Legea 10/2001. Sentința nr. 870/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 870/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 03-09-2015 în dosarul nr. 3897/114/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 870/2015
Ședința publică de la 03 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. Ș.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei civile promovată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către reclamantul I. G. E. – domiciliat în loc. Bistrița, .. 9, jud. Bistrița Năsăud, în contradictoriu cu pârâtul M. B. - PRIN PRIMAR, cu sediul în B., ., jud. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns, pentru pârâtul M. B. prin Primar, avocat I. G., lipsă fiind reclamantul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul a fost repus pe rol, din oficiu, pentru perimare, cauza fiind suspendată în temeiul art. 242 al. 1 pct. 2 Cod pr. civilă la data de 27.03.2014, după care:
Instanța, din oficiu, pune în discuție excepția perimării acțiunii.
Apărătorul ales al pârâtei, având cuvântul pe excepție, solicită să se constate perimată acțiunea, fiind îndeplinite cerințele impuse de art. 248 Cod pr.civilă.
Instanța reține cauza pentru a se pronunța asupra excepției perimării cererii de chemare în judecată.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul I. G. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. B., prin Primar, să se dispună obligarea acestuia să emită decizie conform Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a suprafeței de teren menționată și identificată în certificatul de proprietate cu nr. 2/2001/04.06.1951 și obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii în valoare de 100 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei sus-menționate.
În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1075 Cod civil, s-a învederat că reclamantul este moștenitorul autorului I. L., în calitate de descendent de gradul I și că în anul 1951 autorul său a adjudecat la licitație lotul cu nr. 83A din cartierul 23 August, județul B., fiindu-i eliberat în acest sens de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului B. certificatul de proprietate nr. 2/2001/04.06.1951.
A precizat de asemenea că, acest imobil a fost ulterior preluat în mod abuziv de instituțiile statului, precum și că, după apariția Legii nr. 10/2001, a notificat pârâtul, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, să-i restituie bunul în natură, cerere care nu a fost soluționată până în prezent.
În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri.
Ulterior prin precizările înregistrate la data de 29.12.2010 reclamantul a arătat că își însușește acțiunea pendinte, în care are calitatea de reclamant, semnată de avocat, precum și faptul că, a depus la data de 13.03.1991, sub nr. 1822, la Primăria Municipiului B., cerere de retrocedare a terenului „lotul nr. 83A din cartierul 23 August”, cu privire la care este proprietar de fapt și de drept în baza certificatului de proprietate nr. 2/2001/04.06.1951 și că s-a adresat în anul 2003 și Prefecturii Județului B., iar prin adresa nr. 269/24.11.2003, Primăria Municipiului B. i-a comunicat că nu deține arhiva din 1951, lucru infirmat de Arhivele Statului B..
Deși, legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare în cauză, iar, la termenul din data de 10.01.2011, fiind reprezentat prin avocat, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La data de 17 ianuarie 2011 Tribunalul B. – Secția Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 98 prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul I. G. E., în contradictoriu cu pârâtul M. B. – prin Primar, așa cum a fost precizată, tribunalul reținând că, prin acțiunea care face obiectul prezentei cauze, reclamantul I. G. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. B., prin Primar, să se dispună obligarea pârâtului să emită decizie conform Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului „lotul nr. 83A din cartierul 23 August”, identificat în certificatul de proprietate cu nr. 2/2001/04.06.1951 și obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii în valoare de 100 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei sus-menționate.
A mai reținut instanța de fond că temeiul juridic al acestei acțiuni promovate constă în prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1075 Cod civilă, iar reclamantul pretinde că ar fi formulat notificare pentru restituirea în natură a terenului, adresată Primăriei Municipiului B..
Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că din analiza adresei nr. 1822/13.03.1991 (fila 9), la care reclamantul face referire atât în cuprinsul adresei din data de 30.10.2003 (fila 10), cât și a precizărilor depuse la data de 29.12.2010, rezultă că nu s-a dovedit depunerea de către reclamant la entitatea pârâtă a unei notificări în termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și cu respectarea condițiilor de formă impuse de art. 22 alin. 2,3 din aceeași lege. În acest context s-a observat că, din economia acestor prevederi legale, apare evident că termenul de 12 luni pentru formularea notificării este unul imperativ, de decădere, că solicitarea de restituire în natură făcută prin respectivul mecanism procedural al notificării trebuie să cuprindă nu doar elementele de identificare ale persoanei îndreptățite, cât și cele referitoare la imobilul respectiv, dar și că solicitările formulate pe această cale nu pot fi echivoce, ci atent și detaliat precizate, iar imobilele strict individualizate - în același sens, fiind decizia civilă nr. 6269/2.10.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Altfel spus, este indubitabil că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001, cel interesat are obligația de a identifica imobilul prin notificare, conform art. 22 din lege, această îndatorire nerevenind persoanei chemate în judecată - în același sens, decizia civilă nr. 3662/26.09.2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
A constatat tribunalul că reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație nici chiar în fața instanței, deși i s-a comunicat cu adresă această obligație.
Pe cale de consecință, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că o asemenea soluție se impune chiar în privința capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii, având în vedere că, întrucât reclamantul nu a făcut dovada depunerii notificării în condițiile arătate anterior, nu se poate pune problema încălcării de către pârât a obligației stipulată de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, de a răspunde notificării și, cu atât mai puțin, a angajării mijlocului de constrângere al daunelor cominatorii, în temeiul art. 1073-1075 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul I. G. E. criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 240 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în ședința publică din data de 24 martie 2011 a fost admis recursul declarat de reclamantul I. G. E., împotriva sentinței civile nr. 98 din data de 17 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul B. – Secția civilă, în contradictoriu cu pârâtul M. B. – prin Primar, a casat sentința sus-menționată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. – Secția Civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că cererea cu care a fost investită instanța de fond a avut două petite și anume: obligarea pârâtei să emită decizie de restituire în natură a suprafeței de teren menționată și identificată în certificatul de proprietate nr. 2/201/04.06.1951 și obligarea aceleiași instituții la plata de daune cominatorii până la emiterea actului, la baza demersului judiciar al reclamantului au stat susținerile acestuia potrivit cărora autorul său a avut în proprietate terenul în discuție, că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat, iar după apariția Legii nr. 10/2001 a notificat pârâta pentru a obține restituirea în natură, fără a primi vreun răspuns.
Pe de altă parte, din înscrisurile aflate la dosarul de fond Curtea a reținut că reclamantul recurent a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a lotului de casă nr. 83A din cartierul 23 August B., cu privire la identificarea bunului făcându-se referire la un certificat de proprietate.
Această solicitare scrisă a fost înregistrată la Primăria Municipiului B. sub nr. 1822/13.03.1991, deci înlăuntrul termenului defipt de lege, respectiv art. 22 al. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, jurisprudența învederând constant că ar fi cu totul excesiv și de un formalism extrem teza potrivit cu care cererea de restituire înregistrată direct de persoana îndreptățită la unitatea deținătoare ar fi nulă.
Așa fiind în mod nelegal a reținut tribunalul că din analiza adresei nr. 1822/13.03.1991 la care reclamantul face referire atât în cuprinsul adresei din 30.10.2003, cât și a precizărilor depuse la data de 29.12.2010, rezultă că nu s-a dovedit depunerea de către acesta la entitatea pârâtă a unei notificări în termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceleași considerente Curtea a apreciat drept fondate criticile recurentului potrivit cărora instanța de fond în mod eronat a apreciat că în cauză nu s-a formulat o notificare către intimată prin care să se solicite restituirea în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, în echivalent, întrucât din scriptele dosarului rezultă că a existat o astfel de cerere, respectiv adresa de la fila 10.
Sub aspectul criticilor potrivit cărora nu a fost făcută identificarea imobilului Curtea a reținut că, în adevăr, în lumina dispozițiilor art. 22 al. 2 din actul normativ mai sus arătat notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare ale persoanei îndreptățite, elementele de identificare ale bunului solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia, numai că, din înscrisurile dosarului de fond se reține că notificatorul a identificat bunul a cărui restituire se solicită ca fiind reprezentat de lotul de casa nr. 83A din cartierul 23 August, B. și care este menționat în certificatul de proprietate nr. 2/201/04.06.1951.
Curtea a reținut că împrejurarea potrivit căreia, în urma sistematizării perimetrului din care a făcut parte și terenul în litigiu, persoana îndreptățită nu mai cunoaște exact amplasamentul nu echivalează cu nerespectare a obligației de identificare a imobilului solicitat așa cum în mod nelegal a reținut tribunalul, iar cele două decizii de speță invocate de către instanța de fond drept argumente de jurisprudență vizează în fapt alte situații juridice decât cele din speța pendinte.
Astfel, prin Decizia nr. 6269/02.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a fost tranșată situația în care s-au solicitat despăgubiri și pentru o construcție demolată pentru prima dată pe calea contestației împotriva dispoziției de soluționare a notificării, în considerentele acesteia arătându-se în mod expres că nicăieri în cuprinsul notificării nu s-a făcut vreo referire la clădirea existentă pe teren, demolată ulterior preluării, iar omisiunea de a menționa cererea cu privire la clădire sau imobil în întregul său nu este o cauză de natură să afecteze legalitatea dispoziției atacate, act emis de către pârât cu respectarea limitelor investiri.
Cea de a doua decizie și anume 3662/26.10.2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă a avut la bază un litigiu al cărui obiect era dat nu numai de contestare a dispoziției ci și de obligare a entității notificate la identificarea imobilului, reținându-se de către instanța supremă că elementele de identificare ale bunului lipsesc cu desăvârșire din notificare și din cererea de chemare în judecată.
În aceste condiții, Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanță a respins acțiunea cu care a fost investită sub aspectul primului petit și pe cale de consecință și a celui de al doilea.
În ceea ce privește modalitatea efectivă de soluționare a cauzei și care constituie și un motiv de recurs separat Curtea a reținut că, deși instanța de fond s-a pronunțat pe netemeinicie, în realitate nu a evocat fondul litigiului cu care a fost investită, fiind incidente dispozițiile art. 312 al. 3 teza II Cod pr. civ. impunându-se admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării s-a reținut în decizie că, instanța de trimitere va avea în vedere considerentele cu privire la regularitatea de formulare a notificării de către recurent atât sub aspectul termenului de depunere, cât și sub aspectul condițiilor de fond și de formă.
Se solicită totodată tribunalului, ca instanță de trimitere pentru rejudecare, având în vedere și solicitarea recurentului de casare cu trimitere spre rejudecare în vederea completării probatoriului cu o expertiză specialitate topografie să solicite acestuia să precizeze exact obiectul demersului său judiciar, respectiv dacă solicită numai obligarea la emiterea dispoziției, pentru ca ulterior dacă este nemulțumit de aceasta să formuleze o contestație separată sau dorește chiar soluționarea fondului dreptului și care în lipsa răspunsului unității notificate poate face obiect de analiză de către instanță în baza Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secții Unite pronunțate într-un rec urs în interesul legii.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._, la data de 15.04.2011, iar pentru termenul din 15.06.2011, reclamantul a comunicat o cerere prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă dată fiind vârsta înaintată și lipsa mijloacelor financiare. A invocat faptul că proprietatea este prevăzută în Constituție, iar certificatul nr. 2/201/04.06.1951 emis de Primăria municipiului B., atestă dreptul său de proprietate evaluat la suma de 9200 lei, drept ce a fost preluat abuziv, fără comunicare și plata unor despăgubiri legale.
Solicită astfel efectuarea unei expertize pentru evaluare, în vederea restituirii drepturilor cuvenite în natură, în bani sau în acțiuni la Fondul Proprietatea de Stat.
Prin adresa comunicată reclamantului la data de 15.06.2011 tribunalul i-a pus în vedere să depună la dosar notificarea înregistrată sub nr. 1822/13.03.1991, în condițiile în care la fila 9 dosar există o copie a acesteia.
Prin răspunsul comunicat, reclamantul a precizat că cererea a fost inițial depusă la Tribunalul B., instituție care l-a îndrumat să o depună la Primăria Municipiului B., cerere ce a fost înregistrată conform anexei și la care nu s-a răspuns încă. A precizat și faptul că obiectul cererii este acela de a fi obligată pârâta la restituirea terenului 83 A, din fostul Cartier F., respectiv 23 August, în echivalent teren la aceeași suprafață sau valoare comercială.
Alăturat răspunsului comunicat a atașat o nouă copie xerox de pe cererea din data de 12.03.1991, și respectiv, înscrisul ce cuprinde copia de pe dovada de primire a cererii nr. 1822/13.03.1991 – a se vedea filele 14-15 dosar.
La termenul din data de 14.09.2011, reprezentanta pârâtului a depus la dosar copie extras de pe volumul II - 1991 și volumul III - 1991 al registrului de intrare – ieșire, cu numere de la 1793 - 1836 și respectiv 2238 - 2357 ce cuprinde înregistrările de la data de 04.03.1991 la data de 14.03.1991, volumul III-2001 cu numere de la 1810-1827 și volumul 7/2001 cu numere de la 5413-6114, precum și copie de registrul corespondență serviciu EPCU – Legea nr. 10/2001 cuprinzând toate înregistrările de la nr. 1 până la nr. 925 în care sunt înregistrate și notificările comunicate de Prefectura B., fiind prezentate în instanță și registrele în original care după consultare au fost restituite pârâtului – a se vedea filele 17-97 dosar.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1471 din data de 2 noiembrie 2011 Tribunalul B. a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea datată de reclamant la 12.03.1991, adresată Tribunalului B., mențiune ștearsă și consemnat de mână „ Primăria B.-pentru autentificare „ solicită restituirea lotului de casă nr. 83 A din Cartierul 23 August B., cerere în care reclamantul face trimitere la Legea 10/2001. Reclamantul atașează cererii astfel datată și formulată un bon de înregistrare emis de primăria B. purtând numărul 1822/13.03.1991, dată ulterioară celei menționate pe cerere.
Din documentele depuse de pârât și atașate la filele 17-97 dosar, tribunalul a reținut că reclamantul nu figurează înregistrat nici în registrul general de intrări –ieșiri nici în registrul întocmit potrivit Legii nr. 10/2001, în registrul general la nr. 1822/04.03.1991 figurează numitul C. N., în data de 13.03.1991 s-au dat numere de înregistrare în registrul general de la 2247 până la 2339 iar în anul 2001 după . Legii nr. 10/2001, admițând că este o greșeală cu privire la an în cerere și pe ștampila de primire la nr. 1822/22.01.2001 figurează G. I. iar în data de 13.03.2001 s-au dat numere de înregistrare în registrul general de la 5978 până la 6101. Se mai observă și faptul că în registrul întocmit potrivit Legii 10/2001 nu este înregistrat numărul 1822, ultimul număr fiind 925.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001 ,,Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”,termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001.
Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a legii și expiră la data de 14 februarie 2002, iar, în raport de art. 22 alin. 5 din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen este de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării fiind pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție.
Față de considerentele ce preced, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada formulării și înregistrării cererii de retrocedare potrivit dispozițiilor sus-menționate, motiv pentru care a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 1471 din data de 2 noiembrie 2011 reclamantul I. G. E. a declarat recurs, criticând soluția ca netemeinică și nelegală.
A susținut că, instanța de fond nu a analizat și nu a observat faptul că volumul II pentru anul 1991 și volumul III pe 1991 din registrul intrare-ieșire corespondență, cu numerele 1793 – 1836 și respectiv 2238 – 2357, volumul III pe anul 2001 cu numerele 1810 – 1827 și volumul VII 2011 cu numerele 5413 – 6114, înregistrează corespondența privind relațiile cu Primăria B., altele decât Legea nr. 10/2011.
Arată că în aceste registre de intrare-ieșire a corespondenței, Primăria municipiului B. nu a înregistrat și cererea sa.
A susținut că instanța de fond, în hotărâre la pagina 4, în justificarea respingerii acțiunii sale, a precizat: înregistrarea cererilor pentru Legea nr. 10/2001 începe cu 1-925, fără să observe că numărul de înregistrare pleacă de la 5499 din data de 5 februarie 2011 și nu de la 1-925 și așa cum se precizează în coloana 1 a registrului, numerele 1-925 reprezintă numărul curent și nu numărul de înregistrare a corespondenței.
A arătat recurentul că cererea sa pentru retrocedare s-a depus la data de 13 martie 1991, perioadă pentru care Primăria municipiului B. nu a prezentat registrul intrare-ieșire a corespondenței privind Legea nr. 10/2001, acesta recunoscând că nu se mai află în posesia originalului cererii privind retrocedarea terenului, posedă numai o copie acesteia, depusă în susținerea cererii sale la dosar.
A criticat soluția în sensul că instanța de fond nu a sesizat numărul de înregistrare al cererii sale privind retrocedarea terenului, conform actului de proprietate certificat sub nr. 2/201/04.06.1951 care poartă ștampilă cu inscripția „Județul B.”, „Primăria municipiului B.”, ștampilă care atestă sigur depunerea cererii pentru retrocedarea terenului 83 A Cartier 23 August, fost F..
Astfel, arată recurentul că, pârâta Primăria municipiului B. nu poate nega depunerea cererii, ștampila dovedind realitatea privind solicitarea retrocedării terenului proprietatea sa.
Solicită admiterea cererii și obligarea Primăriei municipiului B., la restituirea terenului situat la nr. 83 A din cartierul 23 August, în echivalent teren la aceeași suprafață sau la valoarea comercială.
Prin decizia nr. 764, pronunțată în ședința publică din 28.02.2012, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de reclamantul I. G. E., împotriva sentinței civile nr. 1471 din data de 2 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimatul-pârâtul M. B. – prin Primar, cu sediul în B., județul B., a casat sentința sus-menționată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciat drept fondate criticile recurentului potrivit cărora instanța de fond în mod eronat a constatat că în cauză nu s-a formulat o notificare către intimată prin care să se solicite restituirea în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, în echivalent, întrucât din scriptele dosarului rezultă că a existat o astfel de cerere, respectiv adresa de la fila 10.
Curtea a mai reținut că împrejurarea potrivit căreia, în urma sistematizării perimetrului din care a făcut parte și terenul în litigiu, persoana îndreptățită nu mai cunoaște exact amplasamentul nu echivalează cu nerespectare a obligației de identificare a imobilului solicitat așa cum în mod nelegal a reținut tribunalul, iar cele două decizii de speță invocate de către instanța de fond drept argumente de jurisprudență vizează în fapt alte situații juridice decât cele din speța pendinte.
În consecință, s-a solicitat instanței de trimitere, cu ocazia rejudecării, să aibă în vedere considerentele deciziei pronunțate cu privire la regularitatea de formulare a notificării de către recurent atât sub aspectul termenului de depunere, cât și sub aspectul condițiilor de fond și de formă, cu alte cuvinte, instanța de recurs a statuat în mod irevocabil asupra acestor două aspecte, constatând regularitatea actului de notificare, atât sub aspectul termenului în care a fost depusă, cât și sub aspectul conținutului acesteia.
A reținut că, potrivit art. 315 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel că instanța de fond nu putea, decât cu încălcarea acestui articol, să repună în discuție existența sau inexistența unei notificări formulate în termen de către reclamant, asupra acestui aspect statuând Curtea de Apel Ploiești în decizia de casare.
A apreciat astfel că, instanța de fond avea obligația legală de a pune în vedere reclamantului să-și precizeze cererea și, în funcție de această precizare, să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize de specialitate care să identifice bunul ce face obiectul notificării și să precizeze care este în prezent regimul juridic al acestuia, acesta îndeplinind doar prima parte a obligațiilor legale, respectiv, aceea de a pune în vedere reclamantului să-și precizeze pretențiile .
Potrivit dispozițiilor deciziei de casare și făcând aplicarea prev. art.315 cod proc. civ., la termenul din 09.05.2012, instanța de fond a dispus a se interveni cu adresă în atenția reclamantului în sensul că dacă dorește soluționarea pe fond a notificării formulate și nu obligarea pârâtului de a emite dispoziție motivată privind modul de soluționare a notificării sale, să-și precizeze poziția cu privire la necesitatea efectuării în cauză a unei expertize tehnice specialitatea topo-cadastru, în vederea identificării imobilului teren solicitat precum și la stabilirea situației juridice a acestuia la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 și în prezent. I s-a pus de asemenea în vedere ca în situația în care mai deține și alte documente de identificare ale imobilului în litigiu să le depună la dosarul cauzei iar în situația în care apreciază că sunt necesare și alte obiective ale expertizei să le precizeze.
La același termen de judecată, instanțșa a prorogat discuțiile privind încuviințarea probei cu expertiză, stabilirea obiectivelor, desemnarea expertului precum și stabilirea onorariului de expert în sarcina reclamantului după ce acesta va face precizările solicitate prin adresa dispusă de instanță.
Față de precizările comunicate de reclamant la data de 30.05.2015, la termenul din 20.06.2012, instanța a dispus efectuarea expertizei specialitatea topo-cadastru, de identificare a imobilului notificat de reclamant, a stabilit onorariu provizoriu în sarcina reclamantului în cuantum de 1.000 lei, desemnând și expert în acest sens.
În vederea efectuării lucrării dispuse expertul desemnat a făcut demersurile necesare în vederea identificării terenului, instanța dispunând la rândul său emiterea unei adrese în atenția OCPI B. pentru a pune la dispoziția expertului documentele necesare însă, așa cum rezultă din adresa nr._/06.12.2012, această din urmă instituție a comunicat că, din informațiile comunicate nu s-a identificat imobilul la care se face referire, respectiv lotul 83, Cartier Regele F., actual 23 August.
La termenul din 13.08.2013, în conformitate cu disp. art. 242 alin. 1 pct. 1 cod proc. Civ. la solicitarea părților instanța a dispus suspendarea cauzei, reclamantul fiind reprezentat de apărătorul său ales.
Cauza a fost repusă pe rol la solicitarea reclamantului la data de 12.03.2014, primind termen la data de 27.03.2014, când față de lipsa părților legal citate, în baza disp. art. 242 alin. 1 pct. 2 cod proc. civ. instanța a dispus din nou suspendarea cauzei.
Potrivit disp. art.248 Cod proc.civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Din economia textului de lege menționat, reiese că pentru a constata perimarea unei cereri este necesar a se verifica următoarele aspecte: cererea să fi rămas în nelucrare un an în materia civilă, rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părții, să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare, să nu existe o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială .
În speță, instanța apreciază că sunt îndeplinite cerințele de mai sus, respectiv apelul a rămas în nelucrare 1 an de zile, cauza fiind suspendată în 27.03.2014 și repusă pe rol, în vederea perimării la data de 04.06.2015, această situație de fapt s-a datorat părților, care nu au mai efectuat vreun act de procedură în cauză în acest interval de timp și nici nu au intervenit cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, neaflându-se în situația unei norme speciale de stingere a procesului.
Față de cele reținute mai sus, instanța, în baza art. 248 al.1 Cod proc.civ, coroborat cu art.252 Cod proc.civ. urmează a constata perimată acțiunea formulată de reclamantul I. G. E. în contradictoriu cu pârâtul M. B. - Prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția invocată din oficiu.
În baza art. 248 Cod pr. civilă constată perimată acțiunea formulată de reclamantul I. G. E. – domiciliat în loc. Bistrița, .. 9, jud. Bistrița Năsăud, în contradictoriu cu pârâtul M. B. - PRIN PRIMAR, cu sediul în B., ., jud. B..
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Septembrie 2015.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 196/2015. Tribunalul BUZĂU | Fond funciar. Hotărâre din 04-09-2015, Tribunalul BUZĂU → |
|---|
