice și juridice/legale, până la data soluționării definitive a procesului penal, atât măsura asigurătorie instituită, cât și modul de aducere la îndeplinire a acesteia nu pot fi contestate și implicit verificate pe cale de acțiune sau pe cale de excepție (ca și apărare) decât în termenele și condițiile normei speciale.

Așa fiind, în cadrul unui proces civil (noțiunea de „proces” include și faza executării silite) nu se poate pune în discuție nici un aspect referitor la ridicarea sechestrului asigurător ori la eludarea efectelor sale, întrucât ar fi încălcată competența exclusivă a organelor judiciare penale.

In acest context, a primi susținerile în sensul că problematica supusă analizei trebuie dezlegată prin aplicarea ordinii de preferință a creanțelor, reglementată de art.865 și urm. C.p.c, reprezintă o chestiune artificială, incompatibilă cu natura juridică a sechestrului asigurător penal, deci o ocolire a normelor legale aplicabile - art. 249 N.C.p.p și art. 250 N.C.p.p.

Eventuala ordine de preferință a creanțelor poate fi pusă în discuție și analizată numai după ridicarea în mod definitiv a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ.

Indisponibilizarea reglementată de art. 249 alin. 2 N.C.p.p nu reprezintă o alternativăde care să nu se țină seama, ci o cerință absolută în aplicarea legii. Bunurile sunt scoase din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă implicit că nu pot fi vândute la licitație chiar dacă există cereri de executare silită formulate de creditorii ipotecari care și-au înscris anterior creanțele în cartea funciară.

Bunurile se află în afara circuitului civil până la soluționarea cauzei în mod definitiv, după cum prevede art. 397 N.C.p.p.

Așadar, în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza art. 249 N.C.p.p, nu se înlătură dreptul de urmărire preferențială al creditorului ipotecar, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite.

Altfel spus, executarea silită în favoarea creditorului ipotecar se oprește în cazul instituirii unui sechestru asigurător penal, fapt prevăzut imperativ de noul Cod de procedură penală prin art. 249 alin. 2.

Interpretarea ori aplicarea legii luând în considerare doar efectele juridice ale garanțiilor reale (ipoteca, gajul etc.), nu și pe cele ale sechestrului asigurător penal, ar conduce automat la încălcarea art. 249 N.C.p.p rap. la art. 250 N.C.p.p.

Norma procesual penală nu golește de conținut norma civilă substanțială, însă existența ei obligă pe aplicantul legii la respectarea ei în egală măsură.

Deci, orice argumente referitoare la caracterul creanțelor deținute de creditorii ipotecari nu pot fi reținute, în condițiile în care aceste creanțe nu pot fi valorificate până când organul judiciar penal competent nu dispune în mod definitiv ridicarea sechestrului asigurător.

În caz contrar, s-ar produce o substituire nelegală de competență funcțională ce ar crea premisele înstrăinării frauduloase a bunurilor și implicit ar leza iremediabil interesele titularului sechestrului.

A valida raționamentul creditorilor care solicită executarea silită a unor bunuri indisponibilizate ar echivala cu ridicarea sechestrului asigurător penal prin intermediul unei alte proceduri decât cea prevăzută de lege si ar crea un precedent extrem de periculos pentru organele îndrituite.

Ca atare, anterior soluționării definitive a procesului penal, data înscrierii sechestrului asigurător în cartea funciară nu prezintă nici un fel de relevanță pentru existența și efectele sale.

Instanța civilă nu poate soluționa problema în discuție printr-o analiză a concursului dintre garanția reală și sechestrul asigurător penal, întrucât este vorba de două instituții juridice distincte, una de drept substanțial, civilă, iar cealaltă de natură procesual penală, competentă a se pronunța asupra oricărei chestiuni legate de sechestru fiind doar instanța penală.

Așa cum a arătat, numai după soluționarea definitivă a cauzei penale, în raport de cele dispuse de instanța penală asupra măsurii asigurătorii, se poate analiza ordinea de preferință a creanțelor.

Concret, instanța penală (care soluționează în mod definitiv cauza) poate dispune ridicarea sechestrului asigurător, caz în care rămân valabile și se execută garanțiile reale înscrise în cartea funciară, fară a mai exista vreun „concurs”, sau poate dispune menținerea măsurii, ipoteză în care aceasta se duce la îndeplinire în conformitate cu normele de procedură fiscală sau civilă, în funcție de infracțiunile reținute.

Numai în acest din urmă caz se poate vorbi despre un „concurs” al drepturilordin cartea funciară în funcție de data înscrierii lor.

In ipoteza adjudecării unui bun indisponibilizat la licitație publică, acesta nu trece liber (în sensul art. 856 alin. 3 C.p.c) în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal.

A achiesa la opinia contrară ar însemna ca executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare, ceea ce este vădit nelegal.

Sintetizând, executarea silită inițiată asupra unui bun indisponibilizat în cursul procesului penal reprezintă forma/modalitatea expresă, însă indirectă, prin demersuri de natură procesual civilă, de contestare a măsurii asigurătorii și, mai cu seamă, a efectelor ei legale - inadmisibilă și implicit nelegală prin raportare la art. 249 N.C.p.p și la art. 250 N.C.p.p.

A reține contrariul ar însemna ca instanța civilă să se pronunțe în mod implicit asupra legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii penale.

Pe de alta parte, bunul trebuie să rămână indisponibilizat până la momentul la care instanța penală competentă va stabili în mod definitiv proveniența și situația sa juridică reală.

Aceasta, deoarece, în ipoteza în care bunul provine din săvârșirea unei infracțiuni, caracterul ilicit al dobândirii devine o trăsătură naturală și perpetuă a acestuia (putând fi infirmată doar prin hotărârea definitivă a instanței penale), care nu poate fi înlăturată printr-un act de dispoziție de natură civilă încheiat cu un terț de bună-credință chiar și anterior instituirii sechestrului asigurător.

Trebuie subliniat și faptul că decizia penală nr. 1392 din 23.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția Penală în dosarul nr._ /al, nu face altceva decât să întărească opinia exprimată de Ministerul Public, întrucât argumentul preferinței creanței a fost analizat tocmai în procedura specială de ridicare a sechestrului asigurător, reglementată de Codul de procedură penală, iar nu de instanța civilă.

Fiind vorba de un sechestru asigurător penal, efectele și condițiile acestei măsuri trebuie analizate în baza legii penale. Aceasta conține, în raport de legea civilă, dispoziții speciale și derogatorii ce se impun a fi aplicate cu prioritate.

In altă ordine de idei, nu se poate susține cu temei că, în eventualitatea finalizării executării silite a bunului indisponibilizat, drepturile titularului sechestrului asigurător pot fi protejate prin intermediul subrogației reale cu titlu particular, în sensul înlocuirii bunului asupra căruia poartă măsura asigurătorie cu suma de bani rezultată, din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței garantate, întrucât sechestrul vizează bunul în integralitatea sa, și nu diferența de bani menționată.

3.Încheierea de încuviințare a executării este nelegală, întrucât autorizează executarea silită a unui bun imobil indisponibilizat prin instituirea sechestrului asigurător penal și, ca atare, neurmăribil în accepțiunea art. 812 alin. 4 C.p.c, lipsind de eficiență, pe cale civilă, o măsură procesual penală.

Atât timp cât măsura asigurătorie subzistă, orice act având ca obiect încuviințarea unei proceduri de executare silită este vădit nelegal.

In consecință, prin încheierea criticată s-a dispus încuviințarea executării silite în pofida existentei unui impediment la executare - sechestrul asigurător penal.

4.Faptul că B. T. S.A, prin executor judecătoresc, a înțeles să facă demersuri în vederea valorificării bunului imobil în cauză la o dată ulterioară instituirii sechestrului asigurător penal este un aspect care vizează exclusiv politica creditoarei de chestionare a riscului în raport cu proprii clienți, fără însă a da dreptul acesteia de a se îndestula din bunurile ce fac obiectul măsurilor asigurătorii instituite de Ministerul Public, cu atât mai mult cu cât până în prezent nu a fost emis nici un act procesual prin care să se dispună ridicarea sechestrului.

Raportat la scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea măsurilor asigurătorii și văzând regimul măsurilor de siguranță, înstrăinarea în orice mod a bunurilor față de care în dosarul penal au fost dispuse măsuri asigurătorii reprezintă sustragere de sub sechestru, infracțiune sancționată conform art. 261 din noul Cod penal.

5.Se impune aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.p.c, întrucât suma de 6000 lei reprezentând parte a onorariului avocatului creditoarei este vădit disproporționată în raport cu activitatea desfășurată de acesta și cu complexitatea dosarului.

În acest sens, trebuie subliniat că prezenta cauză nu este de o complexitate deosebită, prima instanță soluționând-o la primul termen de judecata.

Față de cele ce preced, solicită admiterea apelului și, în baza art. 480 alin. 2 C.p.c, schimbarea în tot a sentinței civile apelate în sensul:

-admiterii contestației la executare;

-anulării executării silite inițiate de S.C.P.EJ D., C. și Asociații în dosarul nr. 1853/2014;

-anulării tuturor actelor de executare efectuate în același dosar execuțional;

-anulării încheierii nr. 1853/2014 din 20.11.2014;

-anulării încheierii de încuviințare a executării silite;

-exonerării de plata sumei acordate de instanța de fond cu titlu de onorariu de avocat;

-(în subsidiar) diminuării corespunzătoare a acestei sume.

în drept, art. 650 alin. 3 C.p.c rap. la art. 466 C.p.c.

Probe: înscrisurile depuse la dosar.

In baza art.411 alin.l pct.2 C.p.c, solicităm judecarea cauzei în lipsă.

Împotriva aceleiasi sentințe la data de 15.09.2015 a declarat apel B. T. SA prin care solicită admiterea apelului și în consecință menținerea soluției de respingere a contestației la executare, însă, ca efect al admiterii excepțiilor invocate, respectiv:

-excepției inadmisibilității contestației la executare;

- excepției lipsei calității procesuale active a Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești cu consecința respingerii contestației la executare fie ca inadmisibilă, fie ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă și, totodată,

- schimbarea în parte a soluției pronunțate de prima instanțăasupracererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul obligării contestatorului la plata integrala, a cheltuielilor de judecată suportate, respectiv a sumei de 13.776,09 lei.

Totodată, constatând culpa procesuală a intimatului-contestator, P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, a solicitat să dispună obligarea acestuia la plată cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a apelului.

In motivarea apelului sau, apelanta intimata B. T. SA, arata ca:

I.Soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității contestației și a excepției lipsei calității procesuale active este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 92, art. 711 alin. (1) și art. 712 alin. (5) C.proc.civ.

Prin întâmpinarea la contestația la executare promovată de P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, a invocat următoarele excepții:

-excepția inadmisibilității contestației la executare, respinsă de către prima instanță ca neîntemeiată, întrucât motivele invocate nu ar avea legătură cu admisibilitatea contestației, ci cu justificarea calității procesuale active a contestatorului, P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI;

-excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului, P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, ce a fost respinsă de către prima instanță, reținând, în esență, că:

- deși procurorul nu este parte în raportul juridic obligațional, acesta poate formula contestație la executare în cazurile prevăzute de art. 92 alin. (1) C.proc.civ., deoarece procurorul reprezintă interesul societății;

- procurorul nu este parte în raportul juridic dedus judecății, nu este titularul dreptului subiectiv contestat în justiție de partea potrivnică, astfel că instanța nu ar mai trebui să verifice îndeplinirea condițiilor referitoare la terți, prevăzute de art. 712 alin. (5) C.proc.civ.;

- contestatorul ar fi îndreptățit să introducă prezenta contestație la executare pentru a se asigura că executarea silită nu ar lăsa fără efect prevederile art. 249 alin. (1) și (2) C.P.P.;

Instanța de apel este rugată să constate că prima instanță ar fi trebuit să respingă acțiunea ca efect al admiterii excepțiilor de procedură invocate, sens în care, solicită să se constate că se impune menținerea soluției de respingere a contestației la executare, însa cu schimbarea considerentelor care au condus la această soluție.

Astfel, soluția primei instanțe pronunțată asupra excepției inadmisibilității contestației la executare și asupra excepției lipsei calității procesuale active a contestatorului, P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, este netemeinică și nelegală.

1.1Nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de prima instanță asupra excepției inadmisibilității invocata - aplicarea greșită a prevederilor art. 712 alin. (5) C.proc.civ.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în aliniatul 5 al art. 712 C.proc.civ., denumit „Condiții de admisibilitate,în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestația la executare poate fi introdusă și de o terță persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.”

Prin prevederile legale citate mai sus a fost instituită o condiție de admisibilitate a contestației la executare formulată de un terț în contextul unei proceduri de urmărire silită mobiliară sau imobiliară sau a unei proceduri de predare silită a bunului imobil sau mobil, respectiv condiția ca terțul să pretindă un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.

În acest sens, în literatura juridică de specialitate s-a arătat, în mod constant, că prevederile art. 712 C.proc.civ. stabilesc cazurile în care contestația la executare este inadmisibilă:Sub titulatura „condiții de admisibilitate”, art. 712 dispune cu privire la cazuri $i motive de inadmisibilitate a contestației la executare și, totodată, fixează limite procedurale în utilizarea acestei proceduri.”" (subl. ns. B. T. S.A.)

„A.. (5) al art. 712 C.proc.civ. particularizează și nuanțează situațiile în care terțele persoane vătămate prin executare ar putea introduce contestație la executare: în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestația la executare poate fi introdusă de terțul interesat numai sub condiția ca acesta să pretindă un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv. per a contrario, pentru drepturile de altă natură, chiar dacă ele s-ar găsi în legătură cu bunul supus executării, contestația la executare nu este admisibilă, terțul urmând a acționa pentru apărarea lor potrivit dreptului comun.”2 (subl. ns. B. T. S.A.)

Prin urmare, în mod greșit, prima instanță a reținut că argumentele invocate în susținerea temeiniciei excepției inadmisibilității contestației ar fi aspecte care vizează calitatea procesuală activă a contestatorului, în sensul că acesta nu ar avea calitatea de terț:

„prin invocarea acestei excepții de către intimata B. T. S.A., se invocă aspecte care țin de calitatea procesuală activă a contestatorului, în sensul că nu ar avea calitatea de terț prevăzută de art. 712 alin. (5) C.p.c., întrucât forma de executare silită ce face obiectul contestației este urmărirea silită imobiliară; (...)." (pagina 10, paragraful 5 din hotărâre)

Or, a susținut în fata primei instanțe tocmai faptul că în speța de fată, contestatorul este terț față de procedura de urmărire silită a imobilului situat în București, . A, sector 6, asupra căruia P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI a instituit sechestrul penal („Imobilul”).

Totodată, fiind terț față de procedura de urmărire silită a imobilului, contestatorul nu pretinde că ar avea vreun drept real asupra Imobilului, astfel că prezenta contestație la executare este inadmisibilă, în conformitate cu prevederile art. 712 alin. (5) C.proc.civ.

În măsura în care prima instanță ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 712 alin. (5) C.proc.civ., ar fi trebuit să constate că, în prezenta cauză, contestația la executare este inadmisibilă.prima instanță ar fi trebuit să constate că se află în ipoteza prevăzută de art. 712 alin.C.proc.civ., fiind îndeplinite toate condițiile în raport de care contestația se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv:

-forma de executare silită ce face obiectul contestației este urmărirea silită imobiliară:

-contestatorul este terț față de executarea silită inițiată ;

-contestatorul nu pretinde că ar avea asupra Imobilului supus urmăririi silite un drept de proprietate sau un alt drept real.

-în ceea ce privește prima condiție menționată mai sus, a învestit S.C.P.E.J. D., C. & Asociații cu o cerere de urmărire silită imobiliară. înregistrată în dosarul de executare nr. 1853/2014, asupra următoarelor bunuri imobile aflate în proprietatea garantului ipotecar, dl. B. T. G.:

- un imobil situat în București, ., sector 2;

- Imobilul asupra căruia a fost instituit sechestrul penal;

- un alt imobil situat în C., stațiunea Mamaia, . de vacanță „Caelia”, ., ..

-în ceea ce privește cea de a doua condiție menționată mai sus, potrivit art. 657 C.proc.civ., Ministerul Public participă în procedura executării silite doar dacă pune în executare un titlu executoriu sau dacă sprijină executarea silită inițiată ia cererea unui creditor:

„Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în cazurile anume prevăzute de lege, Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii." (subl. ns. B. T. S.A.)

Or, în prezenta cauză, Ministerul Public, respectiv P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI, nici nu a cerut punerea în executare a unei hotărâri judecătorești și nici nu sprijină procedura de executare silită, ci chiar contestă această procedură.

P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI nu este parte în raporturile juridice deduse judecății, neavând calitatea nici de creditor, nici de debitor și nici de garant ipotecar.

În ceea ce privește cea de a treia condiție menționată mai sus, sechestrul asigurător penal nu este un drept real, acesta nefiind prevăzut de art. 551 din Codul civil, în acest articol, legiuitorul a enumerat categoriile de drepturi considerate ca fiind reale, respectiv, cu titlu de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de servitute, etc.

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că: nu numai numărul, ci si conținutul juridic al drepturilor reale este, de regulă, stabilit prin lege, afară de situația acelor drepturi reale recunoscute în dreptul nostru civil care pot lua naștere prin voința omului, cum sunt servituțile stabilite prin fapta omului și dreptul de superficie. în orice caz, ca regulă generală, prerogativele corespunzătoare unui anumit drept real sunt cele prevăzute de normele care îl reglementează; prin voința omului nu i-ar putea fi adăugate alte prerogative.”

Or, nu există nicio dispoziție legală, niciun text de lege în Codul de procedură penală, în Codul de procedură civilă sau în Codul civil în care să se prevadă că măsura sechestrului asigurător dispusă în cadrul procesului penal ar reprezenta un drept real.

1.2.Nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale active a PARCHETULUI DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI - aplicarea greșită a prevederilor art. 92 și art. 711 alin. (1) C.proc.civ.

(I)Sub un prim aspect, Ministerul Public poate formula contestație la executare în cazurile prevăzute de art. 92 alin. (1) C.proc.civ., prima instanță omite să arate care din aceste cazuri este incident în speța de față.

Astfel, în considerentele hotărârii atacate, prima instanță a menționat că:

„Potrivit art. 92 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, Ministerul Public prin procuror, poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.” (paragraful 8, pagina 10 din hotărârea atacată)

Totodată, prima instanță a reținut că:

„Așadar, chiar dacă procurorul nu este parte în raportul juridic obligațional, el poate formula contestație la executare ori de câte ori este necesar, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum si în alte cazuri expres prevăzute de lege, deoarece el reprezintă interesul societății." (paragraful 9, pagina 10 din hotărârea atacată)

Prima instanță a omis să precizeze cine este minorul, persoana pusă sub interdicție sau persoana dispărută în speța de fată, în interesul căreia Ministerul Public a promovat contestația la executare.

În prezenta cauză nu există nicio dovadă din care să rezulte că Ministerul Public ar fi introdus contestația la executare pentru a apăra drepturile și interesele legitime ale vreunui minor, persoană pusă sub interdicție sau persoană dispărută.

De altfel, Ministerul Public nici măcar nu a susținut că ar fi promovat contestația pentru a apăra drepturile și interesele legitime ale persoanelor menționate mai sus, cu toate că fiind reclamant/contestator, avea obligația de a justifica legitimarea procesuală activă, astfel cum s-a arătat în doctrină.

Totodată, prima instanță nu a menționat care este cazul expres prevăzut de lege, pe care să se întemeieze calitatea procesuală activă a Ministerului Public în formularea contestației la executare.

Necesitatea existenței unei prevederi legale exprese care să confere legitimarea procesuală activă Ministerului Public în promovarea contestației la executare rezultă și din prevederile art. 37 C.proc.civ., conform cărora: „în cazurile si condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general."

În acest sens, în literatura juridică s-a reținut că:„Alteori, legea atribuie calitate procesuală unor persoane, organizații, instituții sau autorități (este și cazul Ministerului Public - n.ns. intimata) care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Trebuie subliniat că, potrivit art. 37 C.proc.civ., pentru ca asemenea persoane, organizații, instituții sau autorități să poată acționa pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane sau, după caz. în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general, este necesar ca legea să le recunoască în mod expres legitimarea procesuală activă.” .

Prin urmare, de vreme ce în speța de față nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 92 alin. (1) C.proc.civ., în care contestatorul ar fi putut să își justifice legitimarea procesuală ,prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active invocată.

(II) Sub un al doilea aspect, în mod greșit, prima instanță a raținutcă pentru a stabili dacă procurorul are calitate procesuală activă în promovarea contestației la executare, aceasta trebuie să verifice dacă „în calitate de reprezentant al interesului general al societății în activitatea juridică are calitate să introducă prezenta acțiune, să solicite ca prezenta acțiune să se soluționeze în conformitate cu legea” (pagina 10, ultimul paragraf din hotărâre).

Instanța de apel este rugată să aibă în vedere că procurorul poate participa la judecarea cauzelor civile în următoarele forme:

-promovează acțiunea civilă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege - formă de participare prevăzută de art. 92 alin. (1) C.proc.civ.;

-pune concluzii în orice proces civil, în calitate de reprezentant al interesului general al societății - formă de participare prevăzută de art. 92 alin. (2) C.proc.civ.;

-exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești - formă de participare prevăzută de art. 92 alin. (4) C.proc.civ.;

-formulează cereri de punere în executare a hotărârilor judecătorești - formă de participare prevăzută de art. 92 alin. (5) C.proc.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (2) C.proc.civ.:

„Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.”

Astfel, în conformitate cu prevederile legale citate mai sus, în calitate de reprezentant al interesului general al societății, pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil (forma de participare a procurorului la procesul civil prevăzută de art. 92 aliln. (2) C.proc.civ.).

Or, chiar dacă este un reprezentant al interesului general al societății, procurorul nu poate porni orice acțiune civilă crede de cuviință, ci doar dacă promovarea acțiunii este necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și atunci când există un caz prevăzut în mod expres de lege (forma de participare a procurorului la procesul civil prevăzută de art. 92 aliln. (1) C.proc.civ.).

Prin urmare, prima instanță a confundat formele de participare a procurorului la procesul civil, raportându-se, în mod greșit, pentru a stabili dacă procurorul are legitimare procesuală activă, la calitatea procurorului de reprezentant al interesului general al societății, calitate în care acesta poate pune concluzii în orice proces civil în conformitate cu prevederile art. 92 aliln. (1) C.proc.civ.

Totodată, în măsura în care s-ar aprecia că prima instanță a stabilit în mod judicios că prin excepția inadmisilibității contestației la executare, a invocat aspecte care vizează calitatea procesuală activă a contestatorului, prima instanță a analizat, oricum, în mod greșit, aceste aspecte.

În acest sens, în mod greșit, prima instanță a reținut că: „procurorul și, implicit P., ca formă de organizare profesională, nu sunt parte în raportul juridic dedus judecății, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiție de partea potrivnică. în atare condiții, instanța nu trebuie să verifice întrunirea condițiilor referitoare la terți prevăzute de art. 712 alin. (5) C.proc.civ. (pagina 10, ultimul paragraf din hotărârea atacată)

Astfel, în situația în care forma de executare silită contestată este urmărirea imobiliară, tocmai pentru că procurorul nu este parte în raportul juridic dedus judecății, nu este titularul vreunui drept subiectiv, deci este terț, instanța de executare trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 712 alin. (5) C.proc.civ. Or, aceste condiții nu sunt întrunite în speța de față, după cum a arătat în secțiunea 1.1 din prezenta cerere de apel.

În ceea ce privește calitatea procesuală a terțului care contestă urmărirea silită imobiliară, însă nu pretinde că ar avea vreun drept real asupra imobilului, în doctrina și practica judiciară, s-a reținut că: întrucât contestatoarea nu a justificat în cauză niciun drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, nedovedind vătămarea ce i s-ar fi produs ca urmare a executării în mod greșit a unui bun aflat în patrimoniul său, instanța a apreciat că nu a făcut dovada interesului contestatoarei în promovarea contestației. Și cum interesul ce trebuie dovedit într-o contestație la executare determină legitimarea procesuală activă într-un astfel de demers judiciar, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, respingând cererea în consecință."

(III)Sub un al treilea aspect, în doctrină s-a exprimat, în mod constant, opinia conform căreia: „Prin imobilizare se înțelege că proprietarul lor nu le mai poate înstrăina sau greva cu sarcini. (...) Instituirea acestor măsuri este de natură să prevină riscul ca inculpatul sau partea responsabilă civilmente să înstrăineze bunurile pe care le dețin și să devină insolvabili până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea civilăsau prin care s-a pronunțat pedeapsa amenzii."

„Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate .

Așadar, de vreme ce scopul sechestrului asigurător dispus în procesul penal este acela de a preveni riscul ca suspectul/învinuitul/inculpatul să își înstrăineze bunurile și nu ca acestea să fie executate de un creditor de bună-credință, în mod greșit, prima instanță a reținut că: „P. de pe lângă C. de A. Ploiești este îndreptățit să introducă prezenta acțiune pentru a se asigura că prin prezenta executare silită nu se lasă fără efect prevederile art. 249 alin. (1) și (2) C.p.p." (primul paragraf, pagina 11 din hotărârea atacată)

Nu în ultimul rând, a învederat instanței de executare că procurorul nu ar putea împiedica executarea imobilului și îndestularea cu prioritate a apelantei din contravaloarea bunului având în vedere că în favoarea acesteia este instituită o ipotecă de prim rang, pentru a demonstra lipsa de finalitate a demersului procesual în prezenta cauză.

Astfel, prima instanță ar fi trebuit să constate că procurorul nu poate justifica vreun interes în prezenta cauză și, în consecință, nici legitimarea procesuală activă în promovarea contestației la executare.

II.Soluția primei instanțe de obligare, doar în parte, a contestatorului la suportarea cheltuielilor de judecată este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 451 alin.(2)C.proc.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.:

„Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat ținând seama si de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

În conformitate cu dispozițiile legale citate mai sus, criteriile în raport de care instanța are posibilitatea să aprecieze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora urmează a fi obligată partea care a pierdut procesul sunt:

-valoarea cauzei;

-complexitatea cauzei;

-activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Or, în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de contestatoare, prima instanță a omis să aibă în vedere unul din criteriile legale menționate mai sus, respectiv valoarea cauzei.

Sub acest aspect, prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere că prin prezenta contestație, Ministerul Public a solicitat desființarea urmăririi silite începute la cererea sa asupra a trei imobile, două situate în București și al treilea în C..

Astfel, în măsura în care contestația formulată de P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI ar fi fost admisă, nu ar mai fi avut posibilitatea de a-si îndestula creanța din sumele de bani obținute in urma valorificării celor trei bunuri imobile menționate mai sus.

Totodată, prima instanță a apreciat, în mod greșit, atât activitatea desfășurată de societatea de avocați care a asigurat serviciile de asistență juridică și reprezentare, cât și complexitatea prezentei cauze.

Împrejurarea că prima instanță a acordat în cauză un singur termen de judecată nu prezintă relevanță, având în vedere că, pe lângă numeroasele acte de procedură efectuate de reprezentanții sai (întâmpinare, note de ședință cu privire la excepții, note de ședință cu privire la cererea de suspendare, concluzii scrise și concluzii scrise suplimentare), prima instanță a supus dezbaterii părților probleme de drept complexe privind legitimarea procesuală a procurorului în formularea contestației la executare, influența măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal asupra procedurii de executare silită etc.

Instanța de apel este rugată să aibă în vedere și criteriile prevăzute de Statutul profesiei de avocat în ceea ce privește stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocațial.

În acest sens, prima instanță ar fi trebuit să se raporteze și la dispozițiile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, conform cărora onorariul avocațial se stabilește și în funcție de:

-importanța intereselor în cauză,

-notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului ales,

-avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat etc.

Prin urmare, acordarea numai în parte, a cheltuielilor de judecată constând în onorariului avocațial este rezultatul unei aprecieri eronate a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ. coroborate cu prevederile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, de către prima instanță, care a omis să aibă în vedere toate criteriile enumerate mai sus.

Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, Tribunalul apreciaza aceste motive ca nefondate, pentru urmatoarele considerente:

Asupra criticilor formulate de apelantul contestator Parchetului de pe lângă C. de A. Ploiești, tribunalul constata ca intreaga argumentatie graviteaza in jurul ideii ca prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil ce face obiectul executarii silite, dupa luarea acestei masuri, orice procedura executionala trebuia suspendata pana la finalizarea procesului penal.

Sustinerile apelantului sunt nefondate, cata vreme instituirea acestui sechestru s-a facut asupra unui imobil asupra caruia exista deja o ipoteca inscrisa in cartea funciara a imobilului inca din data de 24.10.2012, anterior instituirii masurii sechestrului.

Inscrierile in cartea funciara garanteaza drepturile tabulare ale detinatorilor de imobile, unul din principiile sistemului de carte funciara fiind cel al prioritatii, respectiv principiul asigurarii producerii efectelor de la data inscrierii cererilor in acest sistem, ordinea inscrierilor determinand rangul acestora.

Prin motivele de apel, practic apelantul constestator apreciaza ca orice inscrieri in cartea funciara a imobilului sunt inlaturate prin instituirea sechestrului, temporizarea altor proceduri privitoare le imobil, la care face trimitere apelantul contestator neputand fi retinuta, cata vreme se apreciaza ca in masura in care s-ar dovedi o provenienta frauduloasa a bunurilor sau ar exista vatamari ale drepturilor patrimoniale ale unor persoane, pagubele suferite ar putea fi acoperite din valorificarea acestor bunuri imobile.

Este neindoios ca s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile menționate în dispozitivul Ordonantelor emise de apelantul contestator, insa, asa cum corect a retinut instanta de fond, la momentul instituirii acestei masuri, asupra bunului ce face obiectul executarii silite, era deja inscrisa o ipoteca de rang preferential, prin raportare la data inscrierii, inscriere ce are efecte erga omnes si care are ca scop tocmai garantarea executarii unei obligatii.

Dincolo de a se nega rolul sechestrului asigurător, respectiv acela de indisponibilizare a bunurilor asupra caruia poarta aceasta masura, dreptul inscris anterior in favoarea unor alte persoane nu poate fi incalcat, intrucat s-ar lipsi de eficienta asa cum a retinut si instanta de fond, disp.art.1746 c.civ.

Daca s-ar retine ca fondate sustinerile apelantului contestator s-ar ajunge la situatia in care ipoteca inscrisa in cartea funciara sa-si poata produce efecte numai in masura in care pe perioada in care aceasta afecteaza imobilul, sa nu fie instituita ulterior, o masura de indisponibilizare prin instituirea unui sechestru asigurator penal, ceea ce ar produce practic o lipsa de garantie pentru creditorul ipotecar pus in situatia a-si valorifica dreptul garantat cu ipoteca, numai sub conditie suspensiva.

Sechestrul asigurător penal ar fi putut constitui un impediment la inițierea ori, continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituita ipoteca, numai in masura in care aceasta ipoteca nu era deja inscrisa in cartea funciara, intrucat numai in aceasta situatie s-ar fi putut reprosa benefiarului ipotecii ca a inteles sa riste executarea obligatiei contractuale stabilita in favoarea sa desi cunostea ca asupra bunului exista deja instituita masura sechestrului, prin inscrierea acestei masuri in cartea funciara a imobilului.

In acord cu instanta de fond, tribunalul apreciaza ca creditorul ipotecar nu era in masura si nu avea interes in contestarea masurii sechestrului si implicit in solicitarea ridicarii acestei masuri desi nu a negat existenta acesteia, intrucat aceasta masura nu avea efecte asupra garantiei sale, legalitatea instituirii sechestrului fiind fara relevanta din perspectia dreptului de ipoteca in temeiul caruia s-a pornit executarea silita imobiliara.

Dispozițiile art. 249 N.C.p.p împiedică încheierea oricărui act juridic civil având drept scop scoaterea bunurilor din patrimoniul suspecților sau inculpaților, inclusiv executarea silită, numai daca aceasta masura a fost insituita si inscrisa pentru opozabilitate, anterior altor garantii reale, cu aceleasi efecte.

Un concurs intre aceste indisponibilizari, ar fi putut face subiect de analiza din perspectiva sustinerilor apelantului contestator numai daca ar fi fost inscrise deodata si deci primeau acelasi rang.

Măsurile asigurătorii instituite în cursul procesului penal care presupun respectarea unor norme speciale, care protejează interesul general, vizeaza deci in egala masura si protectia dreptului creditorului ipotecar.

De altfel toate sustinerile apelantului contestator duc la concluzia ca indisponibilizarea prin instituirea sechestrului asigurator penal, dau preferinta realizarii drepturilor creditorilor chirografari cu posibilitatea daunarii drepturilor creditorilor ipotecari, care desi au inscris anterior dreptul lor, a nevoiti a astepta indestularea creantelor creditorilor chirografari.

Din perspectiva celor deja retinute, tribunalul constata ca instanta de fond in mod legal a apreciat ca executarea silita imobiliara pornita in temeiul contractului de ipotace a fost legal incuviintata, cata vreme nu existau impedimente la executare.

In apreciarea cuantumului cheltuielilor de judecata, instanta a facut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C.p.c, contestatoarei apartinandu-i culpa procesuala, raportul dintre complexitatea muncii prestate de avocat in cauza si onorariul de 6000 lei asigurand o proportionalitate intre timpul și volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

In ce priveste apelul declarat de apelanta intimata B. T. SA tribunalul constata ca si criticile acestei apelante asupra sentintei apelate su nt nefondate, pentru urmatoarele considerente:

Exceptia inadmisisbiiltatii contestatiei la executare, a fost invocata din perspectiva dispozitiilor art.712(5)c.p.civ. in vigoare la momentul cererii de executare silita, in sensul ca, contestatorul este un tert fata de executarea silita si nu invoca un drept real asupra imobilului.

Raportat la argumentele aduse in sustinerea acestei exceptii, tribunalul apreciaza ca in mod corect instanta de fond a retinutt ca aceste argumente vizeaza de fapt calitatea procesuala activa respectiv lipsa unui drept real asupra imobilului executat silit, in favoarea contestatorului cu consecinta lipsei legitimarii procesual active, in considerarea dispozitiilor art.712(5)c.p.civ.

Desi instanta de fond, in solutionarea acestor exceptii face trimitere la disp.art.92 c.p.civ., apreciind ca P. este un reprezentant general al interesului general al societatii in activitatea juridica, tribunalul apreciaza ca legitimarea procesual activa in cauza a fost determinata in principal si de faptul ca sechestrul asigurator penal, a fost instituit prin Ordonanta nr.193/P/21.08.2014 emisa in dosar penal nr. 193/P/2014, cu scopul de a indisponibiliza bunurile imobile ale inculpatului debitor, in vederea recuperarii eventualului prejudiciu adus statului prin infractiunile cercetate .

In consecinta, legitimarea procesuala activa in speta nu se circumscrie ipotezelor avute in vedere de dispozitiile art. 712 alin. (5) C.proc.civ. ci celor referitoare la calitatea Parchetului de reprezentant al interesului general al societatii, acesta urmarind pe calea actiunii protectia dreptului statului in recuperarea prejudiciului.

Astfel, soluția primei instanțe pronunțată asupra excepției inadmisibilității si exceptiei lipsei calitatii procesuale active este legala si temeinica, calitatea de tert in executarea silita nu impiedica P., care a urmarit indisponibilizarea bunurilor nu in satisfacerea unui interes propriu, nu ca titular al unui drept real propriu asupra imobilului urmarit, ci in protectia interesului social general, sa solicite anularea executarii silite.

Cu privire la criticile asupra solutiei instantei de fond in ce priveste acordarea in parte a cheltuielilor de judecata pretinse, pentru considerentele deja aratate, criticile apelantei sunt nefondate.

Valoarea cauzei poate reprezenta un criteriu in aprecierea asupra cuantumului acestor cheltuieli insa, acest criteriu nu poate fi singular ci trebuie luat in considerare impreuna cu toate celelalte criterii care sa asigure o proportionalitate intre culpa procesuala, activitatea desfasurata in cauza de avocatul ales si cuantumul onotrariului de avocat.

F. de cele retinute, de dispozitiile art.489(1) c.p.civ., tribunalul va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge apelurile formulate de apelantul-contestator P. DE PE L. C. DE A. PLOIEȘTI cu sediul în județul Prahova, Ploiești, ..1A și apelanta-intimată B. T. SA, cu sediul ales la SCP D.&Asociații în București, ., vila 6, sector 1, împotriva sentinței civile nr.4993/23.06.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți I. C. C. SRL cu sediul în București, sector 1, ..43, etaj 3 și B. T. cu domiciliul în București, sector 6, ..63, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțata în ședința publică, azi, 19.01.2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

A. M. B.. F. L. . M. R..

Red. FL.07.03.2016

Dact. AB. ex.6

Jud.S.6-Jud.C. I. C.

← Evacuare. Decizia nr. 243/2016. Tribunalul BUCUREŞTI		Contestaţie la executare. Decizia nr. 602/2016. Tribunalul... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Anulare act. Sentința nr. 64/2016. Tribunalul BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 344/2016. Tribunalul BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 75/2016. Tribunalul BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 243/2016. Tribunalul BUCUREŞTI