Actiune in raspundere contractuala. Hotărâre din 05-06-2013, Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 12549/200/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B. - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 119
Ședința publică de la 05 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. R.
Judecător G. I. R.
Grefier E. D.
Pe rol judecata apelurilor declarate de chemații în garanție M. B. prin PRIMAR cu sediul în B., ., județ B., împotriva sentinței civile nr._ din 21.12.2012 pronunțată de Judecătoria B. și S. ROMÂN - MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE B. cu sediul în B., ., județ B., împotriva sentinței civile nr._ din 21.12.2012 pronunțată de Judecătoria B. și a încheierii de ședință din Camera de Consiliu din data de 18.02.2013 pronunțată de Judecătoria B. (îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr._/21.12.2012), în contradictoriu cu petenții S. M. domiciliat în . și B. C. domiciliat în B., ., județ B..
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit apelanții Direcția G. Finanțe Publice B. și M. B. prin Primar, au răspuns intimații B. C., asistat de avocat V. S. și S. M. asistat de avocat G. G..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată:
- procedura de citare legal îndeplinită;
- stadiul judecății: apel, al doilea termen de judecată;
- prin Serviciul Registratură, la data de 20.05.2013, s-au depus la dosar de către DGFP B. – precizări vizând taxa judiciară de timbru și dovada achitării acesteia - suma de 1773,25 lei – ordin de plată nr.13 din 03.06.2013.
Tribunalul constată că, pentru apelanta M. B. prin Primar nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, motiv pentru care se invocă, din oficiu, excepția netimbrării apelului.
Avocat V. S. solicită anularea apelului declarat de M. B. prin Primar, ca netimbrat.
Avocat G. G. solicită admiterea excepției, anularea apelului declarat de M. B. prin Primar, ca netimbrat.
În ce privește apelul declarat de Direcția G. Finanțe Publice B., referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, arată că potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod pr.civilă, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată.
Apelul este nefondat pe acest aspect.
Pe fondul apelului, statul român prin organele sale specializate este cel care a generat acest litigiu, atunci când a dispus confiscarea imobilului autorului intimatului pe care l-a trecut în proprietatea sa, în baza Decretului nr.50/1950, fără însă ca acest imobil să fie trecut în lista anexă. Tot statul român este cel care a încuviințat ca aceste imobile confiscate ilegal să fie date spre vânzare chiriașilor. Astfel, IJGCR B. a vândut evinsului S. D. acest imobil printr-o întreprindere de stat, banii fiind încasați de stat.
Apelul DGFP B. este neîntemeiat, motiv pentru care solicită a fi respins, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, conform chitanței depusă la dosar.
Avocat V. S. solicită, în primul rând, anularea apelului declarat de M. B. prin Primar, ca netimbrat.
În al doilea rând, solicită să se constate netemeinicia apelului declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice în ceea ce privește încheierea de îndreptare a erorii materiale. Pe fondul apelului, să se constate netemeinicia acestuia, nu se indică nicio încălcare a legii. În motivele de apel, DGFP B. face o povestire a sentinței pronunțată de instanța de fond, în contradicție cu probatoriul administrat.
Concluzii de respingere a apelului declarat de Direcția G. Finanțe Publice B., ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Depune la dosar practică judiciară - decizia nr.178/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă.
În conformitate cu art.150 Cod pr.civilă, tribunalul declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
După deliberări,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentelor apeluri civile, retine următoarele:
Prin cererea introdusa pe rolul Judecătoriei B. la data de 17.09.2010 și înregistrată sub nr._, reclamantul B. C. a solicitat, in contradictoriu cu pârâtul S. M., chemații în garanție S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B.-PRIN PRIMAR, ca prin hotararea judecatoreasca ce se va pronunta sa se dispuna obligarea la plata sumei de 70.000 Euro, aprox. 300.000 lei, reprezentand despagubiri in urma executarii obligatiei de garantare pentru evictiune, asa cum se prevede in contractul de vanzare cumparare autentificat sub nr. 2660/6.05.1986 de notariatul de Stat Judetean B., precum si la plata cheltuielilor de judecata.
In fapt, s-a invederat instantei ca in anul l986 a cumparat o parte din proprietatea paratului S. M., situata in B., ., compusa din doua dormitoare, hol, intrare WC si separat magazie, camara si beci cu intrare.
Terenul aferent constructiei a trecut, in momentul incheierii contractului de vanzare cumparare la stat, conform dispozitiilor legale de la acea data, acesta execitatand un drept de folosinta asupra terenului pe durata existentei constructiei.
Ulterior, prin Ordinul Prefectului nr. l05 din 20.11.1997, terenul in suprafata de 139 m.p. i-a fost atribuit in proprietate, conform Legii l8/l991.
Autorul paratului S. M., tatal sau-S. D., a dobandit imobilul prin cumparare, de la fostul I.J.G.C.L. B. (R.A.M.) in anul l974, conform contractului de vanzare cumparare nr. 42/23.0l.l974.
Prin Decizia nr. 951/24.06.2005, Curtea de Apel Ploiesti a admis actiunea in revendicare formulata impotriva sa de catre C. M., C. D. si C. G., carora le fusese recunosct titlul de proprietate conform Legii l0/2001, anterior titlului sau.
In recurs, C.A. Ploiesti a constatat ca titlul paratului S. D., autorul vanzatorului sau S. M. nu este valabil, intrucat la randu-i, a dobandit dreptul de proprietate de la stat, care-l preluase prin incalcarea Legii 92/l950, de la autorii recurentilor, decizia fiind definitiva si irevocabila.
De la acel moment, a purtat un proces in evacuare, din imobilul situat in B., ., solutionat detinitiv si irevocabil prin Decizia civila nr. 108/6.02.2009 a C.A. Ploiesti, dispunandu-se evacuarea.
S-a mai aratat ca in continuare a locuit in imobil, impreuna cu familia, pana in vara anului 2010, cand C. M. a vandut imobilul numitului G. A. C., conform contractului de vanzare cumparare nr. 1181/2.07.2010 a B.N.P. S. C..
Considera ca este prejudiciat ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra caruia purta garantia de evictiune, in favoarea autorului sau S. M., conform contractului de vanzare cumparare incheiat in anul l986.
In drept, reclamantul si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 1337 – 1351 Cod civil, art. 480 si urm. Cod civil, art. 274 Cod pr. civ.
In sustinerea actiunii, reclamantul a depus un set de inscrisuri doveditoare, atasate la filele 7 – 50 dosar, precum si imputernicire avocatiala.
Paratul S. M., in termen legal, a formulat intampinare si cerere de chemare in garantie a unitatii administrativ teritoriale M. B. – PRIN PRIMAR si S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE.
Prin intampinare, paratul a invocat exceptia privind prescriptia dreptului la actiune, aratand ca, in conformitate cu prevederile Decretului nr. l67/l958 art. l, dreptul la actiune avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie, iar termenul de prescriptie este de 3 ani si incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune.
In opinia sa, reclamantul a fost declarat evins prin Decizia nr. 951/24.06.2005 a C.A. Ploiesti, data de la care era obligat sa execute voluntar decizia, neavand importanta data la care a fost pusa in executare silita.
Ca atare, dreptul la actiune a inceput sa curga la data de 24.06.2005 si s-a prescris la data de 24.06.2008.
A invocat si exceptia inadmisibilitatii actiunii, conform art. 1351 Cod civil, daca cumpararorul s-a judecat pana la ultima instanta cu evingatorul sau, fara sa cheme in cauza pe vanzator si a fost condamnat, vanzatorul nu mai raspunde de evictiune de va proba ca erau mijloace sa castige judecata.
In principal, s-a sustinut faptul ca reclamantul nu l-a chemat in judecata alaturi de el si s-a aparat singur, invocand doar calitatea sa de proprietar al imobilului, conform contractului de vanzare cumparare incheiat in anul l986.
Mai mult, prescriptia achizitiva nu putea fi invocata din oficiu de instanta, intrucat este interzis prin art. l841 Cod civil, dar putea invoca teoria proprietarului aparent.
Ca atare, este evident ca reclamantul avea la indemana mijloace juridice de aparare si conservare a dreptului sau de proprietate, insa in mod culpabil nu a uzitat de ele si nici nu i-a cerut sprijinul prin chemarea sa in judecata alaturi de el si astfel, nu mai este indreptatit sa solicite despagubiri pentru o evictiune pe care o putea evita.
Prin cererea de chemare in garantie s-a solicitat ca, in situatia in care cererea de despagubiri a reclamantului este intemeiata, cele doua chemate in garantie sa fie obligate in solidar la pretentiile dovedite ale reclamantului.
In drept, paratul a invocat dispozitiile art. 60 – 63 Cod pr.civ., art. l337, 1339, 1346 si l354 Cod civil.
D. dovada, s-au atasat inscrisuri - filele 7l – 83 dosar.
Chemata in garantie D.G.F.P. B., prin intampinarea la cererea de chemare in garantie formulata de paratul S. M., depusa la filele l08 – l09 dosar, a invocat, pe cale de exceptie, lipsa calitatii procesuale a Statului R. prin Ministerul Finantelor Publice ca si chemat in garantie, sustinand ca nu S. R.-prin M.F.P. a beneficiat de pretul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, ci S.-prin unitatea sa administrativ teritoriala, succesoare in drepturi si obligatii a I.J.G.C.L. B., fapt precizat si de parat.
A solicitat admiterea exceptiei, iar pe fond respingerea cererii de chemare in garantie, ca fiind netemeinica si nelegala.
De asemenea, prin intampinare, chematul in garantie M. B.–prin B. a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.
In fapt, prin HCL nr. 77/26.04.2007, Primaria M. B. a preluat in administrare, incepand cu data de 0l.07.2007, imobilele proprietatea statului si proprietatea publica sau privata a M. B., aferenta activitatii de administrare a R.A.M. B..
Cum insa obiectul acestui litigiu este despagubirea reclamantului cumparator de catre paratul vanzator, cauza are la baza o actiune civila intre cei doi proprietari particulari si considera ca Primaria M. B. nu poate sta in judecata, neavand calitate procesuala pasiva.
Cu privire la actiunea reclamantului, precizeaza insa ca achieseaza in intregime la motivele invocate prin actiune, plecand de la considerentul ca instantele de judecata s-au grabit atunci cand au solutionat cauza si au dispus prin hotarari definitive si irevocabile recunoasterea titlului de proprietate in favoarea fostilor proprietari, ca urmare a prevederilor Legii l0/2001.
S-a solicitat judecarea in lipsa, potrivit art. 242 al. 2 Cod pr.civ.
Paratul S. M. a formulat raspuns la intampinarea chematilor in garantie - filele 119 – 123 dosar, sustinand in principiu ca cele doua chemate in garantie au calitate procesuala pasiva, intrucat S. R. a generat litigiul, preluand abuziv si trecand in proprietatea sa imobilul situat in B., fapt pentru care, prin DGFP B., in solidar cu unitatea administrativ teritoriala M. B. – prin Primar au obligatia garantarii sale fata de pretentiile reclamantului.
In conformitate cu dispozitiile art. l67 Cod pr.civ., instanta a incuviintat reclamantului un probatoriu cu inscrisuri si doi martori, cu privire la exceptia privind prescriptia dreptului la actiune, iar paratului un probatoriu cu interogatoriul reclamantului si inscrisuri.
La filele l43 - 144 dosar s-au atasat declaratiile martorilor S. M. si P. A., iar la fila l45 - interogatoriul luat reclamantului.
Chemata in garantie D.G.F.P. B. a depus precizari la filele l53 – l54 dosar, in sustinerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive.
Instanta a incuviintat reclamantului un probatoriu cu expertiza specialitatea contabilitate, al carui obiectiv a fost stabilit prin incheierea de sedinta din l6.03.2012, expertiza care s-a efectuat de expert contabil R. Vartan si s-a depus la filele 165 – l75 dosar.
La urmatorul termen de judecata, avand in vedere si practica judiciara in materie, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize specialitatea constructii, avand ca obiectiv principal evaluarea imobilului situat in B., ., ce a fost incuviintata de instanta.
La filele 219 - 236 dosar s-a depus raportul de expertiza specialitatea constructii, intocmit de expert tehnic judiciar ing. R. N..
Paratul S. M. a formulat obiectiuni la raportul de expertiza specialitatea constructii, fila 240 dosar, sustinand ca constructiile au fost supraevaluate, motiv pentru care se impune refacerea lucrarii.
La sfarsitul sedintei de judecata, dupa strigarea cauzei si chemata in garantie DGFP B. a inaintat obiectiuni la acelasi raport de expertiza, solicitand refacerea acestuia.
La termenul de judecata din data de 26.l0.2012, instanta a admis obiectiunile formulate de parat la raportul de expertiza, iar prin adresa de la fila 244 dosar a dispus ca expertul sa raspunda acestor obiectiuni.
In continuare, la filele 245 - 246 dosar s-a inaintat de catre expertul tehnic judiciar R. N. raspunsul la obiectiunile formulate de parat.
In principiu, expertul a sustinut ca imobilul din . ce face obiectul expertizei, in prezent valoreaza mult mai mult, deoarece are acoperisul schimbat, iar prin reducerea inaltimii utile a parterului si intrand in inaltimea podului a existat posibilitatea amenajarii unei mansarde, mentinandu-si punctul de vedere exprimat in raportul de expertiza referitor la valoarea intregului imobil.
La termenul de judecata din 7.l2.2012, partile prezente au declarat ca nu au obiectiuni la raspunsul la obiectiunile formulate la raportul de expertiza.
Prin s.c. nr._/21.12.2012, Judecatoria B. a admis actiunea formulata de reclamantul B. C., în contradictoriu cu pârâtul S. M., chemații în garanție S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B. - PRIN PRIMAR; a respins exceptia privind prescriptia dreptului la actiune si exceptia inadmisibilitatii, invocate de parat; a dispus obligarea paratului S. M. sa plateasca reclamantului suma de 61.490 euro reprezentand despagubiri privind imobilul situat in B., ., judetul B.; a admis cererea de chemare in garantie formulata de parat; a respins exceptiile privind lipsa calitatii procesuale pasive invocate de chematii in garantie; a dispus obligarea chematilor in garantie S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B. - PRIN PRIMAR la plata in solidar catre reclamant a sumei de 61.490 euro reprezentand despagubiri la care a fost obligat paratul, precum si la plata sumei de 8.167 lei reprezentand cheltuieli de judecata, diferenta taxa timbru, onorariu expert constructor, onorariu aparator.
Pentru a hotari astfel, instanta fondului a retinut urmatoarea situatie de fapt si de drept: reclamantul B. C. a solicitat obligarea paratului S. M. la plata sumei de 70.000 euro, reprezentand despagubiri in urma executarii obligatiei de garantie pentru evictiune.
In anul l986, potrivit contractului de vanzare cumparare autentificat sub nr. 2660/6.05.1986, reclamantul a cumparat imobilul situat in B., ., la pretul de 31.000 lei.
In cuprinsul contractului se prevede faptul ca locuinta a fost vanduta libera de sarcini, iar vanzatorul il garanteaza pe cumparator de orice evictiune totala sau partiala.
Ulterior, prin Ordinul Prefectului nr. l05/1997, in conformitate cu dispozitiile art. 35 din Legea l8/1991, reclamantului i s-a atribuit in proprietate terenul aferent casei de locuit, in suprafata de 139 m.p.
Vanzatorul a dobandit locuinta prin mostenirea legala ramasa de pe urma defunctilor parinti, fiind singurul mostenitor acceptant al succesiunii, conform certificatului de mostenitor ce a stat la baza intocmirii actului de vanzare cumparare.
La randul sau, autorul paratului S. D. a dobandit imobilul de la fostul IJGCL B., potrivit titlului de proprietate prin Legea 4 /l973, conform careia s-a permis chiriasilor sa cumpere casele in care au locuit.
Prin Decizia nr. 951/24.06.2005 a C.A. Ploiesti, data in dosarul nr. 3390/2005, s-a admis actiunea in revendicare formulata de numitii C. M., C. D. si C. G., cu motivarea ca titlul acestora, respectiv contractul de vanzare cumparare din 24.09.1937 este preferabil titlului paratilor, respectiv contractul de vanzare cumparare nr. 42 din l974, incheiat intre I.J.G.C.L. B. si S. D., tatal vanzatorului S. M., deoarece titlul paratului provine de la un vanzator care a dobandit de la S. R. care, la randul sau, a preluat imobilul de la autorul reclamantilor, fara titlu valabil.
Deasemena, in motivare, se recomanda paratului B. C. sa solicite vanzatorului S. M. restituirea pretului, in baza obligatiei vanzatorului de a raspunde pentru evictiune.
Reclamantul a locuit in imobilul in litigiu, alaturi de familie, pana in vara anului 2010, asa cum de altfel rezulta din declaratiile celor doi martori audiati in cauza si inscrisurile atasate la dosar, cand numitul C. M. a vandut imobilul, potrivit contractului de vanzare cumparare autentificat sub nr. l181/2.07.2010 de B.N.P. S. C..
S-a retinut si faptul ca, prin decizia nr. l08/6.02.2009 a C.A. Ploiesti, s-a dispus evacuarea reclamantului din imobil.
Prin intampinare, paratul S. M. a invocat exceptia privind prescriptia dreptului material la actiune, sustinand in principiu ca, in conformitate cu dispozitiile art. 7 din Decretul l67/l958, prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a nascut dreptul la actiune, in opinia sa reclamantul fiind declarat evins prin Decizia nr. 951/2005 a C.A. Ploiesti, prin care a fost obligat sa lase in deplina proprietate si pasnica posesie imobilul situat in B., ., iar dreptul la actiune a inceput sa curga la data de 24.06.2005 si s-a prescris la data de 24.06.2008.
In speta, s-a constatat insa ca termenul de la care a curs termenul de prescriptie a dreptului la actiune este 2.02.2009, data la care a fost pronuntata Decizia nr. l08 a C.A. Ploiesti si prin care s-a dispus evacuarea reclamantului din imobil, data la care a fost evins de vechiul proprietar, de la care a pierdut formal posesia, iar imobilul putea fi efectiv restituit.
Deoarece imobilul in litigiu a fost instrainat in anul 2010, potrivit contractului de vanzare cumparare depus la dosar, s-a apreciat ca termenul de prescriptie a inceput sa curga din 2.07.2010, dupa care reclamantul a fost somat de noul dobanditor sa paraseasca imobilul.
Pentru toate aceste considerente, instanta a respins ca neintemeiata exceptia privind prescriptia dreptului material la actiune invocata de catre parat, apreciind ca actiunea reclamantului a fost introdusa in termen legal.
Cat priveste cealalta exceptie a inadmisibilitatii actiuniii invocata de parat, instanta de asemenea a respins-o ca neintemeiata, apreciind ca nu se poate imputa reclamantului faptul ca nu s-a aparat in cadrul actiunii in revendicare, atata vreme cat evingatorul era detinatorul unui titlu de proprietate recunoscut prin Legea l0/2001, iar modul de expropriere prin Decretul nr. 92/l960 este declarat nelegal, preluarea fiind declarata judecatoreste fara titlu legal, singurul temei al actiunii fiind acela prin compararea titlurilor de proprietate, ceea ce conduce la concluzia ca si in aceasta situatie reclamantul ar fi avut mai putin succes decat detinatorul bunurilor sa invoce teoria proprietarului aparent, asa cum a sustinut paratul.
Referitor la exceptiile privind lipsa calitatii procesuale pasive invocate de chematii in garantie, instanta le-a respins ca neintemeiate, apreciind ca in raportul juridic dedus judecatii, S. R. – prin DGFP B. are calitate procesuala pasiva, intrucat acesta a generat litigiul, preluand abuziv imobilul si trecandu-l in proprietatea sa in baza Decretului 92/l950, iar unitatea administrativ teritoriala M. B. – prin Primar are, de asemenea, calitate procesuala pasiva, deoarece este continuatorul in drepturi si obligatii al fostului I.J.G.C.L. B., de la care autorul vanzatorului a cumparat imobilul in l974, a platit pretul si i s-a eliberat titlul de proprietate atasat la fila 69 dosar.
Pe fondul cauzei, in drept, se numeste evictiune pierderea proprietatii lucrului in total sau in parte, sau tulburarea cumparatorului in exercitarea prerogativelor de proprietate.
In acest sens, evictiunea desemneaza pierderea unui drept prin judecata.
In dreptul nostru, Codul civil prevede ca una dintre obligatiile principale ale vanzatorului este aceea de a preda bunul, de unde concluzia ca, in masura in care dobanditorul este evins, tulburat, i se acorda posibilitatea de a se intoarce impotriva autorului sau.
Obligatia de garantie pentru evictiune este considerata astfel un efect accesoriu al contractului, garantul trebuind intotdeauna sa astepte sa fie tulburat, iar apoi sa actioneze in garantie.
Obligatia vanzatorului de a garanta cumparatorul pentru evictiune este prevazuta de art. l337 Cod civil, care dispune ca vanzatorul este de drept obligat, dupa natura contractului de vanzare cumprarare, a raspunde catre cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vandut, precum si de sarcinile care n-ar fi fost declarate la incheierea contractului.
In cazul garantiei contra evictiunii, rezultand din fapta unui tert, cum este si speta de fata, vanzatorul este obligat sa-l apere pe cumparator, iar daca nu reuseste sa-l apere, va fi obligat sa suporte consecintele evictiunii.
Obligatia de garantie exista in acest caz daca sunt indeplinite urmatoarele conditii: sa fie vorba de o tulburare de drept, cauza evictiunii sa fie anterioara vanzarii si sa nu fi fost cunoscuta de cumparator.
In ceea ce-l priveste pe reclamant, instanta a considerat ca acesta a avut imobilul in litigiu cumparat de la paratul S. M., conform contractului de vanzare cumparare incheiat in anul l986, iar in urma actiunii in revendicare si evacuare promovata de noul dobanditor, i s-a produs o ingerinta in dreptul privind respectarea bunurilor sale, iar cauza primordiala a constituit-o si succesiunea inconsecventa in timp a legislatiei in materia restituirii proprietatii, apreciind ca sunt indeplinite cerintele dispozitiilor legale de mai sus.
Recent, CEDO, in cazul T. c/Romaniei, a apreciat pozitiv si se declara multumita de jurisprudenta instantelor nationale din Romania. Prin faptul ca in situatia in care in urma pierderii dreptului de proprietate de catre fostii chiriasi, acestia pot solicita despagubiri din partea vanzatorului (S.), in temeiul Codului civil pentru evictiune, despagubiri care nu se rezuma numai la pretul de cumparare pentru proprietatea pierduta ci, dimpotriva, includ valoarea de piata actuala a proprietatii de care ar fi fost lipsit, precum si rambursarea oricaror costuri angajate in limite rezonabile pentru intretinerea imobilului.
Aplicand recomandarile de mai sus, dar si juridsprudenta creata in materie, conform raportului de expertiza tehnica judiciara specialitatea constructii, intocmit de expert ing. R. N., valoarea de piata a imobilului a fost stabilita la suma de 61.490 Euro.
Urmare considerentelor de fapt si de drept retinute mai sus, instanta, in temeiul art. l337, 1346 din Codul civil, a apreciat ca actiunea formulata de reclamant este intemeiata, motiv pentru care a admis-o si a obligat paratul S. M. sa plateasca reclamantului suma de 61.490 euro, reprezentand despagubiri privind imobilul situat in B., ., judetul B..
In temeiul art. 60 din Codul de pr.civ., potrivit caruia partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentii, cu o cerere de chemare in garantie sau in despagubire, instanta a admis ca intemeiata cererea de chemare in garantie formulata de parat si a dispus obligarea chematilor in garantie la plata in solidar, catre reclamant, a sumei de 61.490 euro, reprezentand despagubiri la care a fost obligat paratul.
In temeiul art. 274 - 275 Cod pr.civ., a dispus obligarea la plata in solidar a chematilor in garantie, a sumei de 8.167 lei reprezentand cheltuieli de judecata, reprezentand diferenta taxa timbru, onorariu expert constructor, onorariu aparator.
Prin incheierea de indreptare a erorii materiale din sedinta camerei de consiliu din data de 18.02.2013, Judecatoria B. a admis cererea formulata de petentul S. M., in cauza avand ca obiect pretentii privind pe reclamantul B. C., chemații în garanție S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B. - PRIN PRIMAR; a dispus îndeptarea erorii materiale prin omisiune, strecurata in dispozitivul sentintei civile nr._/21.12.2012, pronuntata de Judecatoria B. in dosarul nr._, in ceea ce priveste obligarea chematilor in garantie la plata cheltuielilor de judecata suportate de parat; a dispus obligarea chematilor in garantie S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B. - PRIN PRIMAR, sa plateasca paratului S. M., cheltuieli de judecata in suma de l500 lei, reprezentand onorariu aparator.
Impotriva sentintei si a incheierii de indrepare a erorii materiale a declarat apel Direcția Generala a Finanțelor Publice B., aratand urmatoarele:
In ceea ce priveste incheierea de indreptare a erorii materiale, apreciaza ca in mod eronat prima instanța a dispus obligarea chemaților in garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sa plătească paratului S. M. cheltuieli de judecata reprezentând onorariu apărător, intrucat la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedura civila, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
In alta ordine de idei, prevederile art. 274 c.proc.civ. stabilesc ca acordarea cheltuielilor de judecata este condiționata numai de "căderea in pretenții".
In acest context, temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecata este atitudinea procesuala culpabila a partii care a căzut in pretenții, astfel incat, in opinia apelantei, paratul S. M., ca titular al cererii de chemare in garanție, trebuie sa suporte cheltuielile propriei cereri, indiferent daca hotărârea s-a pronunțat ori nu in favoarea sa.
Pentru a nu fi in culpa procesuala, titularul cererii de chemare in garanție a unor persoane ar fi trebuit sa renunțe la cererea formulata in acest sens.
Arata ca titularul cererii de chemare in garanție creeaza posibilitatea sa fie chemate in judecata alte persoane, care, fara aceasta inițiativa a paratului, ar fi rămas străine de proces, fiind astfel evident ca obligația de plata a cheltuielilor de judecata trebuie sa fie suportate exclusiv de partea care a formulat cererea de chemare in garanție.
O alta condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuieli de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul, ori in situația de fata nu se încadreaza in aceasta categorie.
Nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina apelantei, pentru a fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
F. de cele prezentate anterior, apreciaza ca instanța de fond a făcut o aplicare greșita a textului de lege la situația dedusa judecații, exonerând paratul, titular al cererii de chemare in garanție, de la plata cheltuielilor de judecata si obligând chematele in garanție.
Impotriva sentintei, apelanta arata ca, in mod eronat, prima instanta a admis actiunea promovata de reclamant in contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, ca si chemat in garantie, intrucat potrivit prevederilor art. 60 cod de procedura civila, partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentii, cu o cerere in garantie sau in despagubiru, insa Ministerul Finantelor Publice nu are nicio obligatie vizand garantia contra evictiunii, deoarece este strain de contractul de vanzare cumparare care a generat prezentul litigiu, astfel ca nu are calitate procesuala pasiva.
Arata ca S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, nefiind parte in vreun contract si neexistand vreo obligatie legala sau contractuala in temeiul careia sa raspunda, rezulta fara putinta de tagada ca cererea de chemare in garantie este neintemeiata.
Arata ca nu S. R. prin intermediul Ministerul Finantelor Publice a beneficiat de pretul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, ci statul prin unitatea sa administrativ teritoriala, succesoare in drepturi si obligatii a IJGCL B., fapt precizat si de parat, S. M..
Impotriva sentintei a declarat apel si M. B.-prin primar, aratand urmatoarele:
1. Prin soluția de admitere a cererii formulate de reclamantul B. C., P. M. B. prin primar, consideră că instanța fondului nu a analizat în mod judicios toate probatoriile din dosarul cauzei și nu a dat dovadă de rol activ în a dispune o soluție temeinică și legală.
2. Critica de nelegalitate și de netemeinicie adusă sentinței_/21.12.2012, pronunțată de instanța de fond în dosarul menționat mai sus este aceea că, instanța Judecătoriei B., prin motivările sale, s-a bazat doar pe o prezumție a vânzătorului (I.J.G.C.L. B.) de la acea vreme că nu a garantat cumpărătorul de evicțiune a bunului vândut, ori:
a) instanța fondului trebuia să argumenteze și să hotărască prin prisma unor probe certe cu privire la acest aspect, probe care nu există și, mai mult decât atât, așa cum a precizat și în întâmpinarea depusă fondului, „acțiunea civilă formulată are la bază doi proprietari particulari unde statul român sau P. M. B. nu are calitatea de a sta în acest proces".
b) în privința imobilului situat în municipiul B., ., s-au produs mai multe vânzări successive, iar fostul I.J.G.C.L. B. de la acea vreme a fost deținătorul unui astfel de imobil, acesta făcea parte din domeniul privat al statului român în baza unor decizii și a normelor legale în vigoare.
c) deținătorul imobilului de la acea vreme (I.J.G.C.L. B.) era îndreptățit la a face doar acte de dispoziție cu privire la imobilul în cauză, însă vânzarea către fostul chirias S. M.-autorul pârâtului S. D., s-a făcut în baza unor acte normative legale la acea dată, cum de exemplu este Legea nr. 5/1973, Legea nr. 4/1974 etc.
d) alte instanțele de judecată au dat soluții greșite cu privire la acest imobil și părți, iar instanța de fond a preluat doar din motivările acestora și doar cu privire la acestea a dispus prin sentința civilă pe care o atacă, fără să analizeze în cunoștință de cauză înscrisurile care au stat la baza acesei cauze, motiv pentru care consideră că a dat o hotărâre netemeiniccă.
e) chiar dacă prin Decizia Curții de Apel Ploieși a fost admisă acțiunea în revendicare în baza Legii nr. 10/2001, că imobilul din ., județul B., aparține fostului proprietar C. G., așa cum se menționează prin sentința civilă nr._/21.12.2012 (pag. 4), intanța putea foarte bine obliga la plata despăgubirilor cerute de reclamant doar S. Român prin Ministerul Finnțelor Publice, deoarece, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, prevede că:
(2) Cererile sau acțiunile in justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
(2) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 ind.1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 1 12/1995, cu modificările ulterioare.
Si acest lucru numai în condițiile în care considera că erau încălcate normele legale la acea dată cu privire la vânzarea bunului imobil către fostul chiriaș S. M. și că prin aceasta actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor legii.
Numai în situația în care bunul imobil respectiv ar fi aparținut domeniului public sau privat al municipiului B., instanța Judecătoriei B. putea aprecia dacă P. M. B. prin primar putea fi obligată la plata despăgubirilor solicitate de reclamant însă, atâta timp cat bunul respectiv a fost deținut de l.J.G.C.L. B., iar acesta avea calitatea de administrator al bunului până la vânzarea acestuia către fostul chiriaș S. M., în baza prevederilor legale la acea vreme menționate mai sus, cosideră că soluția data de instanța Judecătoriei B. este nelegală și netemeinică
Față de motivele invocate solicită admiterea apelului formulat și pe fond desființarea hotărârii atacate, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond a Judecătoriei B..
Numitul S. M. a depus la dosar, in termen legal, intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de Mun. B. prin Primar, avand in vedere ca, in conformitate cu contractul de vânzare cumpărare nr.42/23.01.1974, tatăl sau, S. D., a cumpărat de la fostul IJGCL B., în baza legii nr. 4/1973, casa de locuit situată în B., ., plătind prețul stabilit de vânzător, printr-un credit contractat la CEC B..
Conform art. 1337 cod civil, vânzătorul era obligat, de drept, să-1 garanteze și să răspundă față de cumpărător de evictiune. Cumpărătorul a fost de bună credință, fiind convins că imobilul este proprietatea vânzătorului, cu care a avut până la acea dată încheiat contract de închiriere. A stăpânit apoi imobilul ca adevărat poprietar, netulburat până la deces. Subsemnatul, în calitate de fiu al cumpărtătorului, a moștenit imobilul, pe care i l-a vândut cu bună credință pârâtului B. C., conform contractului nr. 2660/1986.
Ulterior, s-a stabilit că modul de expropriere dispus de S. Român prin Decretul 92/1960 a fost nelegal, motiv pentru care moștenitorilor fostului proprietar al imobilului le-a fost admisă acțiunea în revendicare, dobânditorul B. C. fiind declarat evins prin Decizia nr. 951/2005 a Curții de Apel Ploiești.
In aceste condiții, M. B. prin primar, care este continuatorul în drepturi și obligații al IJGCL B., de la care tatăl sau a cumpărat cu suma de 28 563 lei casa de locuit și cu care a fost într-un raport juridic direct, trebuie, conform art. 1337 cod civil, raportat la art. 60 cod pr.civilă, să răspundă pentru evicțiune, in calitatea sa de chemat în garanție. Tatal sau a fost de bună credință, întrunind condițiile prevăzute de lg. 4/1973, iar vânzătorul avea aparența publică și juridică de proprietar al imobilului.
Pe baza actului astfel încheiat, i s-a eliberat tatălui sau titlul de proprietate nr. 2925/03.03.1974. Intrucât IJGCL B. a vândut bunul în calitatea sa de administrator, a încheiat contractul, a stabilit și încasat prețul, este răspunzător pentru evictiune. Urmare a reorganizărilor succesive, M. B. este în prezent continuatorul în drepturi și obligații al IJGCL B. și are în proprietate fondul privat de locuințe al municipiului B., prin preluarea acestuia de la RAM B., care-1 preluase de la IJGCL Băzău.
In aceste condiții, motivele de apel formulate sunt neintemeiate:
-Chiar dacă "acțiunea civilă are la baza doi proprietari particulari", M. B. ca persoană juridică continuatoare în drepturi si obligații a IJGCL B., parte în contractul de vânzare cumpărare nr. 42/23.01.1974, are calitatea procesuală pasivă și răspunderea care îi revin conform art. 1337 cod civil, raportat la art. 60 cod pr.civilă, referitoare la garantarea pentru evictiune a cumpărătorului.
-Fostul IJGCL B. - unitate specializată cu administrarea fondului privat de locuințe a municipiului B. - a fost parte contractantă, a stabilit și încasat prețul imobilului, fiind într-un raport juridic direct cu cumpărătorul S. D.. Municipul B. care a preluat activul și pasivul fostului IJGCL B. se subrogă în drepturile și obligațiile legale ale acestuia.
- Fostul IJGCL B. a înstrăinat imobilul în baza legii 4/1974 și 5/1973 privind fondul locativ și circulația juridică a imobilelor, în vigoare la acea dată. In același timp, contractul încheiat a fost supus dispozițiilor legale privind vânzarea cumpărarea imobilelor, prevăzută de codul civil, inclusiv obligația vânzătorului de a răspunde față de cumpăraător pentru evicțiunea totală sau parțială, a acestuia, prevăzută de art.1337 cod civil. Faptul că ulterior s-a stabilit că S. Român, respectiv IJGCL B., au dobândit proprietatea imobilului în mod abuziv, decretul nr. 92/1960 fiind declarat nelegal, a făcut ca pârâtul cumpărător B. C. să fie evins de moștenitorii adevăratului proprietar. In aceste împrejurări, municipiul B. nu poate fi absolvit de obligația de a răspunde pentru evicțiune, în condițiile în care a vândut bunul și a încasat prețul stabilit.
-In mod legal instanța a obligat în solidar M. B. și S. Român la plata despăgubirilor solicitate de reclamantul B. C., întrucât IJGCL B. este partea contractantă, care a înstrăinat imobilul, a stabilit si încasat prețul, iar S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice este cel în contul căruia a intrat prețul plătit de tatăl sau. Tot S. R. este cel care a preluat în mod abuziv imobilul din B., . de la autorul familiei C. și 1-a transferat în administrarea IJGCL B..
-Acțiunea prin care a fost declarat evins B. C. a fost promovată după regulile dreptului comun, nu în baza legii 10/2001 și a legii 112/1995 pe care le invocă apelanta și care nu sunt aplicabile în speța de față.
Acelasi intimat a depus intampinare si fata de apelul declarat de DGFP, aratand ca prin Sentința civilă nr._/21.12.2012 instanța a admis acțiunea în pretenții (răspundere civilă pentru evicțiune totală) formulată de B. C. și cererea de chemare în garanție formulată de acesta și a dispus obligarea chematelor în garanție Satatul R. prin Ministerul Finanțelor Publice și M. B.-prin Primar la plata în solidar către reclamant a sumei de 61.490 euro, precum și la plata sumei de 8.167 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Instanța a omis să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată efectuate de subsemnatul. Aceasta în condițiile în care, cererea de chemare în garanție a fost admisă, iar el a solicitat obligarea la cheltuieli de judecată atât prin acțiune, cât și în concluziile orale și scrise. La dosarul cauzei avea atașată chitanța în valoare de 1500 lei, reprezentând onorar de avocat.
In baza art. 281/2 cod pr.civilă, a formulat cerere pentru îndreptarea omisiunii. Prin încheiarea de ședință din 18.02.2013, cererea i-a fost admisă, iar chematele în garanție obligate în solidar la plata către subsemnatul a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei.
Apelul declarat împotriva încheierii este neintemeiat, întrucât:
l. Prin admiterea cererii de chemare în garanție formulata de subsemnatul si obligarea în solidar a chematelor în garanție să achite reclamantului suma de 61.490 euro, la care a fost obligat, acestea au "căzut în pretenții", conform art.274 al 1 cod pr.civilă, urmând să suporte și chetuielile de judecată efectuate de subsemnatul.
In condițiile în care instanța de judecată a admis pe fond acțiunea și cererea de chemare în garanție, ambele având ca temei juridic răspunderea pentru evicțiune, este evident că chematele în garanție au generat procesul civil și au culpă procesuală, întrucât au înstrăinat autorului sau un imobil, pentru care a fost declarat evins fără nicio culpă din partea sa sau a autorului sau. Aceasta în condițiile în care tatăl sau a cumpărat casa cu bună credință, conform dispozițiilor legale de la aceea dată, plătind prețul stabilit și însușit de chematele în garanție.
2. Chemata în garanție avea posibilitatea, conform art. 275 cod pr.civilă, ca la primul teremen de judecată să recunoască pretențiile formulate împotriva sa, situație în care nu mai era obligată la plata cheltuielilor de judecată. Insă nu a făcut-o, invocând excepții de procedură și formulând apărări de fond, ceea ce impunea obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată,
Intimatul B. C. a depus la dosar intampinare la apelurile declarate de cei doi apelanti, aratand ca prin Sentința Civila nr._ din 21.12.2012, Judecătoria B. admite acțiunea formulata de reclamantul B. C., prin care acesta solicita ca paratul S. M. sa fie obligat la plata a 70.000 de euro, reprezentand despăgubiri in urma executării obligației de garantare pentru evictiune, asa cum prevede in contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 2660/6.05.1986 de Notariatul de Stat Județean B., precum si la plata cheltuielilor de judecata.
Ca urmare a admiterii cererii de chemare in garanție formulata de parat, S. prin Ministerul Finanțelor Publice si M. B. prin Primar au fost obligate, in solidar, la plata sumei de 61.490 euro reprezentând despăgubiri la care a fost obligat paratul, precum si la plata sumei de 8.167 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
I.Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează sa fie respins, pentru următoarele considerente:
In susținerea apelului promovat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invoca netemeinicia cererii de chemare in garanție a acestuia întrucât, fiind străin de contractul încheiat intre reclamantul-intimat si paratul din fond, acesta nu poate avea nicio obligație vizând garanția contra evictiunii, garantie căreia i s-a dat eficienta ca urmare a pierderii dreptului de proprietate de către reclamantul-intimat. Asa cum instanța de fond a hotarat, S. R. are calitate procesuala pasiva, intrucat acesta a generat litigiul, prelund abuziv imobilul si trecandu-1 in proprietatea sa, in baza Decretului 92/1950.
In conformitate cu Buletinul Curților de Apel nr. 4 din 2009, Curtea de Apel Constanta, prin Decizia nr. 320 din 7 octombrie 2009, a statuat ca statul este raspunzator pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a evictiunii totale pe care a suferit-o, in urma retrocedării locuinței cumpărate de el in baza Legii nr. 112/1995, fostului proprietar.
Pe aceleași considerente, solicita instanței respingerea susținerilor chematei in garanție Direcția Generala a Finanțelor Publice B., privitoare la netemeinicia obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecata, adaugand ca apreciaza justa hotărârea instanței de fond cu privire la obligarea chematei in grantie la plata cheltuielilor de judecata, chiar daca hotărârea acesteia nu este irevocabila, pentru ca instanța de fond nu poate prevedea daca o parte din proces va promova caile de atac prevăzute de lege.
Apelul declarat de M. B. prin Primar urmează sa fie de asemenea respins ca neintemeiat, pentru următoarele considerente:
Susținerile chematei in garanție M. B. prin Primar potrivit cărora acțiunea civila promovata de reclamantul-intimat are la baza doi proprietari particulari unde S. R. si M. B. nu au calitatea de a sta in proces nu sunt intemeiate, M. B. omitand faptul ca are calitatea de continuator in drepturi si obligații a fostului IJGCI B., de la care autorul vânzătorului a cumpărat imobilul in 1974, a plătit prețul si i s-a eliberat titlul de proprietate.
Admiterea cererii de chemare in garanție a municipiului, in speța M. B. dispusa de instanța de fond, este justa, acest fapt fiind statuat si de jurisprudenta.
Astfel prin Sentința Civilă nr. 911 din 17 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr._/3/2010, menținută ca temenică și legală, în recurs de Inalta Curte de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 178/16.01.2012), Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul M. București să restituie reclamanților suma de 20.603,52 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997; a obligat pârâții M. București și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, să restituie reclamanților suma de 62.670 lei, reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile; a respins capetele de cerere nr. 2, 3 și 4, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice; a obligat chematul în garanție la plata către pârâtul M. București, a sumei de 20.397,49 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997, de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din prețul de vânzare; a ^fcobligat M. București la plata, către reclamanți, a sumei de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de judecată și pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamanți, a sumei de 1.375 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
In considerentele sentinței, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situată în .. 7, ., însă, ulterior, prin sentința civilă nr. 8784/2002 a Judecătoriei Sector 2 București a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, T.T. și s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă (filele 21-25 dosar fond inițial).
Tribunalul a constatat că în cauză a fost tranșată irevocabil chestiunea calității procesuale pasive a pârâților, în sensul că din analiza hotărârii pronunțate în apel și a celei pronunțate în recurs, rezultă că pe capătul nr. 1,2 și 3 de cerere are calitate procesuală M. București, iar pe capetele de cerere nr. 4 și 5, au calitate procesuală M. București și Ministerul "Finanțelor Publice, în solidar.
La termenul de judecata din data de 08.05.2013, dupa inregistrarea dosarului pe rolul acestui complet de apel, tribunalul a pus in vedere apelantelor sa achite taxa de timbru in cuantum de cate 1773,25 lei fiecare, reprezentand ½ din taxa de timbru achitata de reclamant si chematul in garantie in fata instantei de fond, avand in vedere ca apelantele critica solutia pronuntata de instanta de fond atat in ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii lor procesuale pasive, admiterea cererii de indreptare a erorii materiale, prin care au fost obligate la plata cheltuielilor de judecata, dar si pe fondul cauzei, prin care au fost obligate, in solidar, catre reclamantul B. C., la plata sumei de 61.490 euro, reprezentand contravaloarea despagubirilor la care a fost obligat paratul S. M..
Apelanta Direrctia Fenerala a Finantelor Publice B. a facut dovada achitarii taxei de timbru in cuantumul solicitat de instanta, conform ordinului de plata nr. 13/03.06.2013.
In ceea ce il priveste pe apelantul Mun. B. prin Primar, acesta, legal citat cu mentiunea sa achite taxa de timbru, in cuantum de 1773,25 lei, nu s-a conformat acestei prevederi legale si nici nu a depus cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, in condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008.
Art. 20 alin. 1 prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. 2 prevede că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Conform alin. 3, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
In conformitate cu prevederile art.11 din Legea nr.146/1997, cuantumul taxei de timbru in cazul exercitarii caii de atac a apelului sau recursului este de 50% din taxa stabilita si achitata in fata instantei de fond, in cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, fiind stabilita pentru prezentul apel de instanta de control o taxa de timbru de 1773,25 lei.
Pe de altă parte, potrivit art. 36 alin. 1 din Ordinul M.J. nr. 760/ 1999, instanțele au obligația de a încunoștința părțile, odată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în cazurile în care acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă.
În cauza de față, instanța a citat apelantul cu mențiunea să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 1773,25 lei până la termenul de judecata din data de 05.06.2013, sub sancțiunea anulării apelului.
Cu toate acestea, apelantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru pana la termenul de judecată, cu toate ca a fost citat cu aceasta mentiune.
Dispozițiile legii speciale, nr. 146/1997, stabilesc că instanțele judecătorești nu se pot pronunța asupra cererilor mai înainte de a se îndeplini dispozițiile referitoare la timbraj și, în consecință, în situația neîndeplinirii obligației preliminare de timbraj nu poate fi analizată (cercetată) în concret temeinicia și legalitatea sentinței apelate în raport de criticile formulate, conform art. 295 din Codul de procedură civilă.
Tribunalul subliniază faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Weisman contra României) s-a reținut că „dreptul la un tribunal” prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care face parte din dreptul intern și are prioritate, în baza art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, atunci când există neconcordanțe, nu este unul absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop. În această privință, Curtea nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricționări financiare a accesului unei persoane la un tribunal. Limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea a considerat că trebuie apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care aceasta restricție este impusă. Se poate observa, în raport de aceste criterii de apreciere, subliniate în jurisprudența Curții Europene, că valoarea taxei pretinse nu este ridicată, astfel incat nu se poate considera că a fost încălcat dreptul apelantei de acces la un tribunal, întrucât acesta a declarat apel, iar în prezenta cauză nu a făcut referiri la eventuala sa incapacitate de a achita taxele.
După cum rezultă din textele enumerate mai sus, obligația de achitare a timbrajului aferent cererilor de chemare în judecată cel târziu la primul termen de judecată este reglementată cât se poate de clar în actele normative interne. Instanța apreciaza că într-o astfel de situație, față de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., privind garantarea unui proces echitabil, partea nu este vătămată, întrucât acesteia, la rândul său, îi incumbă obligația de a respecta dispozițiile imperative ale legislației naționale. În acest sens, instanța europeană a stabilit că este necesar ca obligația din legea internă să fie precisă, iar persoana să fi avut posibilitatea de a o respecta și să nu o fi făcut.
Tribunalul apreciaza ca, in speta, apelul declarat de Mun. B. prin Primar nu este exceptat de la plata taxei de timbru, avand in vedere urmatoarele aspecte: potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 rep., sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, Președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
Definitia veniturilor publice o regasim in art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ca fiind resursele bănești care se cuvin bugetelor prev. de art. 1 al. 2 în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte.
Conform art. 26 din Ordinul 760/C/1999, în categoria „venituri publice” se includ: veniturile bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului trezoreriei statului, veniturile de rambursări de credite interne și din dobânzi și comisioane derulate prin trezoreria statului, precum și veniturile bugetelor instituțiilor publice/de interes public cu caracter autonom, provenite din surse prevăzute în legi de aprobare a bugetelor.
Deși primaria este instituție de interes public, in prezentul dosar ea are calitate de chemata in garantie, iar pretentiile reclamantului si chematului in garantie nu intră în categoria veniturilor bugetare – sursa lor nefiind provenită din niciuna dintre categoriile enunțate în art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002 și nici din surse prevăzute prin legi de aprobare a bugetelor, așa cum prevede partea finală a art. 26 din Ordinul nr. 760/C/1999.
In speță, pretențiile reclamantului si ale chematului in garantie iși au izvorul în actiunea in evictiune, generata de pierderea proprietatii, asa cum sunt ele reglementate de art. 1337 si urm. Cod civil, iar aceste sume nu pot fi incluse în categoria veniturilor publice.
F. de aspectele redate pe larg anterior, in temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, coroborat cu art. 9 alin. 2 din O.G. 32/1995, întrucât apelantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul datorat, până la termenul acordat cauzei în acest sens, cererea sa fiind supusă regulilor generale de taxare (cererea este evaluabilă în bani, nu este scutită, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997, iar în funcție de pretențiile solicitate de către apelantul parat, taxa judiciară de timbru era de 1773,25 lei, conform art. 11 alin. 1 din același act normativ) și nici nu a solicitat acordarea ajutorului public sub forma scutirii sau eșalonării pentru plata taxelor de timbru, potrivit O.U.G. nr. 51/2008, tribunalul va anula ca netimbrat apelul declarat.
In ceea ce priveste apelul declarat de Directia Generala a Finantelor Publice B., acesta vizeaza atat gresita solutionare a cererii de indreptare a erorii materiale, cat si solutia pe fondul cauzei.
1. In ceea ce priveste cererea de indreptare a erorii materiale, criticile apelantei se refera la faptul ca, in mod eronat, prima instanța a dispus obligarea chematului in garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sa plătească paratului S. M. cheltuieli de judecata reprezentând onorariu apărător, intrucat la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala; ca, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedura civila, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli; ca temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecata este atitudinea procesuala culpabila a pârtii care a căzut in pretenții, astfel incat, in opinia apelantei, paratul S. M., ca titular al cererii de chemare in garanție, trebuie sa suporte cheltuielile propriei cereri, indiferent daca hotărârea s-a pronunțat ori nu in favoarea sa; ca titularul cererii de chemare in garanție creeaza posibilitatea sa fie chemate in judecata alte persoane, care, fara aceasta inițiativa a paratului, ar fi rămas străine de proces, fiind astfel evident ca obligația de plata a cheltuielilor de judecata trebuie sa fie suportate exclusiv de partea care a formulat cererea de chemare in garanție; ca o alta condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuieli de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul, ori in situația de fata nu se încadreaza in aceasta categorie; ca nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina apelantei, pentru a fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Tribunalul apreciaza ca aceste critici nu pot fi primite, prima instanta facand o corecta aplicare a prevederilor legale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecata, asa cum sunt prevazute de art. 274 si urm. Cod de procedura civila.
Astfel, prin incheierea de indreptare a erorii materiale din sedinta camerei de consiliu din data de 18.02.2013, Judecatoria B. a admis cererea formulata de petentul S. M.; a dispus îndeptarea erorii materiale prin omisiune, strecurata in dispozitivul sentintei civile nr._/21.12.2012, pronuntata de Judecatoria B. in dosarul nr._, in ceea ce priveste obligarea chematilor in garantie la plata cheltuielilor de judecata suportate de parat; a dispus obligarea chematilor in garantie S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE si M. B. - PRIN PRIMAR, sa plateasca paratului S. M., cheltuieli de judecata in suma de l500 lei, reprezentand onorariu aparator.
Art. 274 alin.1 Cod procedură civilă arata ca părțile căzute in pretenții sunt obligate la plata cheltuielilor de judecata.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.
Reclamantul este în culpă procesuală dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, ori calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată sau ca fiind depusă la instanța care soluționează calea de atac (art. 288 alin. 2 și art. 302 C.pr.civ); dacă cererea s-a perimat; dacă a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecății; dacă renunță la judecată sau la dreptul subiectiv; dacă pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte (caz în care culpa procesuală privește partea de pretenții considerate neîntemeiate); paratul este in culpa procesuala daca actiunea reclamantului este admisa, fiind considerata intemeiata, sau daca promovarea actiunii pe rolul instantei este determinata de actiunea paratului, iar reclamantul intentioneaza sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor acestuia..
Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenții” poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.
In speta, actiunea inregistrata pe rolul Judecatoriei B. de catre reclamantul B. C. a fost admisa, ca si cererea de chemare in garantie a unitatii administrativ teritoriale Mun. Buzua prin Primar si Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice; s-a dispus obligarea chematilor in garantie, in solidar, la plata catre reclamant a sumei de 61.490 euro, reprezentand despagubiri la care a fost obligat paratul S. M..
De asemenea, punand in discutie exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a chematilor in garantie, invocata de acestia, instanta a respins-o ca neintemeiata, apreciind ca au calitatea de a sta in proces.
In conformitate cu prevederile art. 60 alin. (l) Cod procedura civila, care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare in garantie, partea poate sa cheme in garanție o alta persoana împotriva căreia ar putea sa se îndrepte, in cazul când ar cădea in pretenții, cu o cerere in garanție sau despăgubiri.
Cererea de chemare in garanție se comunica terțului chemat in proces, care va deveni astfel parte in proces, acordându-i-se un termen pentru a depune întâmpinare și a-și pregăti apărarea, putând la rândul sau sa cheme in garanție o alta persoana, șirul chemărilor in garanție fiind limitat la doua, literatura juridică fiind unanimă in acest sens.
Prin admiterea cererii de chemare in garantie si respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a devenit parte in proces, iar ca urmare a admiterii actiunii reclamantului, ca si a cererii de chemare in garantie, S. R. este in culpa procesuala, asa cum este ea reglementata de prevederile art. 274 cod de procedura civila.
In aceasta situatie, avand in vedere ca instanta de fond a apreciat ca Ministerul Finantelor Publice are legitimare procesuala pasiva in cauza, prima instanta a facut in mod corect aplicarea dispozitiilor art. 274 Cod de procedura civila.
In ceea ce priveste acest cuantum, în temeiul art. 129 alin. 1 C.pr.civ., partea care a câștigat procesul are obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Această parte are sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat (conform adagiilor latine actori incumbit onus probandi sau ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat). Regula este că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente, înscrisuri justificative.
Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată/executare avansate de partea care a câștigat procesul îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de intimati, în speță, cu avocatul lor, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul (aceasta din urmă se vede obligată în temeiul voinței exprimate de persoanele care au negociat onorariul de avocat, deși ea, evident, nu a participat nici personal și nici prin reprezentare la încheierea contractului respective) în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.
Prin urmare, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel ce a câștigat procesul are dreptul de a obține de la adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită a fost săvârșită de cel ce a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv), precum si contravaloarea onorariului de expertiza, dar instanta are in vedere si practica judiciara in aceasta materie a CEDO, conform careia partea care a cistigat procesul nu va putea obtine rambursarea unor cheltuieli decat in masura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil ( cauzele C. impotriva Romaniei, Strain impotriva Romaniei, R. impotriva Romaniei, S. si alti impotriva Romaniei ).
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoana fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menționat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistență juridică, conform art. 127 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat.
Așadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistență juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanței de plată a onorariului, emisă în baza contractului de asistență juridică, naște prezumția că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistență juridică pentru respectiva cauză.
In speta, paratul S. M. a facut dovada achitarii unui onorariu de 1500 lei catre aparatorul ales, conform chitantei atasate la imputernicirea avocatiala, motiv pentru care, in mod corect, instanta fondului a apreciat ca acesta este indreptatit sa i se restituie aceste cheltuieli de catre chematii in garantie, care sunt parte cazuta in pretentii, in conformitate cu prevederile art. 274 cod de procedura civila.
Se apreciaza de catre tribunal ca pretențiile reclamantului nu puteau fi realizate decât pe calea acțiunilor în justiție, iar apelantul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu s-a aflat în situația prevăzută de art. 275 C. proc. civ., deoarece a contestat în mod constant pretențiile solicitate, invocand exceptia lipsei calitatii sale procesuala pasive, netemeinicia cererii de chemare in garantie, exercitand apelul impotriva hotararii prionuntate de prima instanta.
Nu poate fi primita nici apararea apelantului, in sensul ca o condiție care trebuie îndeplinita pentru a se acorda cheltuieli de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul, art. 274 cod de procedura civila nefacand o asemenea referire. Astfel, art. 274 alin.1 Cod procedură civilă arata ca părțile căzute in pretenții sunt obligate la plata cheltuielilor de judecata, fiid vorba despre caderea in pretentii in faza procesuala respectiva.
In cazul de fata, apelantii chemati in garantie au fost parti cazute in pretentii in fata instantei de fond, pe considerent ca actiunea reclamantului a fost admisa, ca si cererea de chemare in garantie, motiv pentru care apelul va fi respins, cu motivarea expusa anterior.
2. In ceea ce priveste apelul pe fondul cauzei, chemata in garantie a criticat solutia primei instante pe considerent ca: in mod eronat, prima instanta a admis actiunea promovata de reclamant in contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, ca si chemat in garantie, intrucat potrivit prevederilor art. 60 cod de procedura civila, partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in cazul in care ar cadea in pretentii, cu o cerere in garantie sau in despagubiri, insa Ministerul Finantelor Publice nu are nicio obligatie vizand garantia contra evictiunii, deoarece este strain de contractul de vanzare cumparare care a generat prezentul litigiu, astfel ca nu are calitate procesuala pasiva; ca S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, nefiind parte in vreun contract si neexistand vreo obligatie legala sau contractuala in temeiul careia sa raspunda, rezulta fara putinta de tagada ca cererea de chemare in garantie este neintemeiata; ca nu S. R. prin intermediul Ministerul Finantelor Publice a beneficiat de pretul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, ci statul prin unitatea sa administrativ teritoriala, succesoare in drepturi si obligatii a IJGCL B., fapt precizat si de parat, S. M..
In primul rand, prin motivele de apel, chematul in garantie reitereaza exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, pe considerent ca nu are nicio obligatie vizand garantia contra evictiunii, deoarece este strain de contractul de vanzare cumparare care a generat prezentul litigiu, astfel ca nu are calitate procesuala pasiva; ca S. R., prin Ministerul Finantelor Publice, nefiind parte in vreun contract si neexistand vreo obligatie legala sau contractuala in temeiul careia sa raspunda, rezulta fara putinta de tagada ca cererea de chemare in garantie este neintemeiata si ca nu a incasat pretul vanzarii.
Criticile sale sunt neintemeiate, avand in vedere urmatoarele aspecte: numitul S. D., autorul paratului S. M., a dobandit imobilul ce face obiectul prezentului litgiu potrivit contractului de vanzare cumparare nr. 42 din 23 ianuarie l974, incheiat intre acesta si I.J.G.C.L., conform prevederilor Legii nr. 4/l973, conform careia s-a permis chiriasilor sa cumpere casele in care au locuit.
La randul sau, S. M. a dobandit locuinta prin mostenirea legala ramasa de pe urma defunctilor parinti, fiind singurul mostenitor acceptant al succesiunii, conform certificatului de mostenitor ce a stat la baza intocmirii actului de vanzare cumparare.
In anul l986, potrivit contractului de vanzare cumparare autentificat sub nr. 2660/6.05.1986, reclamantul B. C. a cumparat imobilul situat in B., ., la pretul de 31.000 lei, de la vanzatorul S. M..
In cuprinsul contractului se prevede faptul ca locuinta a fost vanduta libera de sarcini, iar vanzatorul il garanteaza pe cumparator de orice evictiune totala sau partiala.
Ulterior, prin Ordinul Prefectului nr. l05/1997, in conformitate cu dispozitiile art. 35 din Legea l8/1991, reclamantului i s-a atribuit in proprietate terenul aferent casei de locuit, in suprafata de 139 m.p.
Prin Decizia nr. 951/24.06.2005 a C.A. Ploiesti, data in dosarul nr. 3390/2005, s-a admis actiunea in revendicare formulata de numitii C. M., C. D. si C. G., cu motivarea ca titlul acestora, respectiv contractul de vanzare cumparare din 24.09.1937 este preferabil titlului paratilor, respectiv contractul de vanzare cumparare nr. 42 din l974 incheiat intre I.J.G.C.L. B. si S. D., tatal vanzatorului S. M., deoarece titlul paratului provine de la un vanzator care a dobandit de la S. R. care, la randul sau, a preluat imobilul de la autorul reclamantilor, fara titlu valabil.
Reclamantul a locuit in imobilul in litigiu, alaturi de familie, pana in vara anului 2010, asa cum a rezultat din declaratiile celor doi martori audiati in cauza si inscrisurile atasate la dosar, cand numitul C. M. a vandut imobilul potrivit contractului de vanzare cumparare autentificat sub nr. l181/2.07.2010 de B.N.P. S. C..
S-a retinut si faptul ca, prin decizia nr. l08/6.02.2009 a C.A. Ploiesti, s-a dispus evacuarea reclamantului din imobil.
F. de cele expuse mai sus, tribunalul apreciaza ca, in raportul juridic dedus judecatii, S. R. – prin DGFP B. are calitate procesuala pasiva, intrucat acesta a generat litigiul, preluand abuziv imobilul si trecandu-l in proprietatea sa, in baza Decretului 92/l950. De altfel, chiar Legea nr. 4/1973, sub imperiul careia s-a încheiat sus-mentionatul contract, prevede în mod explicit ca statul poate vinde" (art. 42 din lege).
Legea nr. 4/1973 stabileste conditiile si categoriile de imobile care pot face obiectul contractelor de vânzare-cumparare încheiate sub imperiul sau.
Astfel, cum statul are calitatea de vânzator al imobilului ce a facut obiectul contractului, el poarta raspunderea pentru evictiune si consecintele acesteia.
Mai mult, art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 stabileste ca S. participa la raporturile juridice ca subiect de drepturi si obligatii, prin intermediul Ministerului Finantelor, cu exceptia acelor situatii în care legea prevede expres o alta persoana juridica responsabila.
În situatia existenta în speta, nu este reglementata expres o alta persoana juridica responsabila, ramânând astfel aplicabila regula generala potrivit careia statul raspunde prin intermediul Ministerului Finantelor pentru obligatiile asumate în temeiul actelor juridice la a caror încheiere a participat.
Tribunalul retine si faptul ca numitul S. D. a dobândit imobilul potrivit contractului de vânzare-cumparare nr. 42/23.01.1974, de la vânzatorul IJGCL B., care era o structura din cadrul M. B.. Potrivit Legii nr. 4/1973, apartamentul în cauza era proprietatea Statului, asa ca, prin urmare, imobilul a fost dobândit de reclamant de la S. Român.
Chiar daca in contract figureaza ca vanzatoare IJGCL B., aceasta unitate a incheiat contractul de vanzare-cumparare cu autorul numitului S. M. in calitate de mandatar legal al Statului R. ori, urmare a actelor incheiate de mandatar, intre mandant si terti se creeaza raporturi juridice directe; in fapt, tertul trateaza cu mandatarul, in drept, contracteaza cu mandantul. Mandantul, desi absent, a fost reprezentat de mandatar si, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului incheiat de mandatar cu tertul se rasfrang asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul tertului, patrimoniul sau suferind modificari rezultand din instrainarea sau constituirea dreptului real in favoarea tertului ori prin stingerea unui raport obligational.
Asa fiind, din dispozitiile art.1336 C.civ., rezulta obligatia de garantie a vanzatorului, obligatie ce decurge din principiul ca el trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea - linistita si utila - a lucrului vandut, iar vanzatorul a fost S. R., acesta raspunzand si pentru restituirea prestatiilor efectuate in temeiul contractului de vanzare cumparare nr. 42/1974.
Faptul că ulterior s-a stabilit că S. Român, respectiv IJGCL B., au dobândit proprietatea imobilului în mod abuziv, decretul nr. 92/1960 fiind declarat nelegal, a făcut ca pârâtul cumpărător B. C. să fie evins de moștenitorii adevăratului proprietar.
In aceasta situatie, instanta de fond a facut o corecta interpretare a prevederilor legale, apreciind ca Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuala pasiva, obligandu-l, în solidar cu M. B., la plata despăgubirilor solicitate de reclamantul B. C., întrucât IJGCL B. este partea contractantă, care a înstrăinat imobilul, a stabilit si încasat prețul, iar S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice este cel în contul căruia a intrat prețul plătit de S. D.. Tot S. R. este cel care a preluat în mod abuziv imobilul din B., ., jud. B., de la autorul familiei C. și l-a transferat în administrarea IJGCL B..
F. de aceasta, în mod corect a apreciat instanta de fond asupra calitatii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice.
In ceea ce priveste indeplinirea cerintelor prevazute de art. 60 cod de procedura civila, referitoare la cererea de chemare in garantie, tribunalul apreciaza ca instanta de fond a facut o corecta aplicare si interpretare a prevedrilor legale, pe care le regasim la art. 1337 cod civil si urmatoarele.
Reclamantul B. C. a formulat o cerere pentru angajarea raspunderii pentru evictiune, solicitand obligarea paratului S. M. la plata sumei de 70.000 euro, reprezentand despagubiri. In acest caz, este suficienta dovada producerii evictiunii, pentru ca cererea sa fie admisa.
Evictiunea, asa cum este ea reglementata de codul civil, inseamna pierderea proprietatii lucrului, in total sau in parte, sau tulburarea cumparatorului in exercitarea prerogativelor de proprietate.
Obligatia vanzatorului de a garanta cumparatorul pentru evictiune este prevazuta de art. l337 Cod civil, care dispune ca vanzatorul este de drept obligat, dupa natura contractului de vanzare cumprarare, a raspunde catre cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vandut, precum si de sarcinile care n-ar fi fost declarate la incheierea contractului.
Obligatia de garantie pentru evictiune este considerata astfel un efect accesoriu al contractului, garantul trebuind intotdeauna sa astepte sa fie tulburat, iar apoi sa actioneze in garantie.
In cazul garantiei contra evictiunii rezultand din fapta unui tert, cum este si speta de fata, vanzatorul este obligat sa-l apere pe cumparator, iar daca nu reuseste sa-l apere, va fi obligat sa suporte consecintele evictiunii.
Obligația de garanție a vânzătorului rezultând din fapta unui terț, există dacă sunt îndeplinite trei condiții, anume: să fie o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Dacă cumpărătorul a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu. Ori, în speța dedusă judecății, instanța de fond a retinut in mod corect că reclamantul cumpărător a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, nu a avut cunoștință despre intenția de restituire în natură a imobilului formulată de fostul proprietar, deci reclamantul nu a cunoscut cauza evicțiunii, astfel încât, acesta poate beneficia de dispozițiile legale ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, atât în privința prețului, cât și în privința altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.
Articolul 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale arata ca: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decat din motive de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si principiile generale de drept international."
Respectarea bunurilor presupune, in sensul Conventiei si in conformitate cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, urmatoarele conditii cumulative:
- existenta unui bun (aceasta notiune are in vedere bunurile actuale, sau cel putin o "speranta legitima" cu privire la un bun, in sensul de a-si obtine drepturile sau de a se bucura efectiv de drepturile privind proprietatea);
- speranta legitima (respectiva speranta se presupune, numai cand exista o baza suficienta in dreptul intern, iar aceasta este confirmata printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor);
- existenta unei ingerinte (in ceea ce il priveste pe reclamantul B. C., instanta constata ca acesta a avut un bun, respectiv imobilul situat in B., ., dobandit prin contractul de vanzare cumparare autentificat sub nr. 2660/6.05.1986, incheiat cu S. M.; S. M., la randul sau, il dobandise de la autorul sau, S. D., prin mostenire legala. In ceea ce-l priveste pe S. D., titlul sau de proprietate l-a reprezentat contractul de vanzare cumparare nr. 42/23.01.1974, incheiat intre acesta si I.J.G.C.L., conform prevederilor Legii nr. 4/l973, conform careia s-a permis chiriasilor sa cumpere casele in care au locuit).
Prin pronuntarea Deciziei nr. 951/24.06.2005 de catre C.A. Ploiesti, data in dosarul nr. 3390/2005 (prin care s-a admis actiunea in revendicare formulata de numitii C. M., C. D. si C. G., cu motivarea ca titlul acestora, respectiv contractul de vanzare cumparare din 24.09.1937, este preferabil titlului paratilor, respectiv contractul de vanzare cumparare nr. 42 din l974, incheiat intre I.J.G.C.L. B. si S. D., tatal vanzatorului S. M., deoarece titlul paratului provine de la un vanzator care a dobandit de la S. R. care, la randul sau, a preluat imobilul de la autorul reclamantilor, fara titlu valabil) si a Deciziei nr. l08/6.02.2009 a C.A. Ploiesti (prin care s-a dispus evacuarea reclamantului B. C. din imobil), reclamantului i s-a produs o ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor sale. Cauza primordiala a acestei ingerinte a constituit-o succesiunea incoerenta a legislatiei in materia restituirii proprietatilor preluate in mod abuziv de catre stat, in perioada 1945 - 1989, care a facut posibil ca S. R. sa instraineze catre chiriasi imobile preluate in mod abuziv, iar ulterior, prin legislatia adoptata, sa recunoasca dreptul fostilor proprietari de a redobandi proprietatile preluate in mod abuziv.
S-a retinut in acest sens si in practica CEDO - hotararea R. impotriva Romaniei din data de 19.10.2006 - ca orice ingerinta in folosinta proprietatii trebuie sa corespunda unui criteriu de proportionalitate. Curtea a aratat ca trebuie pastrat un echilibru just intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus daca persoana in cauza suporta o sarcina speciala si exorbitanta.
In acest sens, Curtea a statuat ca acest echilibru este atins, ca regula generala, atunci cand compensatia platita persoanei private de proprietate este in mod rezonabil corelata cu valoarea pecuniara a bunului.
Urmare acestei stari de fapt, reclamantul a promovat prezenta actiune, in contradictoriu cu paratul S. M. care, la randul sau, a formulat cererea de chemare in garantie, actiunea reclamantului fiind intemeiata pe dispozitiile art. 1337 – 1351 Cod civil, art. 480 si urm. Cod civil.
F. de cele expuse pe larg anterior, tribunalul apreciaza ca reclamantul a fost lipsit de un bun, in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel incat este indreptatit la obtinerea unei compensatii care sa fie in mod rezonabil corelata cu valoarea pecuniara a bunului, asa cum este aceasta stabilita in momentul in care privarea de proprietate este realizata.
De asemenea, cererea de chemare in garantie, in mod corect a fost admisa, in raport de precizarile de mai sus, motiv pentru care, in baza art. 296 cod de procedura civila, va respinge apelul declarat de S. R.-Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice B., ca nefondat.
Vazand si prevederile art. 274 cod de procedura civila:
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează apelul declarat de chemata în garanție M. B. prin PRIMAR, cu sediul în B., ., județ B., împotriva sentinței civile nr._ din 21.12.2012, pronunțată de Judecătoria B., ca netimbrat.
Respinge apelul declarat de chemata în garanție S. ROMÂN - MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE B., cu sediul în B., ., județ B., împotriva sentinței civile nr._ din 21.12.2012, pronunțată de Judecătoria B. și a încheierii de ședință din Camera de Consiliu din data de 18.02.2013, pronunțată de Judecătoria B. (îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr._/21.12.2012), în contradictoriu cu petenții S. M., domiciliat în . și B. C., domiciliat în B., ., județ B., ca nefondat.
Obligă apelanții, în solidar, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către B. C. și 1000 lei către S. M..
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 05 iunie 2013.
Președinte, D. R. | Judecător, G. I. R. | |
Grefier, E. D. |
Red.D.R.
Tehnoredactat E.D./6 ex
12.06.2013
Judecătoria B.
Dosar fond:_
Judec.fond: F. L.
Partea superioară a machetei
» Ghid de căutare
Partea inferioară a machetei
| ← Suspendare provizorie. Decizia nr. 1821/2013. Tribunalul BUZĂU | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1548/2013. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
