Grăniţuire. Decizia nr. 217/2014. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 217/2014 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 05-06-2014 în dosarul nr. 1274/277/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 217/2014
Ședința publică de la 05 iunie 2014
Completul constituit din:
Președinte: A. M.
Judecător: M. N.
Grefier: A. P.
Pe rol se află judecarea apelurilor civile formulate de către reclamanții S. G. și S. V., domiciliați în mun. Ploiești, ., ., județul Prahova, și de către pârâții B. A. și B. V., domiciliați în mun. Ploiești, .. 189, ., împotriva sentinței civile nr. 442 pronunțată la data de 02.04.2013 de Judecătoria Pătârlagele, în dosarul civil nr._ .
Prezența părților și dezbaterile au avut loc în ședința publică din 23.05.2014 și au fost consemnate în ședința publică din acea dată care face parte integrantă din prezenta, dată la care, la cererea apărătorului ales al apelanților-reclamanți, avocat B. C., s-a amânat pronunțarea la data de 29.05.2014, pentru a se depune concluzii scrise, după care instanța, având nevoie de timp pentru studiul întregului material probator administrat în cauză, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 05.06.2014.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra apelurilor de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pătârlagele, sub nr._ din data de 02.07.2012, reclamanții S. G. și S. V. au chemat în judecată pe pârâții B. A. și B. V., solicitând instanței să stabilească linia de hotar dintre proprietățile părților, respectiv dintre suprafețele de teren de câte 3000 m.p., rezultate din urma partajului stabilit prin sentința civilă nr. 1865/2010 a Judecătoriei Pătârlagele.
Pârâții B. A. și B. V. au depus întâmpinare și cerere reconvențională. Referitor la acțiunea principală, au arătat că părțile au stabilit linia de hotar, sens în care s-a întocmit, la data de 22.10. 2011, un proces-verbal.
Prin cererea reconvențională, pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii deteriorărilor suferite din vina lor, la partea de imobil construcție ce le-a revenit, obligarea la demolarea scărilor de acces la partea lor de imobil, urmând a construi acestea în altă parte, astfel încât să poată reface construcția deteriorată, și obligarea la demolarea intrării de la beci, realizată de către reclamanți, fără autorizație, astfel încât peretele ocupat de aceasta să rămână liber pentru a putea reface clădirea deteriorată.
Judecătoria Pătârlagele a admis acțiunea principală, stabilind linia de hotar pe aliniamentul 4, 34, 33, 32, 31, 30, 29, 21, conform expertizei întocmite de către expertul F. L.. A fost admisă, în parte, cererea reconvențională, în sensul că au fost obligați reclamanții să plătească pârâților suma de 5457 lei, contravaloarea degradărilor suferite la partea de imobil proprietatea pârâților; să mute scara ce aparține părții de imobil în locul ferestrei de la încăperea nr. 11, iar fereastra în locul ușii, potrivit înțelegerii; a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea reclamanților la demolarea intrării în beci.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat prin nr. 2170/22.08.1995, părțile din proces au dobândit nuda proprietate din imobilele casă de locuit în suprafață de 96 m.p., anexe gospodărești și suprafața de 6000 m.p., teren aferent, situate în . de Sus, județul B., în cote indivize de 1/2 pentru fiecare dintre cele două familii. Prin sentința civilă nr. 1865/16.12.2010 a Judecătoriei Pătârlagele, s-a dispus ieșirea din indiviziune, conform tranzacției părților, asupra imobilelor ce au făcut obiectul contractului menționat. Reclamanții-pârâți au preluat în deplină proprietate și posesie imobilul casă de locuit, două încăperi cu destinație bucătărie și cămară, 1/2 din beci, anexe magazie, terasă și 3000 m.p. teren aferent, iar pârâții-reclamanți au preluat trei camere din casa de locuit, 1/2 din beci și 3000 m.p. teren aferent.
Referitor la linia de hotar, instanța a constatat că nu s-a confirmat stabilirea liniei de hotar pe cale amiabilă, astfel că, reținând prevederile art. 584 din Codul civil, a stabilit linia de hotar pe aliniamentul 4, 34, 33, 32, 31, 30, 29, 21, fiind respectată sentința civilă nr. 1865/2010, corelată cu suprafețele găsite la măsurători.
Referitor la cererea reconvențională, instanța a reținut, din declarațiile martorilor B. L. D., G. I. și P. A., că, la nivelul anului 2001, reclamanții-pârâți au efectuat o . lucrări la partea lor de imobil pe care însă nu le-au mai continuat, deoarece nu au mai avut materiale. Având în vedere caracterul acestor lucrări, respectiv înălțarea locuinței, la acoperișul aferent construcției pârâților-reclamanți s-au produs stricăciuni, ce nu au fost reparate de către reclamanții-pârâți o lungă perioadă de timp. Ca urmare, având în vedere intemperiile, s-au deteriorat tavanele, dușumelele și unele bunuri din interior. Martorul B. L. D., care a efectuat lucrări pentru reclamanții-pârâți, a relatat că a reparat tavanele la două camere ale pârâților-reclamanți, în urma reproșului adresat reclamanților, dar reiese din relatările celorlalți martori că la acoperiș nu s-a remediat nimic.
Reclamanții-pârâți au încercat să acrediteze ideea că deteriorările s-au produs ca urmare a neglijenței pârâților-reclamanți, care nu s-au mai ocupat în niciun fel de întreținerea construcției proprietatea lor, în acest sens relatând martorul B. L. D.. Această apărare nu a fost reținută, deoarece a rezultat că, din cauza lucrărilor efectuate de către reclamanți, o parte a acoperișului pârâților reclamanți a fost stricată, iar lucrările nu au mai continuat din lipsă de materiale.
Declarațiile martorilor au fost coroborate cu înscrisurile depuse, respectiv sesizarea pârâtei-reclamante B. A., făcută la primăria localității, la data de 29.11.2004, prin care a arătat că, din cauza lucrărilor efectuate fără autorizațiile necesare, s-au produs deteriorări la imobilul său, precum și procesul verbal de constatare din data de 14.09.2005 al reprezentanților primăriei, unde s-a consemnat că învelitoarea din țiglă nu a fost realizată integral.
Raportat la situația de fapt ce a rezultat din probele administrate instanța a constatat că sunt incidente prevederile art. 998, 999 din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală. În acest sens, pentru a fi antrenată, trebuie îndeplinite cumulativ condiția existenței unui prejudiciu, aceea a faptei ilicite, săvârșite cu vinovăție, sub forma intenției, culpei, neglijenței, precum și legătura de cauzalitate între acestea.
Referitor la prejudiciu, acesta a fost dovedit prin declarațiile martorilor, fiind cuantificat de către expertul construcții la suma de 5457 lei.
Fapta ilicită constă în culpa reclamanților-pârâți, care, prin efectuarea lucrărilor la partea lor de casă, au deteriorat învelitoarea de țiglă aferentă pârâților-reclamanți, pe care nu au mai reparat-o, astfel încât aceasta să protejeze interiorul clădirii, nici după ce reprezentanții primăriei au făcut constatările la fața locului.
Instanța a constatat că există legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, aspect ce a rezultă și din constatările expertului și din declarațiile martorilor.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea reclamaților-pârâți de a demola scările de acces la casă, urmând a le construi pe altă parte a acesteia, instanța a reținut, din cuprinsul expertizei construcții, că reclamanții-pârâți s-au obligat personal să mute scara în locul ferestrei din încăperea 11, iar fereastra să o mute în locul ușii, iar cu privire la demolarea intrării în beci, părțile nu au făcut nici un fel de obiecțiuni, pe tot parcursul constatărilor, față de poziționarea acesteia, așa cum rezultă din răspunsul la obiecțiunile făcute raportului de expertiză.
Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată, iar în considerente s-a menționat că reclamanții vor fi obligați la 617 lei, diferență taxă de timbru.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, la data de 06.06.2013, precum și pârâții, la data de 31.05.2013, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului B., sub nr._ din data de 26.06.2013.
Apelanții-reclamanți S. G. și S. V. au susținut netemeinicia hotărârii, în ceea ce privește acțiunea principală, apreciind că linia de hotar dintre proprietăți nu a fost corect stabilită. Au învederat instanței că raportul de expertiză întocmit în cauză nu corespunde cu schițele topografice înregistrate la O.C.P.I. și care au numere cadastrale provizorii, respectiv 34 și 35, corespunzătoare proprietății fiecărei părți.
S-a susținut că, deși au făcut obiecțiuni la expertiză, instanța le-a respins, fără să existe vreo explicație pentru care schița validată, care nu corespunde schițelor înregistrate la cadastru.
Având în vedere faptul că imobilele în litigiu aveau atribuite numere cadastrale provizorii, pentru clarificarea situației de fapt, au apreciat că prima instanță trebuia să solicite avizarea expertizei de către O.C.P.I., pentru a se evita probleme ulterioare.
Apelanții au considerat că, în situația în care hotărârea instanței ar rămâne definitivă și irevocabilă, nu se poate finaliza înscrierea în cartea funciară deoarece validează o schiță diferită decât cea existentă la O.C.P.I.
În ceea ce privește cererea reconvențională, au susținut reclamanții că formularea unei acțiuni în pretenții fără a se indica în concret suma pe care reclamantul înțelege să o solicite echivalează cu lipsa obiectului determinat al cererii de chemare în judecată.
Au mai susținut că pretențiile din cererea reconvenționala referitoare la contravaloarea deteriorărilor sunt prescrise, rezultând din motivarea în fapt că lucrările au fost efectuate în anul 2001. În fața primei instanțe, au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, dar că judecătoria nu s-a pronunțat asupra excepției.
Au apreciat că dreptul pârâților s-a născut la data apariției așa ziselor deteriorări, respectiv în anul 2004, care rezultă atât din susținerile pârâților-reclamanți în cadrul cererii reconvenționale, cât și din actele depuse la dosarul cauzei în susținerea pretențiilor formulate (la fila 33 se află sesizarea pârâtei-reclamante B. A. adresată Primăriei localității la data de 29.11.2004, în care se arată că, din cauza lucrărilor efectuate fără autorizație, s-au produs degradări la imobilul său).
Pe fondul cererii de obligare la despăgubiri, au susținut că, din actele depuse la dosarul cauzei, rezulta faptul că, la momentul la care s-au început lucrările la partea de imobil pe care o foloseau, părțile erau în indiviziune, iar pârâții nu s-au opus la efectuarea acestor lucrări. Mai mult decât atât, la momentul pronunțării sentinței civile prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune, luându-se act de tranzacția intervenită, lucrările menționate erau deja efectuate, iar pârâții-reclamanți nu au avut nicio pretenție la acea dată.
S-a mai arătat că degradările produse imobilului nu li se datorează, ci sunt imputabile doar pârâților, care au avut o atitudine total pasivă față de acest imobil, în sensul că nu s-au preocupat de întreținerea acestuia. Apelanții au precizat că acoperișul părților adverse nu a fost demontat niciodată, ci doar partea reclamanților de acoperiș, iar intemperiile nu puteau afecta decât o singură cameră, nicidecum întregul imobil, așa cum s-a reținut în raportul de expertiză. Au criticat respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză, fără a se motiva măsura.
Apelanții au arătat că expertul nu a identificat în mod corespunzător partea de imobil ce aparține pârâților în raport de actele de proprietate depuse la dosarul cauzei, reținând faptul că prin extinderea pe verticală și pe orizontală nu au respectat limita de proprietate, iar etajul s-a extins peste camerele 4 și 5, ce aparține pârâților. În realitate, camera 5 nu le aparține, iar linia de demarcare se află la jumătatea zidului, aspect neevidențiat în lucrare.
Cu privire la evaluarea deteriorărilor, s-a apreciat că determinarea acestora nu a pornit de la premise corecte, în condițiile în care expertul nu a avut în vedere faptul că pârâții-reclamanți nu au efectuat lucrări de întreținere ale imobilului respectiv și nu a fost analizată întreaga parte din acest imobil.
O altă critică adusă hotărârii, a fost în legătură cu obligarea reclamanților să mute scara în locul ferestrei de la încăperea nr. 11, susținându-se că este „plus petita”, deoarece pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamanților-pârâți să demoleze scările de acces în imobilul de locuit, urmând să fie construite în altă parte. Prin sentința pronunțată, instanța a dispus, pe lângă mutarea scărilor, și mutarea ferestrei, deși acest lucru nu a fost solicitat.
Pe de altă parte, instanța validează o înțelegere care nu a fost realizată în realitate și care nu respectă dispozițiile prevăzute de lege, în sensul că trebuia efectuată în scris și în fața instanței de judecată.
Apelanții au precizat că, în cuprinsul lucrării de expertiză, se face mențiunea că dl. S. a spus personal că va muta scara de unde este în prezent, iar instanța ia act de această așa zisă înțelegere, fără a lua act personal de poziția părților, cu atât mai mult cu cât, pe calea întâmpinării și a concluziilor scrise, poziția a fost întotdeauna aceea de respingere a acestui capăt de cerere.
Pe de alta parte, au apreciat că solicitarea pârâților-reclamanți pentru mutarea scărilor nu are nici temei juridic și nici fundament real, în condițiile în care prezența acestor scări nu prezintă niciun impediment cu privire la folosința pașnică a proprietății, iar aceste scări au fost edificate odată cu imobilul-casă de locuit și au o vechime considerabilă. La momentul ieșirii din indiviziune pârâții-reclamanți au acceptat această situație de fapt și nu există niciun motiv pentru mutarea acestora.
Apelanții au mai susținut că există inadvertențe între considerente și dispozitiv, întrucât, deși în considerente se precizează că reclamanții vor fi obligați să plătească pârâților diferența de taxă de timbru în cuantum de 617 lei, în dispozitivul sentinței nu se mai regăsește această dispoziție. Totodată, în condițiile în care cererea reconvențională a fost admisă doar în parte, și taxa de timbru trebuia reținută doar în parte, nu în totalitate.
Apelanții-pârâți B. A. și B. V. au criticat sentința sub aspectul admiterii în parte a cererii reconvenționale, solicitând obligarea reclamanților la acoperirea întregului prejudiciu, astfel cum a fost acesta identificat prin raportul de expertiză, punctul D3 subpunctele a-d.
Conform raportului de expertiză, au fost identificate și evaluate daunele produse și s-au stabilit lucrările ce urmau a fi efectuate de către pârâți, pentru a se rezolva situația creată prin construcțiile făcute cu privire la . de acces, ocuparea unor pereți etc. Prin hotărâre au fost stabilite despăgubirile în sumă de 5457 lei și s-a dispus ca părțile adverse să mute scara de acces conform înțelegerii.
În ceea ce privește obligarea la demolarea construcției realizate fără autorizație, reprezentând . a respins această cerere fără să o motiveze, singurul considerent reținut fiind acela că părțile nu ar fi făcut niciun fel de obiecțiuni pe parcursul constatărilor față de poziționarea acesteia. A arătat că nu au făcut obiecțiuni pentru că expertul a prezentat lucrările ce trebuie făcute pentru remedierea acestei situații la punctul D3 subpunctele a-d pagina ultimă din raport. Având în vedere că au fost de acord cu aceste lucrări, fiind cele care se impuneau a fi făcute, nu aveau motive să formuleze obiecțiuni.
În raport de aceste motive, au solicitat obligarea reclamanților și la efectuarea lucrărilor arătate în raportul de expertiză: refacerea șarpantei de la partea de imobil P+IE, la limita proprietății, respectiv până la linia mediană a peretelui dintre încăperea 2-5; 1-2; 4-5; refacerea învelitorii de la partea de imobil ce aparține paraților-reclamanți; demolarea holului 13 până la linia mediană a peretelui dintre încăperea 1 și 2; mutarea ușii de acces în subsolul de sub peretele pârâților-reclamanți (camera 2) sub peretele încăperii 1.
O altă critică a pârâților a fost în legătură cu compensarea cheltuielilor de judecată, deoarece, cu privire la acțiunea în grănițuire, în condițiile în care a fost admisă, nu se poate reține culpa procesuală, astfel că nu puteau fi obligați la cheltuieli de judecată care, ulterior, să fie compensate.
Înainte ca reclamanții să promoveze o asemenea acțiune, s-a stabilit linia de hotar de către inginer V. M., în urma măsurătorilor întocmindu-se un proces verbal din 22.10.2011 semnat de către toate părțile, iar linia de hotar stabilită de către expertul F. L. este exact pe amplasamentul ce fusese anterior măsurat și identificat prin procesul-verbal din 22.10.2011, fiind apoi consemnat și în hotărârea instanței.
Pârâții S. G. și S. V. au formulat întâmpinare la apelul formulat de către reclamanții B. A. și B. V., prin care au solicitat respingerea căii de atac.
S-au referit la lipsa obiectului cererii reconvenționale, conform motivelor de apel, și la faptul că apelanții-pârâți nu au avut drept capete de cerere obligarea de a efectua lucrările stabilite în raportul de expertiză, motiv pentru care instanța nu se putea pronunța asupra unei cereri cu care nu a fost investită.
Cererea ar fi și neîntemeiată, întrucât din actele depuse la dosarul cauzei rezulta faptul că la momentul la care s-au început lucrările la partea de imobil pe care o foloseau, părțile erau în indiviziune.
Referitor la modul de compensare a cheltuielilor de judecată, reclamanții au invocat dispozițiile legale conform cărora cheltuielile privind grănițuirea a două proprietăți sunt suportate de ambele părți implicate, fără a se face vreo referire cu privire la natura cheltuielilor.
Intimații-pârâți B. A. și B. V. au formulat întâmpinare la apelul reclamanților, la data de 27.09.2013, prin care au solicitat respingerea.
Au apreciat că linia de hotar a fost corect stabilită, prin identificarea expertului.
În privința criticilor aduse modului de soluționare a cererii reconvenționale, au arătat că acțiunea are un obiect determinat, respectiv contravaloarea deteriorărilor aduse părții de imobil. Pe cale de încheiere, s-a precizat suma provizorie pretinsă, iar la ultimul termen s-a majorat câtimea pretențiilor.
Referitor la excepția prescripției, au susținut că aceasta a fost formulată tardiv, după dezbaterile în fond. Excepția nu ar fi întemeiată și pentru că au devenit proprietari după 2010, conform sentinței de partaj.
Nu s-a apreciat a fi „plus petita” cererea de mutare a scărilor de acces, arătând că a fost solicitată prin cererea reconvențională.
Instanța de apel a încuviințat, în parte, cererea apelanților-reclamanți, de completare a probelor administrate la prima instanță, în sensul că dispus avizarea expertizei întocmite de către expertul F. L., la dosar fiind depuse completări ale raportului inițial, fără avizarea O.C.P.I., având în vedere că expertul nu avea aparatura necesară. Totodată, s-a constatat că, la termenul la care au avut loc dezbaterile, 23.05.2014, apelanții-reclamanți nu au mai insistat în cererea de avizare a lucrării sau de efectuare a unui alt raport de expertiză.
Examinând apelurile de față prin prisma criticilor formulate, a materialului probator și a prevederilor legale incidente în cauză, tribunalul constată că acesta sunt fondate pentru următoarele considerente:
1. a) În privința cererii principale, instanța constată că obiectul l-a reprezentat acțiunea apelanților-reclamanți S. G. și S. V. de a se stabili linia de hotar dintre proprietățile învecinate, în contradictoriu cu apelanții-pârâți B. A. și B. V.. Au menționat reclamanții în acțiune că ar exista divergențe cu privire la stabilirea liniei de hotar, întrucât nu ar exista semne exterioare vizibile și că linia de hotar nu ar fi fost stabilită prin vreun act.
Se poate observa că, deși au invocat aceste motive de fapt, odată cu acțiunea, reclamanții au depus la dosar, la fila 9, și procesul-verbal de vecinătate încheiat la 22.10.2011, întocmit de către expertul în cadastru V. M., act din care rezultă că părțile au procedat la recunoașterea și stabilirea limitei și vecinătăților imobilului situat în . de Sus. Actul nu avea și semnăturile proprietarilor, însă, prin înscrisul depus la filele 31-32 din dosarul primei instanțe, s-a făcut dovada că și apelanții-reclamanți au semnat și recunoscut astfel limitele proprietăților învecinate. Actul, fiind sub semnătură privată, nu a fost contestat de către reclamanți, pe calea procedurii prevăzute de art. 177 din codul de procedură civilă („acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul sau semnătura”), astfel că instanța îl consideră recunoscut.
Părțile au dobândit, împreună, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2170/22.08.1995 (filele 37-38 din dosarul judecătoriei) la notariatul de Stat Local Pătârlagele, nuda proprietatea asupra imobilului situat în satul Bâscenii de Sus, ., compus din: casă, în suprafață de 97 m.p., anexe gospodărești, și teren de 6000 m.p. După decesul vânzătoarei, care își rezervase dreptul de uzufruct viager, prin contractul de vânzare-cumpărare, părțile au solicitat partajul imobilului. Prin sentința civilă nr. 1865/16.12.2010 (filele 5-7 din dosarul primei instanțe), pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, în dosarul nr._, s-a luat act de tranzacția părților, conform art. 271-273 din Codul de procedură civilă, astfel că reclamanții S. G. și S. V. au primit în proprietate 2 încăperi din casa de locuit, cu destinație de bucătărie și cămară, 1/2 din beci, magazie, terasă și suprafața de 3000 m.p., iar pârâții 3 camere din casa de locuit, 1/2 beci și 3000 m.p. Suprafețele de teren nu au fost identificate, în tranzacție fiind menționate numai vecinătățile, fără dimensiuni pe laturi. Nu a fost întocmită schiță cu terenurile atribuite și nici nu rezultă din probele administrate că proprietarii ar fi delimitat suprafețele primite în urma partajului.
Apelanții-pârâți B. A. și B. V. au solicitat intabularea dreptului de proprietate dobândit prin cumpărare și partaj, conform actelor menționate, cerere admisă prin încheierea nr. 7113/04.03.2011 (fila 49 din dosarul judecătoriei) a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară B.. Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. 1356/Calvini.
În ceea ce îi privește pe apelanții-reclamanți S. G. și S. V., nu s-a făcut dovada intabulării dreptului de proprietate, ci atribuirea unui număr provizoriu (35), de carte funciară, conform schiței depuse la fila 60 (dosar apel), planul de amplasament și delimitare a imobilului fiind înregistrat la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sub nr. 1933/06.07.2000. Suprafața de teren totală era de 2675 m.p. Și pentru apelanții-pârâți s-a întocmit un plan de amplasament și delimitare a imobilului, pentru suprafața de 2281 m.p., depus la fila 61, înregistrat la aceeași dată, 06.07.2000, la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară B., sub același nr. 1933. Din aceste acte rezultă că, înainte de a se solicita partajul și a se lua act de tranzacția părților, prin sentința civilă nr. 1865/16.12.2010, coproprietarii au stabilit suprafețele de teren pe care să le folosească. Aceste schițe nu au fost avute în vedere la tranzacția încheiată, dovadă fiind că nu au menționat dimensiunile pe laturi, ci doar vecinătățile, și nici suprafața corectă, rezultată din măsurători, ci cea din actul de vânzare-cumpărare (3000 m.p. pentru fiecare dintre cele două loturi atribuite soților). De asemenea, părțile nu au stabilit limitele și vecinătățile imobilelor primite în urma partajului conform documentațiilor inițiale de carte funciară, ci au întocmit un alt plan de amplasament, la data de 22.10.2011, conform procesului-verbal de vecinătate menționat, vizat de către expertul în cadastru V. M., semnat de către reclamanți și necontestat. În prezenta cauză, nu s-a dovedit că vreuna dintre părți nu a mai respectat amplasamentul, linia de hotar convenită la 22.10.2011, motiv pentru care tribunalul constată corectă situația de fapt stabilită de prima instanță, cu privire la acțiunea principală. Prima instanță a stabilit aceeași linie de hotar, conform procesului-verbal din 22.10.2011, chiar dacă s-a referit la coordonatele menționate în expertiza întocmită de către expertul F. L., întrucât a rezultat din completarea la raportul de expertiză efectuat în apel (fila 57), că aliniamentul 4-34-33-32-31-30-29-21 este conform schiței din 22.10.2011. În mod evident, prin suprapunerea acestei schițe pe planurile de amplasament din anul 2000 (pentru atribuirea numerelor cadastrale provizorii), act depus la fila 58, au rezultat diferențe, nefiind aceeași linie de hotar, însă, după cum s-a arătat, linia de hotar nu putea fi cea din anul 2000, cât timp, la acea dată, părțile erau coproprietari, nu au delimitat în această modalitate terenul, prin tranzacție, iar în anul 2011 au stabilit împreună alte limite ale proprietăților.
Apelanții-reclamanți au criticat soluția dată acțiunii principale, arătând că linia stabilită nu corespunde documentațiilor de carte funciară.
Pentru stabilirea liniei de hotar, tribunalul menționează că, în sens material, dreptul la acțiune, bazat pe dispozițiile art. 560 din Noul Cod Civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acțiune în justiție (sau pe cale amiabilă), reconstituirea hotarului ce separă fondurile învecinate și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta. În prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului cod civil (în vigoare de la 01.10.2011, potrivit art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011), în ceea ce privește acțiunea în grănițuire, având în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011, conform cărora:
„(1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
(2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil.”
Obligația de grănițuire a proprietăților învecinate s-a născut din raporturile de proprietate și vecinătate, situația juridică existând și după . Noului Cod civil, față de data întocmirii procesului-verbal de vecinătate, la 22.10.2011, după . 01.10.2011, a Codului civil, și față de data introducerii acțiunii, 02.07.2012, când apelanții-reclamanți au contestat linia de hotar.
Într-o astfel de acțiune, în grănițuire, instanța are în vedere linia hotarului despărțitor, determinată prin semne vizibile (dacă acestea există). Operațiunile judiciare ale grănițuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar. Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților și administrarea probelor cu expertize judiciare. Documentațiile de carte funciară pot avea relevanță numai dacă oferă date concludente pentru identificarea și reconstituirea hotarului real. Or, în cauza de față, documentațiile de carte funciară (în vederea atribuirii numerelor provizorii) pentru terenurile părților nu au avut în vedere tranzacția, care s-a încheiat ulterior, iar prin procesul-verbal de delimitare din 22.10.2011, părțile au convenit o altă delimitare a terenurilor învecinate. Expertiza întocmită în cauză a avut în vedere linia de hotar, precizându-se și diferențele față de documentațiile cadastrale. Având însă în vedere scopul acțiunii, acela de a reconstitui hotarul, care este cel convenit la 22.10.2011, instanța de apel va păstra sentința judecătoriei, în ceea ce privește linia de hotar.
Cărțile funciare pot fi rectificate, în măsura în care înscrierea dreptului de proprietate al apelanților-pârâți (acest drept a fost intabulat) nu mai este în concordanță cu situația juridică reală a imobilului (ca urmare a delimitării actuale a proprietăților învecinate), iar apelanții-reclamanți își pot reface documentația de carte funciară, astfel încât aceasta să corespundă lotului primit și delimitării convenite cu proprietarii vecini. Procedura rectificării înscrierilor de carte funciară este reglementată de art. 907-915 din Noul Cod civil, părțile putând face rectificarea și pe cale amiabilă.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul constată că hotărârea primei instanțe este temeinică în privința modului de soluționare a cererii având ca obiect grănițuirea proprietăților învecinate, astfel că va fi păstrată, în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, și nu vor fi reținute criticile apelanților-reclamanți de la lit. A pct. 1. Vor fi schimbate numai considerentele de drept, având în vedere că prima instanța s-a referit la art. 584 din Codul civil 1864, însă, după cum s-a precizat mai sus, sunt aplicabile noile dispoziții, art. 560 din Codul civil actual.
b) În privința acțiunii principale, instanța constată că apelanții-pârâți B. A. și B. V. au criticat modalitatea de soluționare a cererii accesorii, având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu trebuiau obligați să le suporte, întrucât nu au culpă procesuală.
Instanța constată că, în privința cheltuielilor de judecată, în acțiunea având ca obiect grănițuire, față de prevederile art. 560 din Noul Cod civil, în practica judiciară, au fost avute în vedere și cheltuielile de judecată (respectiv suportarea în mod egal), iar nu numai cele materiale, legate de reconstituirea hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare în teren. Această soluție avea în vedere și calitatea părților, de proprietari vecini, și obligația legală de a contribui la grănițuire. În prezenta cauză, după cum s-a menționat la pct. 1.a, instanța a restabilit linia de hotar existentă, care fusese convenită de părți la 22.10.2011, prin proces-verbal de delimitare. Reclamanții nu au făcut dovada că pârâții nu respectă acea linie de hotar, astfel cum au arătat în acțiune, și nici că nu ar fi de acord cu rectificarea cărții funciare (cât timp există declarații notariale în acest sens), astfel că nu se poate reține în sarcina pârâților vreo culpă procesuală.
Fundamentul juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată este culpa procesuală, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă și art. 1357 din Noul Cod civil, însă, cât timp pârâții și-au respectat obligațiile de grănițuire (prin semnarea procesului-verbal de vecinătate din 22.10.2011 și respectarea acestor limite), nu puteau fi obligați la cheltuieli de judecată. În consecință, compensarea cheltuielilor de judecată nu se putea face în privința cheltuielilor efectuate de către reclamanți cu acțiunea principală, respectiv: 19 lei, taxă judiciară de timbru (chitanța de la fila 12), 3 lei, timbre judiciare (fila 12), 1000 lei, onorariu expert (chitanța fila 29, dosar prima instanță).
Critica apelanților-pârâți este întemeiată și, sub acest aspect, apelul va fi admis și schimbată, în parte, sentința judecătoriei, conform art. art. 296 din Codul de procedură civilă, în sensul că vor fi compensate în parte cheltuielile de judecată, iar nu în totalitate. Cuantumul acestor cheltuieli va fi detaliat după analiza celorlalte motive de apel, care se referă la cererea reconvențională.
2. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale, au declarat apel ambele părți: pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamanților-pârâți și la demolarea construcției realizate fără autorizație, reprezentând . la efectuarea lucrărilor menționate în raportul de expertiză la pct. D3, lit. a-d; reclamanții-pârâți au invocat nulitatea cererii reconvenționale, pentru lipsa obiectului; au susținut excepția prescripției dreptului material la acțiune, nesoluționată de prima instanță; au apreciat că sunt neîntemeiate pretențiile pârâților; au considerat că nu s-a solicitat obligarea la mutarea scării în locul ferestrei de la încăperea 11.
a) Raportat la aceste critici, instanța de apel va stabili mai întâi situația de fapt în privința cererii reconvenționale, după care va analiza, cu prioritate excepțiile de nulitate și prescripție.
Din cererea reconvențională (filele 14-15, dosar prima instanță), rezultă că apelanții-pârâți-reclamanți B. A. și B. V. au solicitat obligarea apelanților-reclamanți-pârâți la plata contravalorii deteriorărilor aduse părții din imobilul care le-a fost atribuită după partaj, din vina acestora; să fie obligați să demoleze scările de acces în casa de locuit, pe care le-ar fi construit, și să fie obligați să le edifice astfel încât peretele construcției să rămână liber, pentru a putea reface clădirea deteriorată; obligarea pârâților să demoleze . le ocupă un perete din cameră, construcție care ar fi fost realizată fără autorizație de construire.
Au arătat pârâții-reclamanți în cererea reconvențională că, în anul 2001, reclamanții-pârâți au început lucrările la partea de imobil pe care au primit-o în proprietate după partaj. Astfel, rezultă, din declarațiile martorilor B. L. D., G. I. și P. A. (filele 41-43 din dosarul judecătoriei) că apelanții-reclamanți au demolat o parte din construcție și acoperișul casei, timp de trei ani nefiind finalizate aceste lucrări, pentru că nu au mai avut materialele necesare pentru îmbunătățirea locuinței. Efectul acestor lucrări nefinalizate (lipsa acoperișului) a fost deteriorarea și a părții de imobil care a revenit în lotul reclamanților. Faptul că din cauza acestor lucrări s-au produs deteriorări la tavanele, dușumelele și unele bunuri din interiorul camerelor apelanților-reclamanți rezultă și din împrejurarea că, în anul 2010, apelanții-pârâți au reparat tavanele în două camere atribuite reclamanților. Martorul B. L. D. (declarația de la fila 41, dosar judecătorie), a arătat că a reparat tavanele, iar din planșele fotografice depuse în dosarul de apel chiar de către apelanții-pârâți (filele 37-41), rezultă că data efectuării reparațiilor a fost în august 2010.
Expertul P. M. (raportul de expertiză depus la filele 68-70 din dosarul judecătoriei și completarea la raportul de expertiză de la filele 89-92) a identificat deteriorările produse la partea din imobilul reclamanților, din cauza expunerii timp de 8 ani fără acoperiș, respectiv: 2 grinzi de lemn, în camera 4, putrezite, din cauza intemperiilor; în camerele 2, 3 și 4 30% șipci planșeu și plasa; tencuiala planșeului deteriorată în camerele 2, 3 și 4; o priză dublă în încăperea 4; 50% podina. Pentru reparații, expertul a precizat suma necesară de 5477 lei, conform calculului din răspunsul la obiecțiuni, precum și necesitatea de a fi efectuate și alte lucrări, pentru a se preîntâmpina producerea altor prejudicii, respectiv: refacerea șarpantei de la partea de imobil P +1E, la limita proprietății, respectiv până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 2-5, 1-2, 4-5; refacerea învelitorii de la partea de imobil ce aparține pârâților-reclamanți; demolarea holului 13 până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 1 și 2; mutarea ușii de acces în subsol de sub peretele pârâților-reclamanți (camera 2) sub peretele încăperii 1.
b) În privința excepției nulității cererii reconvenționale, pentru lipsa obiectului, tribunalul menționează dispozițiile art. 133 alin. 1 din Codul de procedură civilă, conform cărora cererea de chemare în judecată care nu cuprinde obiectul va fi declarată nulă. Potrivit art. 112 pct. 3 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. Noțiunea de „obiectul cererii de chemare în judecată” nu a fost definită prin Codul de procedură civilă 1865, însă, astfel cum și apelanții-reclamanți indică în motivele de apel, prin obiect, conform doctrinei, se înțelege pretenția concretă a reclamantului.
Raportat la acest înțeles, tribunalul observă că acțiunea pârâților are obiect, respectiv obligarea pârâților la plata contravalorii deteriorărilor aduse părții de imobil ce le-a fost atribuită prin sentința de partaj. În privința evaluării acestui obiect, tribunalul menționează că sancțiunea nulității cererii, reglementată de art. 133 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este numai pentru lipsa obiectului, nu și a valorii. Importanța prețuirii este pentru determinarea competenței materiale a instanței și calculul taxei judiciare de timbru. După efectuarea expertizei, pârâții și-au precizat obiectul, în sensul că au solicitat obligarea reclamanților la suma de 9415 lei și efectuarea lucrărilor necesare pentru preîntâmpinarea altor degradări.
În consecință, instanța de apel constată că este neîntemeiată critica de la lit. B.1 din apelul reclamanților-pârâți.
c) Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea având ca obiect plata contravalorii deteriorărilor, instanța constată că a fost invocată după deschiderea dezbaterilor în fond, conform mențiunilor din încheierea de ședință din 02.04.2013 (filele 109-110, dosar prima instanță). Fiind însă o excepție de fond, absolută, în raport de art. 18 din Decretul nr. 167/1954, instanța o va analiza, cu prioritate. Aceste norme sunt aplicabile litigiului, față de prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011: „Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. În cauza de față, la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, 01.10.2011 (conform art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011), termenul de prescripție începuse să curgă (indiferent de momentul la care se consideră început – 2001, data primelor lucrări efectuate de către pârâți, sau 2004 – data încetării lucrărilor). Tribunalul urmează să verifice dacă acest termen s-a împlinit, raportat la situația de fapt menționată la pct. 2a. După cum s-a arătat, situația actuală a degradărilor este cauza acțiunii pârâților, din anul 2001. Efectele se produc și în prezent, obligația acestora de a repara acoperișul nu a încetat odată cu producerea prejudiciului, ci continuă să existe și, cum nu și-au îndeplinit-o, termenul de prescripție nu s-a împlinit. Este de precizat și recunoașterea pârâților, respectiv a obligației pe care o au, de a suporta contravaloarea deteriorărilor aduse părții de imobil aparținând reclamanților, prin reparațiile, parțiale, pe care le-au efectuat în august 2010, la tavanul unor încăperi ale reclamanților.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul nu va reține motivul de apel de la lit. B pct. 2 din cererea reclamanților, urmând să analizeze temeinicia pretențiilor pârâților-reclamanți.
d) Raportat la situația de fapt reținută, tribunalul apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale a apelanților-pârâți, conform art. 999 din Codul civil 1864, aplicabil în privința cererii reconvenționale, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, normă care prevede: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”. Astfel, s-a făcut dovada prejudiciului cert suferit de către apelanții-pârâți (deteriorările aduse imobilului), astfel cum au fost descrise la situația de fapt; existența faptei ilicite (necontinuarea lucrărilor de reparații începute în 2001 și încetate în 2004); existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu (deteriorările la imobil au fost urmarea necontinuării lucrărilor începute de către pârâți); vinovăția (sub forma culpei – neglijența).
Fiind întrunite condițiile pentru repararea prejudiciului, se poate constata că, în mod legal, a dispus prima instanță obligarea reclamanților la plata sumei de 5457 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare pentru înlăturarea degradărilor imobilului.
Apelanții-reclamanți au susținut, la pct. B3 din cererea de apel, că nu ar fi întemeiate pretențiile pârâților, deoarece au avut acordul acestora, pentru a efectua lucrările, părțile fiind în indiviziune la acel moment. Un astfel de acord nu poate fi o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece cauza prejudiciului produs nu a fost lucrarea începută în anul 2001, ci faptul că reclamanții nu au mai continuat acele lucrări (acoperișul nu a fost refăcut în totalitate, astfel că s-au produs deteriorări și la partea din imobilul pârâților).
Un alt argument a fost faptul că, la momentul pronunțării sentinței de partaj, lucrările erau deja efectuate, iar pârâții nu au avut nicio pretenție. Instanța constată că, într-adevăr, prin sentința civilă nr. 1865/16.12.2010 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, s-a luat act de tranzacția părților, convenție conform căreia fiecare parte a primit anumite încăperi din imobil, în starea în care acestea se găseau la acea dată. Prin tranzacție se pune capăt unui proces, iar părțile fac concesii reciproce, însă nu se poate deduce din modul în care a fost încheiată convenția că apelanții-pârâți ar fi renunțat la dreptul pe care îl aveau în acel moment de a obține repararea prejudiciului creat. Apelanții-reclamanți nu au reparat acoperișul nici după pronunțarea sentinței de partaj, astfel că, fiind o situație care produce efecte și în prezent, nu se poate reține că, urmare a tranzacției, pârâții nu ar mai avea dreptul să ceară despăgubiri.
Au mai susținut apelanții-reclamanți că degradările produse nu le pot fi imputate, deoarece apelanții-pârâți ar fi avut o atitudine pasivă, fără să se preocupe de întreținere. După cum însă și prima instanță a reținut, în mod corect, conform expertizei, a rezultat că din cauza lucrărilor efectuate de către pârâți, o parte a acoperișului acestora a fost stricată, iar lucrările nu au mai continuat din lipsă de materiale. Obiecțiunile formulate la raportul de expertiză în construcții (depuse la termenul de judecată din 19.02.2013 – filele 80, 81) au fost încuviințate, sub aspectul necesității de a se identifica fiecare parte din imobil (care avea relevanță pentru stabilirea legăturii de cauzalitate între lucrările efectuate/nefinalizate și degradările produse la partea pârâților), după cum rezultă din încheierea de ședință din 19.02.2013 (filele 84-85), fiind astfel lipsite de orice temei criticile apelanților-reclamanți. Prima instanță nu a încuviințat obiecțiunile legate de soluția tehnică (precizată la pct. 4 din obiecțiuni), însă această împrejurare nu susține critica legată de netemeinicia pretențiilor.
În privința modului de identificare a părților din imobil, nu se poate reține că acesta nu respectă realitatea, cât timp expertul în construcții a precizat în răspunsul la obiecțiuni că a identificat imobilele în prezența părților și nu au existat neînțelegeri în legătură cu delimitările dintre încăperi. Totodată, critica apelanților-reclamanți nu este susținută de niciun fel de dovadă, având în vedere că părțile nu au întocmit schițe la data încheierii tranzacției.
Referitor la modalitatea de evaluare a deteriorărilor, în cererea de apel, reclamanții au reluat obiecțiunea indicată la pct. 3, însă, din răspunsul dat de către expert (filele 89-92), rezultă că evaluările au fost fundamentate pe buletinul tehnic de prețuri în mica construcție și reparații – 2012, pentru un singur produs (plasa), pe care nu l-a găsit în broșură, expertul folosind prețul practicat de comercianți.
Față de toate aceste argumente, tribunalul va înlătura criticile reclamanților invocat la pct. B3 din cererea de apel.
Reținând că sunt îndeplinite toate condițiile pentru obligarea pârâților la repararea prejudiciului și, pentru că repararea trebuie să fie totală și în natură, atunci când este posibil, tribunalul va admite apelul pârâților și va obliga reclamanții să efectueze și lucrările precizate de către expert la pct. D3, pentru a se preîntâmpina producerea altor prejudicii, respectiv: refacerea șarpantei de la partea de imobil P+1E, la limita proprietății, respectiv până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 2-5, 1-2, 4-5; refacerea învelitorii de la partea de imobil ce aparține pârâților-reclamanți; demolarea holului 13 până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 1 și 2; mutarea ușii de acces în subsol de sub peretele pârâților-reclamanți (camera 2) sub peretele încăperii 1. Prima instanță nu a stabilit aceste obligații, însă, pentru obligarea reclamanților la efectuarea acestor lucrări, se cer îndeplinite aceleași condiții ca și pentru plata contravalorii lucrărilor de reparații, care au fost deja analizate.
e) Apelanții-reclamanți au invocat, la pct. 4 din motivele de apel, că măsura de mutare a scării în locul ferestrei de la încăperea 11, iar fereastra în locul ușii ar fi „plus petita”.
Tribunalul constată că o astfel de cerere a fost formulată, chiar dacă nu în această modalitate, la pct. 2 din cererea reconvențională (fila 15) – obligarea reclamanților la demolarea scărilor de acces în imobil. Prima instanță a hotărât să fie mutată scara în locul ferestrei de la încăperea 11, iar fereastra în locul ușii, reținând o înțelegere a părților. Verificând înțelegerea, s-a constatat că aceasta nu a existat, în sensul art. 131 din Codul de procedură civilă, cât timp părțile nu și-au exprimat în acest mod acordul în fața judecătorului, ci s-a avut în vedere numai concluzia expertului, menționată la pct. D4 din raportul de expertiză (fila 70).
Pe fondul capătului 2 din cererea reconvențională, tribunalul constată că este întemeiată susținerea apelanților-reclamanți, în sensul că această cerere este lipsită de temei, cât timp scările au fost edificate odată cu casa de locuit, la momentul ieșirii din indiviziune părțile au stabilit loturile (încăperile care le revin), inclusiv sub aspectul scărilor care se află pe partea de imobil atribuită pârâților.
Față de aceste considerente, tribunalul va admite apelul reclamanților și va schimba hotărârea, în sensul că va fi respins acest capăt de cerere.
f) La pct. 5 din apelul reclamanților s-a invocat contrarietatea dintre considerente și dispozitiv, în legătură cu obligarea reclamanților la plata taxei judiciare de timbru, de 617 lei (care nu mai este menționată și în dispozitiv). Nu se poate reține un interes al reclamanților de a invoca un astfel de motiv, cât timp dispozitivul hotărârii nu precizează o astfel de obligație în sarcina acestora, însă se poate observa că și pârâții au susținut un astfel de motiv, la pct. 3. Instanța de apel, la analiza cererii principale, a avut în vedere greșita compensare a cheltuielilor de judecată, față de împrejurarea că apelanții-pârâți nu au avut culpă procesuală în privința cererii principale. Având în vedere modalitatea de schimbare, în parte, a hotărârii, astfel cum s-a arătat, cheltuielile de judecată efectuate la prima instanță vor fi compensate, în parte, urmând ca, în temeiul art. 276 din Codul de procedură civilă, reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 2075 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. La stabilirea acestui cuantum, instanța a avut în vedere următoarele cheltuieli efectuate de către părți: 19 lei, taxă judiciară de timbru pentru acțiunea principală; 3 lei, timbre judiciare; 1000 lei, onorariu expertiză cadastrală (fila 24); 500 lei, onorariu avocat (fila 105); 19 lei, taxă judiciară de timbru (chitanța de la fila 18, primul dosar); 90 lei, taxă judiciară de timbru; 1000 lei, onorariu expertiză construcții (chitanța fila 27); 567 lei, taxă judiciară de timbru (fila 100); 400 lei, onorariu avocat (fila 108). Pretențiile pârâților-reclamanți au fost încuviințate în parte, astfel că nu a fost avută în vedere taxa judiciară de timbru de 8 lei, datorată pentru capătul 2 din cererea reconvențională (neevaluabil, supus taxei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 146/1997), respins ca urmare a schimbării sentinței; după compensare, suma pe care reclamanții trebuie să o plătească pârâților este de 2075 lei (575 lei, taxă judiciară de timbru, 1000 lei, onorariu expertiză, și 500 lei, onorariu avocat).
Și în privința cheltuielilor de judecată efectuate în apel, tribunalul va proceda la compensarea, în parte, ținând cont de împrejurarea că ambele apeluri au fost admise și schimbată sentința. Apelanții-reclamanți vor plăti apelanților-pârâți 300 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (taxa judiciară de timbru achitată de către apelanții-reclamanți va fi suportată de aceștia, cu privire la cererea reconvențională).
Hotărârea este supusă recursului, în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art. 299, art. 301 din Codul de procedură civilă, și, sub sancțiunea nulității, se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite apelurile de către reclamanții S. G. și S. V., domiciliați în mun. Ploiești, ., ., județul Prahova, și de către pârâții B. A. și B. V., domiciliați în mun. Ploiești, .. 189, .. 14, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 442 pronunțată la data de 02.04.2013 de Judecătoria Pătârlagele, în dosarul civil nr._ .
Schimbă, în parte, sentința apelată, în sensul că obligă reclamanții-pârâți S. G. și S. V. să efectueze și următoarele lucrări, astfel cum au fost descrise în raportul de expertiză P. M.: refacerea șarpantei de la partea de imobil P+1E, la limita proprietății, respectiv până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 2-5, 1-2, 4-5; refacerea învelitorii de la partea de imobil ce aparține pârâților-reclamanți; demolarea holului 13 până la linia mediană a peretelui dintre încăperile 1 și 2; montarea ușii de acces în subsol de sub peretele pârâților-reclamanți, camera 2, sub peretele încăperii 1; respinge capătul de cerere din cererea reconvențională, având ca obiect obligarea reclamanților-pârâți să mute scara ce aparține părții de imobil a acestora în locul ferestrei de la încăperea nr. 11; compensează, în parte, cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe și obligă reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți cheltuieli de judecată de 2.075 lei.
Compensează, în parte, cheltuielile de judecată efectuate în apel și obligă apelanții-reclamanți să plătească apelanților-pârâți cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05.06.2014.
Președinte, A. M., fiind în CO, prezenta s-a semnat de către Președintele Secției I civile, | Judecător, M. N. | |
Grefier, A. P., fiind în CO, prezenta s-a semnat de către locțiitorul grefierului-șef al Secției I civile, V. P. |
Red. M.N.
Tehn. M.N.
Dosar prima instanță:
Judecătoria Pătârlagele –_
Judecător prima instanță:
B. M. N.
6 ex.
16.07.2014
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub nr. 8214
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 298/2014. Tribunalul BUZĂU | Fond funciar. Decizia nr. 549/2014. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
