Obligaţie de a face. Decizia nr. 117/2014. Tribunalul BUZĂU

Tribunalul BUZĂU - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 117/2014 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 28-03-2014 în dosarul nr. 2550/114/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL B.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 117/2014

Ședința publică de la 28 martie 2014

Completul constituit din:

Președinte: A. M.

Judecător: M. N.

Grefier: A. P.

Pe rol se află judecarea apelurilor civile formulate de către reclamantul G. V., domiciliat în municipiul B., . A, județul B., și de către pârâtele B. E. și B. A., domiciliate în municipiul B., ., județul B. având ca obiect obligație de a face.

La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns apelantul G. V., asistat de avocat B. C., și apelantele B. E. și B. A., asistate de avocat I. M..

Procedura a fost legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că apelurile au fost motivate, după care:

S-a comunicat apărătorului ales al apelantelor întâmpinarea formulată de către apelantul G. V., în raport de motivul nou de apel al apelantelor.

Avocat I. M. a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic cu dispozițiile art. 22 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Avocat B. C., pentru apelant, a depus la dosar note de concluzii scrise și schițe întocmite de către apelant, într-un singur exemplar.

I se aduce la cunoștință apelantului obligația de a depune actele în exemplare suficiente, pentru a fi comunicate și celorlalte părți.

Avocat B. C., pentru apelant, susține că înțelege să depună aceste acte pentru instanță, fiind vorba despre o schiță pe care o au și celelalte părți, pe care s-au făcut numai anumite consemnări de către apelant.

După ce au fost prezentate și celorlalte părți înscrisurile, acestea se opun să fie depuse la dosar într-un singur exemplar, nu își pot forma o părere decât după ce le vor studia.

Instanța restituie schițele apelantului, punându-i în vedere să le depună la dosar în cel puțin două exemplare, dacă se solicită completarea probelor cu aceste acte.

Avocat B. C. nu mai solicită completarea probelor cu aceste înscrisuri.

Avocat I. M. a arătat că nu are cereri de formulat și a solicitat judecarea cauzei.

Nefiind alte incidente de soluționat sau probe de administrat, instanța deschide dezbaterile, în temeiul art. 392-394 din Codul de procedură civilă, urmând să soluționeze, cu prioritate, excepția tardivității motivelor de apel, invocată de către apelantul G. V..

Avocat B. C., pentru apelantul-reclamant, având cuvântul pe excepția tardivității motivului suplimentar formulat de către intimatele apelante, a arătat că acesta nu este de ordine publică, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi de ordine publică, acesta a fost formulat tardiv.

Nulitatea absolută sancționează actul de procedură atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, iar nulitatea relativă atunci când cerința instituită ocrotește un interes privat.

În situația în care este încălcată o normă imperativă sunt incidente dispozițiile art. 178 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care se completează cu art. 247 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Apelantului i s-a comunicat hotărârea la data de 28.11.2013, iar legiuitorul a instituit obligativitatea părților să invoce toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.

În ceea ce privește natura juridică invocată de către apelante, urmează a se avea în vedere faptul că nu este vorba despre o nulitate absolută, ci relativă.

Avocat I. M. a solicitat respingerea excepției, ca nefondată, având în vedere faptul că instanța de fond a încălcat principiile dreptului la apărare și al contradictorialității, astfel cum sunt reglementate de art. 13 alin. 1 și art. 14 alin. 1, 5 și 6 din Codul de procedură civilă.

Cererea de chemare în judecată a fost promovată pe calea ordonanței președințiale, în petitul său însă nu au fost formulate solicitări legate de condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, ci a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 588 din vechiul Cod civil.

Tot din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă susținerile apelantului reclamant legate de aplicabilitatea vechilor dispoziții de drept civil, respectiv art. 588, față de prevederile exprese ale art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, că dispozițiile Noului cod civil cuprinse între art. 602-626 nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.

La primul termen de judecată, reclamantul a solicitat soluționarea litigiului pe dreptul comun, modificând cererea de chemare în judecată. Nu au fost făcute discuții privind încadrarea în drept a cererii pe art. 588 din vechiul cod, iar concluziile pe fond s-au pus pe aceste dispoziții legale.

În încheierea de amânare a pronunțării, s-a consemnat doar precizarea reclamantului, prin reprezentant, în sensul că nici dispozițiile art. 622 din Codul Civil ce reprezintă cadrul actual și nici cadrul legal vechi, art. 588, nu fac distincție cu privire la culpă.

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut ca temei de drept al cererii pe care își întemeiază soluția art. 622 alin. 1 din Noul Cod civil.

Conform art. 6 din Codul de procedură civilă, instanța își va putea întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, care au fost puse în prealabil dezbaterii contradictorii, apelantelor fiindu-le încălcat și dreptul la apărare garantat de art. 13 din Codul de procedură civilă.

Dacă s-ar fi discutat în contradictoriu aplicabilitatea art. 622 din Noul Cod Civil, apelantele s-ar fi apărat în sensul că noile dispoziții nu sunt aplicabile în cauză, nefiind incidente art. 5 alin. 1 și 2 din Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod Civil, că față de prevederile art. 59 din Legea nr. 59/2011 menționate chiar de reclamant în cererea introductivă, dispozițiile art. 602-625 din Noul Cod Civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia.

Motivul de apel suplimentar nu este tardiv, urmând a se avea în vedere și completarea temeiului juridic, conform art. 22 pct. 4 din Codul de procedură civilă. Acest temei juridic poate fi invocat oricând, chiar din oficiu de către instanță.

Avocat B. C., având cuvântul pe apelul formulat de către apelantul-reclamant, a arătat că prima instanță a dispus obligarea apelantelor pârâte de a-i permite accesul pe proprietatea acestora în vederea efectuării lucrărilor de reparații la imobilul proprietatea acestuia pe o perioadă de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, din cauza timpului scurs de la înregistrarea cererii și până la comunicarea hotărârii respectiv, 27.11.2013, punerea în executare în acest moment a devenit imposibilă.

Conform hotărârii apelate ar fi trebuit ca lucrările de reparații să fie efectuate între a doua jumătate a lunii decembrie și sfârșitul jumătății lunii ianuarie 2014, în plin sezon de iarnă. Or, este evident că în această perioadă, conform normativelor în domeniu, din cauza temperaturilor scăzute, lucrările în domeniul construcțiilor nu numai că nu sunt recomandate, dar nici nu sunt permise.

La prima instanță, reclamantul a solicitat ca lățimea să fie de 1 metru și jumătate, însă s-a încuviințat doar 1 metru, pe această suprafață neputând intra nici cu o roabă.

Apelantului i s-a aprobat efectuarea lucrărilor menționate, având acces în spatele casei acestuia prin demontarea primului panou de gard, care se află lipit de colțul casei acestuia din interiorul curții și nu de colțul dinspre stradă.

Apelantele au invocat că, efectuând accesul în spatele casei prin demontarea primului panou de gard, le-ar fi afectat căminul de apă/canal aflat în această zonă, situație care nu corespunde realității.

Pe direcția primului panou, nu se află amenajări pe care le-ar putea afecta apelantul pe timpul executării lucrărilor.

Pe toată suprafața din spatele casei apelantului, în curtea vecină, nu se află vegetație care să fie afectată. Apelantele, după introducerea cererii de chemare în judecată, au depozitat o grămadă de nisip, pentru a-l împiedica pe apelant să efectueze lucrările de reparații la imobilul proprietatea acestuia.

Canalul despre care au vorbit apelantele se află amplasat în dreptul celui de-al doilea panou de gard.

Apelantele au susținut că reclamantul și-a construit casa pe hotar, însă urmează a se avea în vedere faptul că tatăl acestuia a avut teren în spatele casei, apelantele, în urma unui litigiu având ca obiect revendicare, au luat acea bucată de teren și astfel casa a ajuns pe terenul apelantelor.

Apelantul și-a asumat sarcina de a curăța terenul, nefiind de acord cu solicitările pârâtelor de a fi obligat să iasă din curtea acestuia cu materialele în stradă, să străbată 60 de cm prin curtea acestora, pentru a ajunge în spatele casei proprietatea sa pentru a efectua reparațiile. Pentru aceasta, ar trebui să fie cineva tot timpul acasă pentru a deschide poarta.

Avocat I. M. a arătat că, în ceea ce privește punctul 4 al motivelor de apel, față de obiectul cererii, urmează a fi dovedită temeinicia acesteia privitoare la necesitatea efectuării reparațiilor, acest lucru nefiind verificat.

La prima instanță, s-a solicitat efectuarea unei expertize, însă această cerere a fost respinsă cu motivarea că nu se impune, existând la dosar planșe foto.

Trebuia efectuată o expertiză care să concluzioneze dacă imobilul proprietatea apelanților necesită efectuarea de reparații și dacă acestea reparații sunt capitale. A fost efectuată numai o cercetare locală, dar nu se poate reține că s-au demonstrat necesitatea și natura reparațiilor.

Nelegal, consideră apelantele, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, față de conținutul sentinței civile nr. 2509/2001 pronunțată de Judecătoria B.. Era îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, față de obiectul cererii reconvenționale formulate de către reclamant. În cuprinsul acestei hotărâri s-a reținut faptul că reclamantul, cu rea-credință, și-a edificat imobilul casă de locuit, încălcând linia despărțitoare dintre proprietăți.

Instanțele au reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul reclamantului apelant a fost edificat cu încălcarea dispozițiilor legale, nefiind respectate detaliile din autorizația de construcție.

Instanța a respins excepția autorității de lucru judecat cu motivarea că nu figurează ca parte și soțul apelantei B. E..

Sentința apelată este nelegală, întrucât prima instanță a ignorat starea conflictuală dintre părți și a încuviințat reclamantului apelant accesul nelimitat pentru o perioadă de 30 de zile în perimetrul proprietatea apelantelor pe o alee neidentificată, și fără un interval orar.

Prima instanță nu a avut în vedere insecuritatea la care le va expune pe apelante pe perioada celor 30 de zile, în condițiile în care gardul despărțitor ar fi demontat parțial.

În imediata apropriere a construcției reclamantului se află în perimetrul proprietății pârâtelor construcții anexe, respectiv magazie, cămin, canalizare.

Prin decizia nr. 90 din 20.04.1982 emisă de fostul Consiliul Local, s-a dispus demolarea fundației și a construcției aflate pe terenul reclamantului, fiind stabilit și un termen pentru demolare, decizie care nu a fost pusă în executare.

Imobilul apelantului a fost edificat în anul 1991, fiind întocmită o documentație și o autorizație de construcție. Decizia nr. 90/1982 s-a aflat depusă în dosarul care în prezent a fost topit. Conform autorizației de construire imobilul reclamantului nu avea cum să fie amplasat pe linia de hotar.

Apelantul nu poate invoca un drept pentru a-și amenaja spatele casei edificate nelegal.

A solicitat admiterea apelului formulat de către apelantele pârâte și, pe fond, respingerea cererii.

Dacă instanța va aprecia că sunt incidente dispozițiile art. 622 din Codul civil, urmează a se efectua verificări privind incidența legilor speciale, sens în care se impune completarea probelor, inclusiv cu documentația care a stat la baza emiterii autorizației de construire.

Avocat B. C. a arătat că, în ceea ce privește decizia consiliului local privind demolarea, urmează a se avea în vedere că aceasta excede cadrului procesual.

S-a insistat pe o culpă a apelantului, însă aceasta nu a fost dovedită.

La prima instanță, cu ocazia cercetării locale, a fost dovedită necesitatea efectuării reparațiilor, fiind depus la dosar procesul verbal.

În ceea ce privește noul motivul de apel prin care s-a solicitat a se constată faptul că hotărârea primei instanțe este nulă, urmează a fi respins.

Instanța nu a schimbat cauza acțiunii. În decizia pronunțată de Î.C.C.J., s-a decis că judecătorul nu este ținut de calificarea părții. Chiar dacă apelantul ar fi indicat greșit textul de lege, acest lucru nu atrage casarea cu rejudecare conform Noului Cod de procedură civilă.

Urmează ca instanța să stabilească temeiul juridic indicat de apelant în apel.

Avocat B. C., având cuvântul pe apelul formulat de către apelantele intimate, a arătat că, în mod corect, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, cu motivarea că în cauză nu sunt aceleași părți și obiectul nu este același.

În primul proces, s-a solicitat a fi efectuate lucrări de finisare a imobilului, în timp ce în cauza de față apelantul a solicitat a efectua lucrări de reparații la imobilul proprietatea acestuia.

Nu se justifică solicitarea apelantelor privind trimiterea la legile speciale.

A solicitat admiterea apelului formulat de către apelantul-reclamant și respingerea apelului formulat de către apelantele pârâte, fără cheltuieli de judecată.

În replică, avocat I. M. a arătat că obiectul acțiunii urma să fie pus în discuția părților. Apelantele au pus concluzii pe dispozițiile art. 588 din Codul de procedură civilă. Urmează a fi avut în vedere art. 22 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

A arătat că nu solicită obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța închide dezbaterile, în temeiul art. 394 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmând să analizeze, cu prioritate, excepția tardivității motivului suplimentar de apel, și, după deliberare, a pronunțat următoarea hotărâre, pentru considerentele precizate.

TRIBUNALUL

CONSIDERENTELE DECIZIEI:

Obiectul cererii și susținerile, pe scurt, ale apelanților:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 12.04.2013 sub numărul_ din data de 12.04.2013, reclamantul G. V. a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, în contradictoriu cu pârâtele B. E. și B. A., obligarea să îi permită accesul în curtea acestora în vederea efectuării lucrărilor de reparație și întreținere a pereților casei de locuit proprietatea acestuia.

Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 2509/28.03.201 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 1557/2000. Pe fond, au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.

Judecătoria B. a pronunțat sentința civilă nr._/16.10.2013, conform căreia a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis, în parte, acțiunea, le-a obligat pe pârâte să permită accesul reclamantului pe proprietatea acestora, din municipiul B., ., în vederea efectuării lucrărilor de reparații la imobilul de pe ., pentru o perioadă de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, pe o lățime de 1 metru, pe toată lungimea liniei de hotar care desparte proprietățile, urmând ca accesul să se facă prin îndepărtarea unei plăci din gardul despărțitor, prin grija și pe cheltuiala reclamantului, care, după terminarea lucrărilor are obligația de a aduce gardul și terenul pârâtelor la starea inițială. A fost respinsă cererea reclamantului de a i se permite accesul pentru efectuarea lucrărilor de întreținere prin aplicarea unui strat de polistiren și s-a respins cererea pârâtelor, având ca obiect obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, prima instanță a constatat, raportat la sentința civilă nr. 2509/28.03.2001, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 1557/2000, că acțiunea reclamantului G. V. avea ca obiect efectuarea lucrărilor de întreținere, în timp ce a doua acțiune vizează obligarea pârâtelor să îi permită accesul pe proprietatea acestora în vederea efectuării lucrărilor de reparație, situația de fapt invocată fiind apărută ulterior pronunțării sentinței în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat (respectiv deteriorarea imobilului de așa natură încât impune efectuarea de lucrări de reparație).

Pe fondul acțiunii, instanța a reținut că proprietățile reclamantului G. V. și ale pârâtelor B. E. și B. A. sunt învecinate, iar prin sentința civilă nr. 2509/28.03.2001 pronunțată de Judecătoria B. s-a stabilit linia de hotar, astfel încât zidul casei reclamantului se află situat pe linia despărțitoare. Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea formulată de către B. E. și B. C. privind demolarea construcției.

În drept, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 6 din Legea 71/2011, apreciind că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil 2009, respectiv art. 622 alin. 1, conform cărora proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat. S-a constatat, urmare a efectuării cercetării la fața locului, din 18.09.2013, că imobilul proprietatea reclamantului prezintă deteriorări care sunt de natură să conducă, în timp, la surparea acestuia, respectiv prezintă fisuri în fundație și centura de rezistență, deplasare a centurii de rezistență (prin lăsarea acesteia) și a colțului peretelui (în exterior) Instanța a apreciat că este necesară efectuarea unor lucrări de reparație care, în mod inevitabil, presupun pătrunderea cu muncitori și materiale de construcție, pe terenul pârâtelor.

Instanța a mai reținut faptul că pentru imobilul proprietatea reclamantului nu s-a dispus demolarea astfel cum au solicitat pârâta B. E. și soțul acesteia, B. C., în cadrul dosarului nr. 1557/2000 al Judecătoriei B., astfel încât nu s-a reținut reaua credință a reclamantului în menținerea imobilului pe linia de hotar.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamantul G. V., la data de 06.12.2013, și pârâtele B. A. și B. E., la data de 20.12.2013, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului B., sub nr._ din data de 17.02.2013.

a) Apelul reclamantului G. V.:

A solicitat schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul stabilirii altui interval de timp pentru efectuarea lucrărilor, de 30 de zile, cu începere, cel mai devreme, la 01.04.2014.

Apelantul a susținut că, din cauza timpului scurs de la înregistrarea cererii și comunicarea hotărârii, la 27.11.2013, punerea în executare a devenit imposibilă. Lucrările ar trebui efectuate între a doua jumătate a lunii decembrie și sfârșitul primei jumătăți a lunii ianuarie 2014, în plin sezon de iarnă, iar din cauza temperaturilor scăzute nu sunt recomandate.

A solicitat schimbarea și sub aspectul lățimii de teren pe care urmează să se efectueze accesul, de la 1 metru la 1,5 metri, apreciind că menținerea lățimii stabilite de prima instanță nu i-ar permite montarea schelei și efectuarea lucrărilor în condiții minim necesare.

Prin cererea depusă la 24.02.2014, apelantul și-a precizat motivele de apel, în sensul că a solicitat ca începerea lucrărilor să se facă din 28.04.2014, având în vedere sărbătorile de Paști și pentru a nu fi afectată vegetația înflorită.

b) Apelul pârâtelor B. A. și B. E.:

Prima critică a fost în legătură cu respingerea excepției autorității de lucru judecat, considerând apelantele că era îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, față de obiectul cererii reconvenționale formulate de către reclamant. S-a învederat instanței că se solicitase prin cererea reconvențională obligarea să îi permită accesul reclamantului de a executa lucrări de întreținere la imobilul proprietatea sa, dar că a fost respinsă, soluție irevocabilă prin decizia nr. 184/05.02.2002 a Curții de Apel Ploiești. În cuprinsul acestor hotărâri, au mai arătat apelantele, s-a reținut faptul că reclamantul, cu rea-credință, și-a edificat imobilul casă de locuit, încălcând linia despărțitoare dintre proprietăți. În cererea reconvențională a invocat aspecte legate de necesitatea de a efectua reparații, prin prisma oportunității acestora, impuse de . deteriorări majore ale imobilului.

Au mai arătat apelantele că instanțele au reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul reclamantului a fost edificat cu încălcarea dispozițiilor legale și afectarea drepturilor de proprietari față de terenul învecinat, situație de fapt în raport de care nu putea pretinde ocrotirea unor drepturi. S-a susținut că noua cerere a fost fundamentată pe același temei juridic, în timp ce prima hotărâre a rezolvat irevocabil fondul litigiului legat de aspectul care vizează lucrările de conservare a peretelui edificat înspre proprietatea apelantelor.

Un alt motiv de apel a fost în legătură cu starea conflictuală dintre părți, care ar fi fost ignorată de instanță, prin încuviințarea accesului nelimitat, pentru o perioadă de 30 de zile, în perimetrul proprietății apelantelor pe o alee neidentificată în concret și fără un interval orar. Au apreciat că nu poate fi admisă ideea de a-i sta la dispoziție reclamantului timp de 30 de zile și nopți și nici de a-i permite accesul nelimitat, în condițiile în care scopul acțiunilor sale este de a efectua reparații ce presupun, prin natura lor, interval mare de timp.

S-a mai susținut că ar fi expuse unei insecurități în cazul în care gardul despărțitor ar fi demontat parțial și dacă demontarea implică același interval de timp.

Nu au fost de acord nici cu îndepărtarea unei plăci, lăsând la liberul arbitru al acestuia locul în care să se îndepărteze placa.

Au precizat că, în imediata apropriere a construcției reclamantului, se află în perimetrul proprietății pârâtelor construcții anexe, respectiv magazie, cămin, canalizare, care creează dificultăți de acces. Cea mai apropiată zonă din spatele imobilului reclamantului pe unde ar fi posibil accesul și demontarea unei plăci de gard ar fi cea în zona căminului de canalizare, pentru traversarea căruia se impune montarea unor plăci protectoare, în caz contrar construcția putând fi afectată.

S-a mai susținut că instanța a dispus să fie readuse gardul și terenul în starea inițială, dar că nu i s-a impus și obligativitatea de a lua măsurile necesare pentru protejarea căminului de canalizare.

Apelantele nu au fost de acord cu soluția instanței care, dacă ar deveni executorie, nu ar putea fi executată efectiv, deoarece amplasamentul uneia dintre anexe nu se află în afara lățimii de 1 metru, ceea ce ar face imposibil accesul pe o alee lată de 1 metru.

O altă critică a fost în legătură cu reparațiile care ar trebuie efectuate, susținându-se că, deși instanța constată, în raport de cercetarea la fața locului, că există unele fisuri, nu precizează în concret în ce constau lucrările de reparații ale acestora și că s-ar impune să se specifice natura lucrărilor, pentru a preveni un eventual abuz al reclamantului, acesta putând executa lucrări de mărire a grosimii zidului.

Prin cererea depusă la 28.02.2014, apelantele-pârâte au invocat un motiv nou de apel, în raport de care au invocat nulitatea hotărârii, pentru nerespectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității, astfel cum sunt reglementate de art. 13 alin. 1 și art. 14 alin. 1, 5 și 6 din Codul de procedură civilă.

Au precizat apelantele că, deși cererea de chemare în judecată a fost promovată pe calea ordonanței președințiale, în petitul său nu au fost formulate solicitări legate de condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, ci a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 588 din Codul civil 1864.

Tot din cuprinsul cererii de chemare în judecată, ar rezulta susținerile apelantului reclamant legate de aplicabilitatea vechilor dispoziții de drept civil, respectiv art. 588, față de prevederile exprese ale art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, că dispozițiile Noului Cod Civil cuprinse între art. 602-626 nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.

La primul termen de judecată, reclamantul a solicitat soluționarea litigiului pe dreptul comun, modificând cererea de chemare în judecată. Nu au fost făcute discuții privind încadrarea în drept a cererii pe art. 588 din Codul civil 1864, iar concluziile pe fond s-au pus pe aceste dispoziții legale.

În încheierea de amânare a pronunțării din 25.09.2013, s-a consemnat doar precizarea reclamantului, prin reprezentant, în sensul că nici dispozițiile art. 622 din Codul Civil, ce reprezintă cadrul actual, și nici cadrul legal vechi, art. 588 din Codul civil 1864, nu fac distincție cu privire la culpă. O astfel de remarcă s-a făcut doar pentru concluzia de respingere a apărărilor pârâtelor legate de culpa reclamantului de a-și fi amplasat imobilul pe linia de hotar.

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut ca temei de drept al cererii pe care își întemeiază soluția art. 622 alin. 1 din Noul Cod civil, fără a pune în discuția contradictorie a părților împrejurările legate de aplicarea noilor dispoziții față de obiectul cererii de chemare în judecată. Apelantele au apreciat că a fost încălcat principiul contradictorialității, prevăzut de art. 14 din Codul de procedură civilă.

Conform art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, instanța își va putea întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, care au fost puse în prealabil dezbaterii contradictorii, apelantelor fiindu-le încălcat și dreptul la apărare garantat de art. 13 din Codul de procedură civilă.

Întâmpinări:

a) În temeiul art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013, în termen legal, intimatele-pârâte B. A. și B. E. au formulat întâmpinare la apelul reclamantului, prin care au solicitat respingerea căii de atac.

Au susținut că, după cum s-au apărat și la prima instanță, construcția edificată de către reclamant, nu respectă distanța față de linia despărțitoare dintre proprietăți. Pentru nerespectarea limitei, Consiliul Județean B. a emis un act în vederea demolării, dar care nu a fost adus la îndeplinire.

Intimatele au considerat că reclamantul și-a asumat de la momentul construirii toate riscurile legate de amplasarea construcției în afara distanței legale, inclusiv dreptul de a avea acces pentru efectuarea lucrărilor de reparații.

În privința art. 622 din Codul civil, au apreciat că nu le poate fi opus, pentru că starea de imposibilitate a efectuării lucrărilor îi este imputabilă reclamantului. Aceste norme se completează cu Legea nr. 50/1991, construcția reclamantului încalcă aceste prevederi, situație în care refuzul de a-i permite accesul este unul justificat.

Nu au fost de acord cu realizarea lucrărilor începând cu 01.04.2014, întrucât plantația de arbori existentă în zonă, gazonul și florile sunt în plină vegetație, iar daunele care vor fi cauzate depășesc sfera celor avute în vedere de prima instanță.

Intimatele nu au fost de acord nici cu o alee de trecere de 1,5 metri, întrucât au amplasată o anexă situată sub această limită, iar pe altă parte efectuarea lucrărilor nu implică montarea unei schele, ci se poate folosi și o scară.

b) Reclamantul a depus întâmpinare la cererea de completare a motivelor de apel, la data de 20.03.2014, prin care a arătat, pe de o parte, că motivul nu este de ordine publică, iar pe de altă parte, dacă ar fi de ordine publică, nu a fost formulat în termen.

S-a susținut că nulitatea absolută sancționează actul de procedură atunci când cerința nerespectată este instituită de o normă care ocrotește un interes public, conform art. 174 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar nulitatea relativă când cerința este instituită pentru un interes privat, în baza art. 174 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Modalitatea de invocare a excepției diferă în funcție de natura normei încălcate, făcând trimitere la art. 178 alin. 1 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 246 alin. 1. A concluzionat că trebuia ca excepția să fie invocată de îndată ce îi este cunoscută, motiv pentru care pârâtele trebuiau să respecte termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Pe de altă parte, a considerat nefondat motivul de apel, deoarece instanța nu a schimbat cauza acțiunii (petendi) și nici cauza cererii (debendi), pronunțându-se asupra pretențiilor sale, fără să le producă vreo vătămare pârâtelor. În practica instanței supreme s-a apreciat că judecătorul nu este ținut de textul de lege invocat de parte, ci trebuie să aplice acel text care corespunde situației de fapt calificate juridic.

3. Excepția decăderii apelantelor-pârâte din dreptul de a invoca motivul de nulitate a hotărârii:

Prin cererea depusă la 28.04.2014, apelantele-pârâte au invocat un motiv nou de apel, care, în opinia acestora, este de ordine publică și atrage nulitatea hotărârii. În susținerea acestuia, au criticat motivul de drept indicat în sentința atacată pentru admiterea acțiunii, art. 622 din Noul Cod civil, normă care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, cu consecința încălcării dreptului la apărare, față de împrejurarea că reclamantul a invocat alte norme, respectiv art. 588 din Codul civil 1864.

Apelantul-reclamant a invocat tardivitatea acestui motiv, sancțiunea care intervine fiind decăderea din dreptul a fi susținut acel motiv, conform art. 470 alin. 3, rap. la art. 470 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă.

Tribunalul constată că apelantele-pârâte au apreciat că motivul nou invocat, la 28.04.2013, este de ordine publică și că ar putea fi invocat oricând, chiar și de instanță din oficiu. Se poate observa că apelantele consideră că au fost încălcate principiile contradictorialității și lipsei de apărare, care sunt motive de ordine publică, față de prevederile art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică”. Principiile contradictorialității și dreptul la apărare sunt principii fundamentale ale procesului civil, conform art. 13 și 14 din Codul de procedură civilă, astfel că normele care le reglementează sunt de ordine publică.

Susținând nerespectarea unor principii fundamentale ale procesului civil, apelantele au invocat o excepție absolută, care, în caz de admitere, ar determina nulitatea hotărârii pronunțate, conform art. 480 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

Cât privește termenul în care putea fi invocată, tribunalul menționează dispozițiile art. 470 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, conform cărora cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul. Cerința este prevăzută sub sancțiunea decăderii, potrivit art. 470 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, potrivit art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar prin cererea de apel pârâtele nu au invocat excepția nulității hotărârii. Fiind însă o excepție absolută, raportat la principiile pe care le-ar fi încălcat prima instanță, putea fi invocată în orice stare a procesului, astfel cum prevede art. 247 alin. 1 din Codul de procedură civilă. A.. 3 al art. 247 prevede obligația părților de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. Pârâtele nu au respectat această obligație, cât timp au luat cunoștință de hotărâre de la comunicare și nu au invocat în cererea de apel nulitatea hotărârii, însă sancțiunea nu este decăderea din dreptul de a invoca excepția, ci de a răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, în temeiul art. 247 alin. 3, cu trimitere la art. 189-191 din Codul de procedură civilă. Intimatul-reclamant nu a invocat vreo pagubă ca urmare a invocării excepției nulității cu nerespectarea art. 247 alin. 3 din Codul de procedură civilă, astfel că instanța, constatând că excepția este absolută și putea fi invocată în orice stare a procesului, va respinge excepția decăderii.

4. Excepția nulității hotărârii:

Apelantele-pârâte au susținut această excepție raportat la încălcarea principiilor dreptului la apărare, contradictorialității, în baza art. 13, 14 și 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă, considerând că prima instanță avea obligația de a pune în discuția părților schimbarea temeiului de drept invocat în cererea de chemare în judecată.

Tribunalul constată că, în cererea de chemare în judecată, formulată pe calea ordonanței președințiale, reclamantul G. V. a solicitat obligarea pârâtelor B. E. și B. A. să îi permită accesul pe proprietatea acestora, în vederea efectuării lucrărilor de reparație și întreținere a pereților casei de locuit. A menționat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 588 din Codul civil 1864, conform art. 59 din Legea nr. 71/2011, apreciind că nu devin aplicabile dispozițiile art. 602-626 din Noul Cod civil, în raport de data nașterii raportului de vecinătate. La primul termen de judecată fixat în ședință publică, 08.05.2013, cu respectarea dispozițiilor art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat judecata cererii potrivit dreptului comun, iar nu conform dispozițiilor speciale privind ordonanța președințială.

Prima instanță a menționat în hotărârea pronunțată art. 622 din Codul civil 2009, prin raportare la art. 6 din Legea nr. 71/2011, norme conform cărora dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din raporturile de proprietate și de vecinătate.

Motivele de drept pe care reclamantul este obligat să le indice în cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. d din Codul de procedură civilă, sunt cele care explică obiectul acțiunii. Totuși s-a apreciat că nu este necesar ca reclamantul să indice textele de lege pe care și-a întemeiat pretenția, ci judecătorul trebuie să le determine prin raportare la obiectul cererii și motivele de fapt. Greșita indicare a motivelor nu este obligatorie pentru instanță, ci judecătorul trebuie să determine corecta încadrare a faptelor. Nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare sau a principiului contradictorialității, prin nepunerea în discuție a aplicării art. 622 din Noul cod civil, deoarece instanța a aplicat corect norma juridică la situația de fapt care a rezultat din probele administrate. Reclamantul a considerat, greșit, în cererea de chemare în judecată, că ar fi aplicabil Codul civil 1864, a precizat motivele de fapt și de drept pentru care nu a considerat incidente noile dispoziții. Aceste argumente au fost cunoscute de către pârâte, cărora le-a fost comunicată acțiunea și aveau posibilitatea să invoce apărările corespunzătoare, astfel că nu pot susține nerespectarea dreptului la apărare sau încălcarea principiului contradictorialității. Instanța nu trebuia să pună în discuția contradictorie a părților aplicarea art. 622 din Noul Cod civil, iar nu a art. 588 din Codul civil 1864, întrucât era vorba despre normele aplicabile litigiului, asupra cărora părțile au avut posibilitatea să aibă dezbateri contradictorii.

5. Situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate:

Din sentința civilă nr. 2509/28.03.2001 (filele 11-15), pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._/2000, definitivă, învestită cu formulă executorie, rezultă că proprietățile apelantului-reclamantul G. V. și apelantelor-pârâte B. E. și B. A. sunt învecinate, fiind situate în mun. B., ., respectiv nr. 3. Conform acestei hotărâri judecătorești, a fost omologat raportul de expertiză întocmit de către expertul B. O., apelantul-reclamant a fost obligat să le lase apelantelor-pârâte suprafața de 50,22 m.p., s-a stabilit linia de hotar. De necontestat, deși părțile nu au depus la doar schița întocmită de către expert, ca urmare a acestei hotărâri, zidul casei reclamantului se află situat pe linia de hotar (situație care rezultă și din planșele fotografice, fila 56, dosar prima instanță, prima fotografie, unde gardul despărțitor este în continuarea zidului lateral al construcției proprietatea reclamantului). Nu a fost încuviințată cererea având ca obiect demolarea construcției reclamantului și a fost respinsă cererea reconvențională în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea proprietarilor vecini de a-i permite reclamantului să execute lucrări de întreținere la construcție.

Prima instanță, ca urmare a cercetării la fața locului, a stabilit în procesul-verbal din 18.09.2013 (fila 58), că imobilul proprietatea reclamantului prezintă în interior, pe peretele exterior al holului, crăpături de dimensiuni medii și mici, cele din urmă structurate sub forma unei pânze de păianjen. Aceste fisuri apar pe toată suprafața peretelui, iar la mijloc s-a observat o ușoară deformare a zidului și o fisură profundă. Din planșele fotografice (filele 55 și 56) rezultă că acest perete nu este tencuit la exterior, fiind vizibile cărămida roșie și centura de beton. Și pe peretele exterior au fost constatate fisuri, menționate în procesul-verbal întocmit cu ocazia cercetării la fața locului, iar fundația casei prezintă trei crăpături, dintre care două se prelungesc în zid. Lipsa tencuielii la exterior poate să fie cauza fisurilor din perete, având în vedere că aceasta ar putea asigura protecție împotriva umezelii și izolare termică.

6. Motivele de fapt și de drept:

a) Apelul pârâtelor B. E. și B. A.

Instanța va analiza mai întâi apelul pârâtelor, având în vedere că acestea au solicitat respingerea acțiunii, în principal, pentru autoritate de lucru judecat, iar în subsidiar, pe fond, considerând că nu sunt necesare lucrările pentru care se solicită accesul, criticând și modalitatea de obligare, fără stabilirea intervalului orar.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, au susținut apelantele că ar fi îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, în privința cererii reconvenționale soluționate în dosarul nr._/2000 al Judecătoriei B.. Tribunalul constată, din sentința civilă nr. 2509/28.03.2001 a Judecătoriei B., că instanța a respins capătul de cerere privind obligarea reclamanților din acea cauză (B. E. și B. C.) de a-i permite accesul apelantului G. V. să execute lucrări de întreținere la imobilul proprietatea sa prin terenul reclamanților precizați. Părțile nu au depus la dosar hotărârile pronunțate de instanțele de control judiciar (Tribunalul B. și Curtea de Apel Ploiești) pentru a se verifica motivele de respingere a acestui capăt de cerere, iar din considerentele sentinței nr. 2509/2001 nu rezultă nici motivele de fapt ale cererii reconvenționale și nici motivele de fapt și de drept pentru care instanța a respins acest capăt de cerere. Se poate constata, pe baza mențiunilor din dispozitivul hotărârii, că obiectul cererii reconvenționale a fost de a i se permite apelantului G. V. să efectueze lucrări de întreținere la imobil prin proprietatea vecinilor. În prezenta cauză, apelantul-reclamant nu a pretins efectuarea lucrărilor de întreținere, care ar fi presupus accesul permanent pe terenul pârâtelor, ci executarea lucrărilor de reparație și întreținere a pereților la casa de locuit. Necesitatea acestor lucrări a rezultat din starea actuală a construcției, zidul care constituie linie de hotar nefiind tencuit.

Raportat la acest obiect al acțiunii, tribunalul apreciază corectă soluția primei instanțe, de respingere a excepției autorității de lucru judecat, în temeiul art. 432, rap. la art. 430 și 431 din Codul de procedură civilă.

Cât privește motivele de netemeinicie a hotărârii, legate de starea conflictuală dintre părți și accesul nelimitat timp de 30 de zile, tribunalul le găsește întemeiate, chiar dacă aceste apărări au fost formulate după pronunțarea hotărârii (nestabilirea intervalului orar). Se poate observa că, în privința termenului de 30 de zile stabilit pentru efectuarea lucrărilor, și apelantul-reclamant a criticat hotărârea, acesta apreciind că ar fi imposibilă executarea din cauza timpului scurs de la data introducerii acțiunii și până la pronunțare.

Tribunalul constată că prima instanță a hotărât ca obligația pârâtelor de a-i permite reclamantului accesul în vederea efectuării lucrărilor să fie pentru 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Hotărârea este definitivă, conform art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă, de la data pronunțării hotărârii date în apel, având în vedere că părțile au exercitat calea de atac. Reclamantul a solicitat stabilirea datei de 28.04.2013, răspunzând astfel apărărilor din întâmpinarea intimatelor, considerent pentru care instanța va admite, sub acest aspect, ambele apeluri și va stabili că termenul de 30 de zile începe să curgă de la 28.04.2013. Consideră întemeiat apelul pârâtelor, în privința intervalului orar, pentru a nu exista posibilitatea să se înțeleagă că accesul pe terenul apelantelor ar putea fi permis oricând. Ținând cont de specificul lucrărilor care trebuie efectuate, instanța va stabili că accesul va fi numai în zilele lucrătoare și între orele 09.00-17.00 (interval acceptat pentru un program de lucru normal).

Apelantele-pârâte nu au fost de acord cu demontarea unei plăci din gard și au criticat faptul că nu s-a stabilit care dintre acestea să fie demontată. Au făcut referire la o . construcții existente în perimetrul proprietății, respectiv cămin, canalizare, care ar fi afectate, indicând și cea mai apropiată zonă pe unde ar fi posibilă . de canalizare, dar care ar trebui protejată prin panouri.

Tribunalul constată că prima instanță a stabilit ca, în vederea asigurării accesului reclamantului, să poată fi îndepărtată o placă din gardul despărțitor, fără să precizeze care este aceasta. Verificând locul situării acestui gard, pe baza planșelor fotografice și în raport de lămuririle date de părți, la primul termen de judecată, consemnate în încheierea de ședință din 28.02.2014, tribunalul va schimba, în parte, hotărârea, în sensul că va decide că reclamantul poate îndepărta prima placă din gardul despărțitor, începând cu colțul din spate al casei de locuit. Căminul de canalizare despre care au făcut vorbire pârâtele nu este situat în dreptul construcției la care se efectuează lucrările, după cum se observă din planșa depusă la fila 40, ci în dreptul gardului.

O altă critică a fost în legătură cu dispoziția dată reclamantului, de a readuce gardul și terenul în starea inițială, apreciind apelantele că instanța trebuia să stabilească măsurile care se impun pentru protejarea căminului de canalizare. Tribunalul observă că instanța nu a fost învestită și cu o cerere reconvențională, prin care să i se stabilească alte obligații reclamantului decât cele care ar rezulta din folosirea fondului vecin. În mod corect, prima instanță a determinat obligația proprietarului construcției de a readuce terenul și gardul la starea inițială. Căminul de apă nu se găsește în dreptul zidului care trebuie reparat, însă, dacă accesul pentru reparații ar cauza stricăciuni sau dacă terenul și gardul nu ar fi readuse în starea inițială, pârâtele au posibilitatea de a pretinde repararea prejudiciului.

Cu privire la . lățime, au susținut apelantele, la pct. 3 din motive, că sentința nu ar putea fi executată, pentru că unele construcții anexă nu se află în afara acestei lățimi. Tribunalul nu consideră însă că ar fi un impediment la executare, pentru că limita de 1 metru este distanța maximă până la care poate avea acces reclamantul, care va trebui să nu afecteze prin lucrările de reparații construcțiile edificate pe terenul proprietatea pârâtelor.

La pct. 4 din motivele de apel, apelantele-pârâte au considerat că se impune specificarea lucrărilor de reparații, pentru a se preveni eventualul abuz al reclamantului, care ar putea executa alte lucrări, de natură a mări grosimea zidului. Tribunalul consideră că judecătoria s-a pronunțat asupra cererilor cu care a fost învestită, rezultă din considerente că este vorba despre lucrări de reparații, care să îi permită reclamantului folosirea imobilului în bune condiții. Faptul că reclamantul nu va avea dreptul să efectueze lucrări care să mărească grosimea zidului rezultă din soluția dată cererii de a izola zidul cu polistiren, de respingere, prima instanță apreciind că o astfel de operațiune ar duce la acapararea unei suprafețe de teren din proprietatea pârâtelor. Pe de altă parte, în măsura în care apelantele apreciază că se impune lămurirea naturii lucrărilor de reparații, în sensul specificării acestora, trebuia urmată procedura specială prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, obligatorie, în baza art. 445 din Codul de procedură civilă, în sensul că lămurirea nu poate fi cerută pe calea apelului.

b) Apelul reclamantului G. V.:

Tribunalul a analizat motivul din cererea de apel privind data de la care pot fi efectuate lucrările la pct. 6.a, hotărând schimbarea sentinței, în parte.

Un alt motiv de apel a fost în legătură cu lățimea de 1 metru, apreciind reclamantul că este necesară o lățime de cel puțin 1,5 metri, o lățime mai mică nepermițându-i montarea schelei. Tribunalul a menționat la pct. 6 lit. a din aceste considerente că, pe anumite porțiuni, lățimea este mai mică, fiind edificate construcții anexă pe proprietatea pârâtelor, astfel cum rezultă și din planșele depuse la dosar, filele 38, 39. Pe de altă parte, distanța stabilită este suficientă în raport de lucrările permise, de reparații, nefiind necesară montarea schelelor.

În drept, instanța apreciază corect motivată hotărârea, în raport de prevederile art. 622 din Codul civil actual, față de dispozițiile art. 5 alin. 2 din Legea 71/2011, conform cărora dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din raporturile de proprietate și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil. Art. 59 din Legea nr. 71/2011 stabilește că „dispozițiile art. 602 - 625 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia”, însă, în prezenta cauză necesitatea efectuării lucrărilor a intervenit după . noului Cod. Pe de altă parte, art. 622 din Noul Cod civil stabilește în mod expres limite pentru dreptul de proprietate, în vederea efectuării unor lucrări, în timp ce, în reglementarea Codului civil de la 1864, art. 588 stabilea obligații generale ale proprietarilor prevăzute de lege (servituțile legale).

Față de toate aceste considerente de fapt, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite ambele apeluri și va schimba, în parte, sentința, în sensul că: termenul de 30 de zile încuviințat apelantului-reclamant pentru efectuarea lucrărilor începe să curgă de la 28.04.2014; accesul apelantului-reclamant se va face prin îndepărtarea primei plăci din gardul despărțitor, începând de la colțul din spate al imobilului casă de locuit proprietatea acestuia, în zilele lucrătoare, între orele 09.00-17.00.

În raport de soluția pronunțată, prin care au fost încuviințate, în parte, cererile părților, în temeiul art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța va compensa în totalitate cheltuielile de judecată, reprezentate de taxele judiciare de timbru și onorariile de avocat.

Hotărârea este definitivă în baza art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge excepția decăderii apelantei-pârâte din dreptul de a completa motivele de apel, invocată de către apelantul-reclamant.

Admite apelurile civile formulate de către reclamantul G. V., domiciliat în municipiul B., . A, județul B., și de către pârâtele B. E. și B. A., domiciliate în municipiul B., ., județul B., împotriva sentinței civile nr._/16.10.2013, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ .

Schimbă, în parte, sentința apelată, în sensul că: termenul de 30 de zile încuviințat apelantului-reclamant pentru efectuarea lucrărilor începe să curgă de la data de 28.04.2014; accesul apelantului-reclamant se va face prin îndepărtarea primei plăci din gardul despărțitor, începând de la colțul din spate al imobilului casă de locuit proprietatea acestuia, în zilele lucrătoare, între orele 09.00-17.00.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Compensează în totalitate cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 28 martie 2014.

Președinte,

A. M.

Judecător,

M. N.

Grefier,

A. P.

Red. M.N.

Tehn. M.N.

Dosar prima instanță:

Judecătoria B. –_

Judecător prima instanță:

G. N.

5 ex.

28.04.2014

Operator de date cu caracter personal

înregistrat sub nr. 8214

← Fond funciar. Decizia nr. 257/2014. Tribunalul BUZĂU		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 289/2014. Tribunalul BUZĂU →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 117/2014. Tribunalul BUZĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 117/2014. Tribunalul BUZĂU