Actiune în constatare. Decizia nr. 746/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 746/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 5983/328/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 746/R/2014
Ședința publică din 05 Noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C.-A. C.
JUDECĂTOR C.-V. B.
JUDECĂTOR D. T.
GREFIER G.-C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul recurent M. R. împotriva Sentinței civile nr. 481/19.03.2014, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei T., privind și pe intimat M. F., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta recurentului, avocat A. T. și reprezentanta intimatei, avocat N. L. O..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin Încheierea civilă nr. 126/R/08.09.2014, pronunțată în prezentul dosar s-a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de recurent, în sensul eșalonării plății taxei judiciare de timbru în sumă de 1389,74 lei în 6 rate lunare de câte 231,62 lei.
Reprezentantul recurentului depune la dosar dovada achitării primei tranșe din taxa de timbru, respectiv chitanța nr._ (20)/03.11.2014.
Reprezentanta intimatei susține că la termenul anterior a formulat o cerere de amânare, însă reprezentanta părții adverse i-a comunicat că nu a ajuns la dosar, motiv pentru care face dovada expedierii prin fax de la Oficiul Poștal, însă din eroare a fost transmisă reprezentantei intimatei, la cabinet.
Reprezentantele părților arată că nu mai au de formulat alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat în probațiune, instanța declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond. În subsidiar, solicită modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției nulității antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 15 octombrie 1992 și admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată în ipoteza admiterii cererii în subsidiar, constând în taxă judiciară de timbru achitată în recurs, fără onorariu.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului, menținerea sentinței pronunțate de prima instanță, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat potrivit chitanței depuse la dosar.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 481/19.03.2014, dosar nr._ a Judecătoriei T., s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M. R. în contradictoriu pe pârâta M. F. fosta M., ca nefondată.
A fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei în favoarea pârâtei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Ca o excepție preliminară, instanța a reținut faptul că la termenul de judecată din data de 12 martie 2014, după acordarea cuvântului asupra fondului cauzei, reprezentanta pârâtei a invocat excepția inadmisibilității cererii, întrucât reclamantul avea la îndemână a acțiune în realizarea dreptului. Având în vedere momentul procesual la care a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, instanța nu s-a pronunțat asupra acesteia, însă a reținut că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv partaj de bunuri comune, reclamantul a urmărit realizarea unui drept propriu.
Prin sentința civilă nr. 5174/1994 a Judecătoriei T., pronunțată în dosar nr. 5736/1994, instanța a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții M. R. și M. F. în contradictoriu cu pârâta M. N. G.. A fost obligată pârâta, unica moștenitoare a proprietarei tabulare, M. M. C., decedata a data de 16.10.1993, să recunoască reclamanților dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ca bun comun, cu titlu de cumpărare. La pronunțarea soluției, instanța a avut în vedere antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 15 octombrie 1992, în care promitent vânzător este proprietara M. M. C..
În cursul procesului, reclamantul a invocat excepția nulității antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 15 octombrie 1992, motivat de faptul că semnătura care apare la vânzător nu aparține nici proprietarei tabulare și nici moștenitoarei acesteia.
Din declarația martorei audiate în cauză, M. N. G. (f.66) a rezultat că, contractul real a fost încheiat la data de 3 iulie 1994, între aceasta, în calitate de vânzător, pe de o parte și reclamant în calitate de cumpărător pe de altă parte, contra prețului de 3.800.000 Rol, preț achitat integral la data de 20 septembrie 1994. Martora a mai arătat că, mama sa nu a încercat niciodată să vândă apartamentul, aceasta locuind în imobil până la data decesului.
Din raportul de expertiză criminalistică (f.141-147) efectuat în cauză a rezultat că actul contract provizoriu de vânzare-cumpărare nu a fost semnat la poziția vânzător de către titulara M. M. C..
Raportat la concluziile raportului de expertiză care se coroborează și cu restul probelor administrate în cauză, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată. Întrucât reclamantul a înțeles să invoce excepția nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare și nu a înțeles să formuleze o atare cerere, instanța nu s-a putut pronunța asupra nulității actului respectiv.
Având în vedere calea procesuală aleasă de reclamant, a avut în vedere doar faptul că respectivul antecontract nu a putut să producă efecte, nefiind valabil încheiat în lipsa consimțământului promitentei vânzătoare, astfel că, nici părțile nu au dobândit vreun drept de proprietate valabil, în baza lui. Prin urmare, față de împrejurarea că în patrimoniul părților nu a existat niciodată vreun drept de proprietate asupra imobilului, instanța nu a putut analiza dacă bunul a fost dobândit doar de către reclamant.
Instanța a mai reținut că, confirmarea expresă sau tacită a nulității absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, excepțiile fiind strict prevăzute de lege, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate, însă nici o astfel de cerere nu a fost formulată în cadrul prezentului dosar.
Raportat la soluția dată cererii de chemare în judecată, instanța a obligat reclamantul la plata sumei de în favoarea pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. R., solicitând admiterea recursului; casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art.312 alin.3 C.proc.civ. In subsidiar, in măsura in care apreciază instanța ca nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, solicită modificarea in intregime a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției nulității antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 15 octombrie 1992 si admiterii acțiunii astfel cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata aferente fondului si recursului.
În motivarea cererii se arată că potrivit dispozițiilor art. 312 alin.3 C.proc.civ. „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitara. "
In speța exista doua motive pentru care se impune aceasta soluție, astfel: In mod greșit instanța a apreciat ca extinderea si precizarea de acțiune depuse de recurent la termenul din data de 7 martie 2014 este o cerere modificatoare a cererii de chemare in judecata, care nu se încadrează in prevederile art.132 alin2 C.proc.civ., respingand-o ca tardiva, motiv pentru care nu a analizat-o.
Asa cum am indicat si in fata instanței de fond, sub aspect procedural extinderea si precizarea de acțiune cade sub incidența dispozițiilor art.132 alin.2 C.procciv. potrivit cărora cererea nu se socotește modificata pct.4 „cand înlocuiește cererea in constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului iar potrivit art. 17 C.procciv. „cererile accesorii sunt in căderea instanței competente sa judece cererea principala. "
Chiar daca prin extinderea si precizarea de acțiune depuse la termenul din 7 martie 2014 exista formulate petite noi, formularea acestor petite reprezintă pe de o parte o consecința a excepției nulității absolute invocata in termenul procedural, iar pe de alta parte o consecința a inlocuirii cererii de constatare printr-o cerere in realizare, fiind accesorii acestui petit si strict necesare soluționării cauzei. Cu atat mai mult cu cat instanța a apreciat necesara formularea acestei precizări de acțiune, apreciază ca prin respingerea ca tardiva a cererii a incalcat prevederile art.132 alin.2 C.proc.civ.si art. 17 C.proc.civ.
In mod gresit instanța a reținut ca in condițiile in care nu s-a formulat o cerere de constatare a nulității absolute a antecontractului de vanzare-cumparare din data de 15 octombrie 1992 si a inteles sa invoce doar excepția nulității antecontractului, nu se poate pronunța asupra nulității actului respectiv, si drept urmare nu a intrat in cercetarea fondului cauzei, respingând de plano acțiunea formulata. In speța a invocat excepția nulității absolute a antecontractului de vânzare cumpărare din data de 15 octombrie 1992, la momentul la care parata s-a prevalat si a invocat acest act, indicând faptul ca promitenta vânzătoare nu a semnat acest act, ceea ce reprezintă o lipsa a consimțământului la instrainare.
In practica judiciara s-a statuat ca lipsa totala a consimțământului unei persoane este un caz de nulitate absoluta, nulitate care poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, conform art.2 din Decretul nr.167/1958. In acest sens a si fost încuviințata si administrata probatiunea care converge spre aceeași concluzie a lipsei semnăturii vânzătoarei, aspecte de altfel reținute in motivarea hotărârii. Concluziile raportului de expertiza criminalistica care se coroborează cu certificatul de deces al numitei M. M.-C., cu depoziția martorei M. N. G., care a confirmat ca aceasta a fost cea care i-a vândut apartamentul, mama sa locuind in acesta pana la deces, si inscrisul intitulat „contract provizoriu de vanzare-cumparare" incheiat la data de 3 iulie 1994, care atesta vânzarea reala, situație fata de care instanța nu putea decât sa constate ca nu a existat deloc consimțământul vânzătoarei la încheierea actului si sa aplice sancțiunea nulității absolute a contractului. Nu intelege raționamentul pentru care instanța a apreciat ca nulitatea absoluta poate fi solicitata doar pe cale de cerere principala atâta timp cat dispozițiile art.2 din Decretul nr.167/1958, prevăd in mod expres ca nulitatea absoluta poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. D. urmare a ales o cale procesuala prevăzuta de lege, astfel ca in mod nelegal si cu incalcarea textului invocat mai sus instanța a reținut ca nu poate analiza solicitarea recurentului pe cale de excepție.
Daca am accepta un asemenea punct de vedere, am accepta implicit ca nicio acțiune judecătoreasca nu ar putea fi soluționata pe calea excepțiilor, ceea ce nu corespunde realității. Mai mult, instanța retine ca actul care a stat la baza intabularii nu a putut sa produca efecte, nefiind valabil incheiat in lipsa consimțământului promitentei vânzătoare si cu toate acestea respinge acțiunea ca nefondata, fara sa se pronunțe macar pe excepția invocata. In concluzie, instanța de fond nu a analizat fondul cauzei, fapt ce atrage casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
In ceea ce privește solicitarea subsidiara, de modificare a sentinței in sensul admiterii excepției nulității invocate si admiterii acțiunii formulate, fac următoarele precizări: în mod greșit instanța a apreciat ca in condițiile in care nu a formulat o cerere de constatare a nulității absolute a antecontractului de vânzare cumpărare din data de 15 octombrie 1992 si a inteles sa invoce doar excepția nulității antecontractului, nu se poate pronunța asupra nulității actului respectiv, respingând de plano acțiunea formulata.
In speța, imobilul inscris sub A+l in CF 3953 Poiana, prev.cu nr.top.H81/7/S/LXV, imobil situat din punct de vedere administrativ in T., ., B1.D1, ., având destinația apartamentul nr.65, compus din 2 camere, bucătărie, cămara, baie, antreu, balcon, in suprafața utila de 38,58 mp, cu cota pârtilor comune indivize aferente de 1,23/100-a parte din clădirea executata pe terenul din Cf col.nr.3732 Poiana, cu nr.top.l 181/7, in suprafața de 1079 mp din care cota de 13,27/1079-a parte teren atribuit, are ca proprietar tabular pe reclamant si parata M. F. fosta M., cu titlu de drept cumpărare, intabularea facandu-se in baza sentinței civ.nr.5174/1994 pronunțata de Judecătoria T. in dosar civ.nr.5736/1994.
La baza pronunțării sentinței a stat antecontractul de vanzare-cumparare datat 15 octombrie 1992, raportat la care a invocat, in termenul procedural, respectiv dupa invocarea acestuia si folosirea de către parata, excepția nulității absolute a actului sub semnătura privata din data de 15 octombrie 1992, incheiat intre M. M.-C., vânzătoare si M. R., cumpărător, având ca obiect imobilul situat in T., ., B1.D1, . totala a consimțământului vânzătoarei M. M.-C.. A arătat ca in fapt imobilul in litigiu a fost cumpărat in data de 3 iulie 1994 de la fiica defunctei M. M.-C., numita M. N. G., mama acesteia fiind decedata din anul 1993, fiind imposibil ca aceasta sa fi semnat contractul.
In practica judiciara s-a statuat ca lipsa totala a consimțământului unei persoane este un caz de nulitate absoluta, nulitate care poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, conform art.2 din Decretul nr.167/1958. Tocmai pentru ca a invocat aceasta excepție cu privire la antecontractul de vanzare-cumparare datat 15 octombrie 1992, instanța a si incuviintat probatiunea administrata in cauza, probatiune care a confirmat ca semnătura de pe acest act nu aparține numitei M. M.-C.. Vazand concluziile raportului de expertiza criminalistica, coroborate cu certificatul de deces al numitei M. M.-C., cu depoziția martorei M. N. G., care a confirmat ca d-neaei a fost cea care a vândut reclamantului apartamentul, mama sa locuind in acesta pana la deces, si înscrisul intitulat „contract provizoriu de vanzare-cumparare" incheiat la data de 3 iulie 1994, care atesta vânzarea doar către recurent, aspecte de altfel corect reținute in motivarea sentinței, instanța nu putea decât sa constate ca nu a existat deloc consimțământul vânzătoarei la incheierea actului, sancțiunea care intervine fiind nulitatea absoluta a contractului.
Acestea sunt motivele care justifica admiterea excepției, criticile aduse hotărârii fiind identice celor indicate la pct.2. la solicitarea principala.
Tot in mod greșit instanța a reținut, in ceea ce privește fondul cauzei, ca nu poate sa se pronunța asupra calității de bun propriu sau comun, atâta timp cat antecontractul care a stat la baza intabularii nu conține consimțământul vânzătoarei si ca atare nu a produs efecte juridice.
Recurentul consideră ca instanța avea posibilitatea sa se pronunțe asupra calității de bun propriu invocata asupra apartamentului in litigiu, intrucat a depus la dosar, anexat acțiunii contractul provizoriu de vanzare-cumparare incheiat la data de 3 iulie 1994 intre recurentul reclamant M. R., in calitate de cumpărător, pe de o parte si numita M. N., in calitate de vânzător, actul real care s-a intocmit cu ocazia achiziționării apartamentului si care dovedește ca in timpul căsătoriei a dobândit acest bun.
Din probele administrate in cauza, respectiv inscrisurile depuse, interogatoriile pârtilor, precum si depozițiile martorilor audiați M. N. G. si A. G. si raportul de expertiza criminalistica a rezultat ca antecontractul de vanzare-cumparare datat 15 octombrie 1992, care a stat la baza intabularii nu a fost semnat de vânzătoare, aspect reținut corect si de instanța, drept urmare acest act nu produce efecte juridice.
Insa, instanța trebuia si putea sa analizeze calitatea de bun comun sau propriu prin raportare la contractul provizoriu de vanzare-cumparare incheiat la data de 3 iulie 1994 intre reclamant M. R., in calitate de cumpărător, pe de o parte si numita M. N., in calitate de vânzător, in condițiile in care dovada calității bunurilor intre soti/fost soti se poate face prin orice mijloc de proba, conform Deciziei CSJ nr.343/1990.
A indicat ca banii pentru achiziționarea imobilului in litigiu au provenit in mod exclusiv de la părinții recurentului, fapt dovedit in cauza. Cu toate acestea, la momentul intabularii s-a incheiat un alt contract, ca si instrument probator, act care nu reprezintă realitatea si este lipsit total de consimțământul vânzătoarei, sens in care a invocat nulitatea acestuia.
Astfel, subsecvent admiterii excepției invocate solicita sa se constate ca imobilul in litigiu este bunul propriu al recurentului, fapt dovedit cu: depoziția martorei M. N. G., audiata in fata instanței aceasta confirmând ca acest act este cel real care atesta operațiunea juridica de negotium, vanzare-cumparare, încheiata intre parti si instrument probator, astfel: „Eu sunt cea care i-am vândut reclamantului imobilul in litigiu. In anul 1994 m-am întâlnit cu reclamantul, soția si părinții acestuia pentru a negocia încheierea contractului de vanzare-cumparare. Părinții reclamantului mi-au solicitat sa accept plata prețului in rate, deoarece ei achita prețul imobilului si pentru a obține toti banii necesari urmează sa vanda o gradina si niște animale. Prețul a fost achitat in trei transe, de către părinții reclamantului, fiind prezent si reclamantul. Parata care era prezenta la data încheierii contractului nu i-a contrazis pe părinții reclamantului si părea ca sunt ajutați. Îmi amintesc ca părțile au stabilit ca apartamentul sa fie intabulat doar pe numele reclamantului deoarece prețul a fost achitat de părinții acestuia. Contractul de vanzare-cumparare incheiat intre mine si reclamant este cel depus la f.10-11 din dosar, acesta fiind redactat si semnat de către mine. Mi s-a prezentat contractul de vanzare-cumparare incheiat la data de 15.10.1992, depus la f.6 din dosarul 5736/1994 insa semnătura de la rubrica vânzător nu aparține mamei mele, ia semnătura de la rubrica martor nu imi aparține mie. Mi s-a prezentat si întâmpinarea depusa la f.12, in același dosar care este redactata si semnata de mine. Precizez ca mama a decedat in octombrie 1993 iar pana la data decesului a locuit la apartamentul in litigiu, pe care l-am vândut eu in 1994. Mama nu a încercat niciodată sa vanda apartamentul. ..."
Depoziția martorului A. G. atesta proveniența banilor cu care a fost cumpărat apartamentul, respectiv ca „In august 1994 tatăl reclamantului mi-a vândut un teren situat in județul M., in suprafața de 1 ha si 16 ari pentru prețul de 1.000.000 Lei, pe care l-am achitat integral la momentul încheierii contractului. Cu aceea ocazie, tatăl reclamantului mi-a spus ca re nevoie de bani pentru a-i cumpăra fiului sau un apartament... "
Concluziile raportului de expertiza criminalistica care atesta ca actul care a stat la baza intabularii nu a fost semnat de vânzător.
Înscrisul depus la f.49-51 dosar, respectiv copia acțiunii de divorț inregistrata de parata din cauza, reclamanta in dosarul de divorț, unde se arata faptul ca a fost cumpărat in anul 1994, indicând corect unde și-au stabilit domiciliile dupa căsătorie. In acest sens solicită înlăturarea răspunsurilor la interogatoriu ale paratei si sa constate reaua credința in exercitarea drepturilor procesuale, in fata instanței negand dintr-o data starea reala indicata chiar de d-nei in acțiunea de divorț. Imposibilitatea prezentării de către parata a altor probe care sa ateste o alta stare de fapt si proveniența banilor cu care s-a achitat imobilul in litigiu.
Consideră ca din coroborarea acestor probe rezulta cu certitudine ca banii s-au achitat de către părinții recurentului, aceștia dorind ca doar fiul lor sa fie proprietarul apartamentului.
Raportat la aceasta stare de fapt, solicită a retine ca sunt incidente in speța dispozițiile art.31 litb C.Fam. potrivit cărora „Nu sunt comune, ci proprii ale fiecărui sot:...bunurile dobândite in timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afara numai daca dispunatorul a prevăzut ca ele vor fi comune..", iar potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei „dovada ca un bun este propriu se va face, intre soti, prin orice mijloc de proba " .
In speța, imobilul in litigiu constituie o donație făcuta exclusiv in favoarea recurentului. Faptul ca părinții săi au dorit gratificarea doar a recurent rezulta in mod cert din probele administrate, recurentul fiind singur menționat si la rubrica cumpărător.
Întrucât textul art.31 lit.b C.Fam. enumera mai multe moduri in care bunurile dobândite in timpul căsătoriei sunt bunuri proprii si de aceasta data practicii judiciare i-a revenit sarcina calificării multiplelor situații care pot apărea. Astfel, potrivit practicii judiciare, contribuția părinților unuia dintre soti la dobândirea, in timpul căsătoriei, a unui bun, reprezintă o donație făcuta in favoarea exclusiva a copilului lor, afara de cazul in care dispunatorii au arătat in mod expres ca urmăresc sa avantajeze pe ambii soti. (a se vedea Trib.Suprem sect.civ., dec.nr.2078/1977, in R.R.D. nr.5/1978, pag.56). S-a decis de asemenea ca imobilul cumpărat in timpul căsătoriei prin întrebuințarea sumei de bani primita de soție de la mama sa vitrega, desi înscris in cartea funciara pe numele ambilor soti, este bun propriu al soției, (a se vedea Trib.Suprem sect.civ., dec.nr. 1490/1974, in CD. 1974, pag. 179).
Insa in practica judiciara s-a statuat ca, cu ocazia partajului se poate constata calitatea de bun propriu sau comun, intre cei doi fost soti, inclusiv daca imobilul este intabulat pe cei doi soti.
Prin întâmpinarea formulată de M. F. s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. În cauză consideră incidentă excepția puterii de lucru judecat, pe care înțelege să o susțină și în prezentul recurs al reclamantului.
Astfel, raportat la disp. art. 166 c. pr. civ. care atribuie excepției puterii lucrului judecat un caracter imperativ, prevăzând că poate fi invocată chiar înaintea instanțelor de recurs intelege sa o susțină in prezentul recurs formulat de către reclamant. In literatura de specialitate s-a stabilit faptul ca puterea lucrului judecat este o excepție de fond, având caracter absolut. Partea care înțelege să se prevaleze în proces de puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare poate invoca excepția prin întâmpinare, potrivit art. 115 C. pr. civ., la prima zi de înfățișare, potrivit art. 132 C. pr. civ., dar și mai târziu, oral, în tot cursul primei instanțe. Datorită caracterului ei absolut, finalitatea sa constând în apărarea unor reguli procesuale de natură imperativă, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată pentru prima data și pe calea de atac a recursului, și apoi oral, în fața instanței de recurs.
In practica judiciară și în literatura de specialitate s-a pus problema dacă o excepție de fond, cum este puterea lucrului judecat, lipsa calității procesuale etc, poate fi reiterată în recursul reclamantului — fiind respinsă de prima instanță — de către pârâtul intimat, în cazul în care acesta n-a declarat recurs, fără a se aduce atingere autorității lucrului judecat.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a aceluiași proces, individualizat prin cele trei elemente prevăzute de art. 1201 c. civ., dar și contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul ca printr-o hotărâre să nu se infirme ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre anterioară. In consecință, în cazul în care una din părți invocă în proces o împrejurare care s-a stabilit cu putere de lucru judecat într-un proces anterior, instanța va trebui să considere acea împrejurare ca fiind dovedită pe deplin, fără a putea stabili o situație contrară. Partea interesată va putea opri oricând instanța să procedeze în sens contrar, prin excepția puterii lucrului judecat, existând prezumția că hotărârea anterioară exprimă adevărul.
Prin întâmpinarea formulata in cauza, depusa in fata instanței de fond a arătat faptul ca, la momentul sesizării instanței in dos.5736/1994 al Judecătoriei T., cererea de chemare in judecata care a făcut obiectul acestui dosar a fost întocmita si semnata personal de către reclamant, alături de parata. In susținerea si dovedirea cererii a fost anexat contractul de vanzare-cumparare incheiat in data de 26.09.1992. Cu toate ca si in acest contract sub semnătura privata apare menționat, in calitate de cumpărător, doar numele reclamantului (cu toate ca era si ea prezenta la acel moment) si prețul a fost achitat din banii nostri comuni, dupa momentul încheierii căsătoriei, de comun acord cu reclamantul a inteles sa solicite instanței validarea acestui contract si recunoașterea calității lui de bun comun. Contractul a fost validat de instanța, a intrat in circuitul civil, dispozitivul sentinței materializandu-se ulterior prin executarea acestuia, respectiv prin intabularea imobilului pe seama noastră, ca bun comun. De altfel, in cererea introductiva de instanța de la acel moment s-a menționat in mod expres ca prețul a fost achitat la data încheierii actului, din banii obținuți dupa căsătoria noastră. Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se atașează acestei hotărârii judecătorești.
Susține punctul de vedere exprimat in literatura de specialitate potrivit căruia existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa. Este de observat si faptul ca, același punct de vedere a fost imbratisat si de Î.C.C.J. Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 3111 din 24 martie 2006. În motivarea deciziei, Curtea a amintit că "preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor
Conventiei (...) Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai ales a deciziilor judecătorești devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri, desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în consecință, și în statul de drept.
In consecința, apreciază ca, in cazul in care una din parti invoca in proces o imprejurare care s-a stabilit cu putere de lucru judecat .. Instanța va trebui sa considere acea imprejurare ca dovedita pe deplin, fara a putea stabili o situație contrara. (A. B. -Excepțiile de procedura in procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-N.,1983, pag.167).
Chiar daca instanța fondului a respins excepția puterii lucrului judecat, fata de soluția data in cauza prin care acțiunea reclamantului a fost respinsa, nu a inteleles sa o recupereze chiar daca aceasta excepție, în opinia intimatei își găsește aplicabilitate in cauză.
Astfel, considera ca in cauza urmează sa stabilească, cu de putere de lucru judecat faptul ca, raportat la imobilul din litigiu, prin Sentința civila nr. 5174/1994 a Judecătoriei T., pronunțata in dos.C.nr.5736/1994, definitiva si irevocabila, instanța a statuat asupra calității imobilului din litigiu, stabilind ca acesta este bun comun si dispunând in consecința intabularea lui in cartea funciara.
Considera ca toate criticile aduse de recurent sunt nefondate, instanța de fond apreciind in mod corect netemeinicia acesteia si respingând-o ca atare. Recurentul solicita prin cererea de recurs, in principal casarea sentinței fondului cu trimiterea spre rejudecare iar in subsidiar admiterea acțiunii asa cum a fost formulata ca urmare a admiterii excepției nulității antecontractului de vanzare-cumparare. Raportat la critica adusa de recurent sentintei in ceea ce privește respingerea ca tardiva a extinderii si precizării de acțiune formulata de reclamant la termenul din data de 7 martie 2014, considera ca instanța a procedat in mod corect, apreciind faptul ca aceasta cerere reprezintă de fapt o modificare a cererii introductive de instanța care nu se poate circumscrie disp.art.132 alin.2 cod proc.civ. Este real faptul ca modificarea cererii de chemare în judecată, facultate recunoscută prin lege reclamantului, exprima prerogativa acestuia de a opera schimbări cu caracter esențial referitoare la pretențiile formulate inițial față de pârât. Este cat se poate de real si faptul ca cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului.
Plecând de la aceste elemente este evident ca in speța, precizarea de acțiune formulata nu se limitează doar la o inlocuire a cererii in constatare cu o cerere in realizare ci conduce la modificarea cadrului procesual si a tuturor petitelor cu care instanța a fost investita pana la acel moment, petite fata de care intimata nu a formulat nici un fel de apărare, sens in care apreciază ca aceasta cerere a fost tardiv formulata. Nimic nu a impiedicat partea ca sa-si formuleze pretențiile de la bun inceput in maniera in care le-a prezentat prin asa-zisa extindere si precizare de acțiune. Nu in ultimul rand, prin aceasta precizare si extindere a cererii introductive de instanța, depusa pentru termenul din 7 martie 2014 numita M. N.-G. audiata in calitate de martora in prezenta cauza ar dobândi calitatea de parata, fapt evident in contradicție cu normele legale procedurale. Si culmea, recurentul isi motivează recursul facand trimitere, la depoziția martorei M. N.-G.. Este de observat ca prin cererea de recurs se aduc critici soluției Instanței de fond fara sa se faca nici un fel de referiri raportat la cadrul procesual nou solicitat.
Cu privire la critica adusa de recurent sentinței fondului in sensul ca instanța ar fi reținut in mod greșit faptul ca intrucat reclamantul nu a formulat o cerere de constatare a nulității absolute a antecontractului de vanzare-cumparare din data de 15 octombrie 1992 ci a inteles doar sa invoce excepția nulității antecontractului, fapt care a determinat instanța sa nu se pronunțe asupra nulității actului o considera nefondata si precizează următoarele:
Instanța a apreciat corect ca excepția invocata nu-si găsește aplicabilitate in cauza, raportat strict la obiectul cererii introductive de Instanța care vizează antecontractul din 1994 si nu cel incheiat in 1992. Atâta timp cat precizarea de acțiune reprezintă o modificare de acțiune. instanța in mod corect a inteles sa respingă aceasta excepție urmare respingerii precizării acțiunii. Singurele petite asupra cărora putea sa se pronunțe erau evident cele din cererea introductive de instanța cu care era investita si fata de care s-a invocat de către noi excepția puterii de lucru judecat. Excepția fiind una dintre modalitățile de apărare, este de regula un mijloc procesual pus la indemana paratului si nu al reclamantului. Nu vedem cum ar fi posibila admiterea acestei excepții atâta timp cat Instanța fondului era sesizata cu o acțiune in constatare cu privire la un antecontract incheiat in 3 iulie 1994 si nu din 1992 pentru care s-a invocat exceptia.
Recurentul nu a înțeles sa sesizeze instanța cu o cerere care sa vizeze nulitatea antecontractului încheiat in data de 15 octombrie 1992, acest antecontract a fost validat de Instanța prin Sentința Civila Nr.5174/1994 a Judecătoriei T., pronunțata in dos. C. nr.5736/1994 definitiva si irevocabila, stabilind calitatea de bun comun a imobilului dobândit de parti si dispunandu-se in consecința intabularea lui in cartea funciara. Mai mult în practica instanțelor s-a stabilit faptul ca nulitatea absoluta este sancțiunea aplicabila actelor juridice incheiate cu incalcarea normelor legale imperative si aceasta nu operează fara intervenția justiției, astfel incat ea trebuie constatata de instanța si ca aceasta reprezintă o acțiune in realizare si nicidecum in constatare, întrucât efectul acesteia îl reprezintă desființarea actului juridic, deci schimbarea unei situații juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acțiunii in constatare (C.A. București, secția IV -a civila, Decizia 414/2000, C A. București secția III-a civila, Decizia 2372/2000).
In mod corect instanța de fond nu s-a pronunțat asupra calității de bun comun sau propriu a apartamentului întrucât aceasta calitate era stabilita anterior cu putere de lucru judecat. Atâta timp cat sentința anterioara stabilește in mod irevocabil aceasta calitate de bun comun considera ca nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie. Este evident faptul ca prin prezenta cerere reclamantul dorește scoaterea apartamentului din masa bunurilor comune. Calitatea de bun comun a acceptat-o la momentul sesizării instanței cu cererea care a făcut obiectul dos. 5736/1994, redactata si semnata personal de acesta, a recunoscut in suplimentul de interogatoriu luat faptul ca antecontractul datat 3 iulie 1994 a fost redactat de parata si ca el este cel care a redactat antecontractul datat 15 oct.1992. F. de aceste recunoașteri personale orice interpretări vis-a-vis de aceste acte sunt de prisos. Evident ca parata, in ipoteza in care nu ar fi cumpărat apartamentul nu ar fi trebuit sa fie de fata sau sa redacteze un antecontract pentru un apartament care, potrivit susținerilor recurentului, ar fi reprezentat o donație primita de la părinții sai. Oare acea donație nu mai subzista si la momentul sesizării Instanței pentru ca, daca era astfel, nimic si nimeni nu l-ar fi impiedicat pe reclamant sa se prevaleze în instanța de un antecontract în care calitatea de comparator o avea in exclusivitate si sa ceara validarea acestui contract doar pentru sine. Dar la acel moment in care părțile erau căsătoriți a recunoscut in mod corect calitatea de bun comun a apartamentului. Acum insa, dupa divort, cu un dosar de partaj pe rolul Judecătoriei T. sub nr._ (cauza suspendata pana la soluționarea irevocabila a prezentei cauze) incearca sa faca totul pentru a o prejudicia pe parata de drepturile sale din imobil a cărui coproprietara este.
Asupra alegațiilor reclamantului recurent raportat la probele administrate nu înțelegem sa facem nici un comentariu intrucat, vis-a-vis de obiectul cererii de chemare in judecata, in acestea exced cadrului procesual.
Nu in ultimul rând apreciază că raporat la petitele cererii introductive de instanța instanța fondului trebuia sa respingă acțiunea ca inadmisibila si nu ca nefondata, reținând incidența disp.art. 111 cod proc.civ potrivit cărora acțiunea in constatare este indamisibila atâta timp cat se poate cere realizarea acesteia. Raportandu-ne la obiectul cauzei,este de observat faptul ca, in pofida actelor anexate cererii introductive de instanța extras CF, care atesta calitatea de bun comun al imobilului cu destinația apartament, imobil dobândit de noi in timpul căsătoriei - incidența fiind si prezumția comunității de bunuri - reclamantul solicita stabilirea unei stări de fapt contrare, susținând ca acest bun are calitatea de bun propriu. Independent de cele arătate mai sus, raportat strict la petitele cererii introductive de instanța considera ca cererea in constatare este inadmisibila atâta timp cat exista posibilitatea realizării acesteia si solicita respingerea ei ca inadmisibila, raportat la disp.art.111 c.proc.civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține următoarele:
Reclamantul-recurent M. R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta-intimată M. F. să se constate că imobilul înscris în CF 3953 Poiana prev. cu nr top 1181/7/S/LXV situat în mun.T. ., ., jud.Cluj este bunul său propriu și să se dispună întabularea în CF a dreptului său de proprietate cu titlu de drept cumpărare.
În justificarea dreptului său de proprietate reclamantul a invocat contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 iulie 1994 cu vânzătoarea M. N..(f.10 dos.fond).
În opoziție, pârâta a arătat că, în realitate, imobilul din litigiu a fost dobândit împreună cu reclamantul, în timpul căsătoriei, prin contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 octombrie 1992 cu vânzătoarea M. M.-C..(f.34 dos.fond).
M. M. C. a decedat la data de 16 octombrie 1993.
Prin Sentința Civilă nr.5174/22.12.1994 pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr.5736/1994, irevocabilă prin nedeclararea apelului, s-a valorificat contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 octombrie 1992, în sensul că a fost obligată fiica proprietarei tabulare decedate M. M.-C., numita M. N.-G. să recunoască reclamanților M. R. și M. F., pârâta din prezentul dosar, dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, ca bun comun, și s-a dispus întabularea în CF, a acestora, ca bun comun, cu titlu de drept cumpărare.(f.32 dos.fond).
Raportat la statuarea calității de bun comun a imobilului prin hotărâre judecătorească enunțată mai sus, pârâta a invocat excepția puterii de lucru judecat, arătând că orice discuție ulterioară între părți privind calitatea acestui bun este de prisos.Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un alt litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.
În atare situație, reclamantul a invocat pe cale de excepție nulitatea absolută a contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 octombrie 1992.
Nulitatea actului juridic se poate obține nu numai pe cale de acțiune, ci și pe cale de excepție(mijloc de apărare de fond).Excepția de nulitate absolută, ca mijloc de apărare de drept substanțial, material poate fi invocată de oricare parte justifică un interes, de procuror, dar și de instanță din oficiu.
Atunci când se invocă o excepția substanțială, chiar când este vorba de cea a nulității, din punct de vedere tehnic, instanța de judecată nu va proceda ca la soluționarea excepțiilor procesuale.Astfel, instanța va fi obligată să pună excepția de nulitate în discuția părților în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunțare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil(și, implicit, dreptul la apărare), în sensul de a nu apărea pentru prima dată direct în hotărârea judecătorească acea premisă referitoare la ineficacitatea actului din cauza nerespectării condițiilor cerute pentru valabilitatea sa.
Punerea în discuție a excepției de nulitate a actului juridic va fi urmată de administrarea de probe atât pe fondul cauzei, cât și în sprijinul sau în combaterea nulității, după caz, întrucât, întotdeauna, instanța urmează să pronunțe o soluție de temeinicie sau netemeinicie pe fondul cauzei ( aptă a intra în puterea lucrului judecat, în măsura în care este menținută de instanțele de control), iar nu o soluție de anulare sau de inadmisibilitate a cererii(cum se întâmplă în cazul excepțiilor procesuale de fond).
Invocarea nulității actului juridic pe cale de excepție nu dă dreptul instanței, așa cum și instanța de fond, a remarcat corect, să pronunțe/declare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluționat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce o încălcare a principiului disponibilității, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic, ca fiind lipsită de temei legal(ca neîntemeiată), întrucât pretenția dedusă judecății are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întrunește condițiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Deci, cine se prevalează de excepție o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond(excepție substanțială), iar nu ca cererea reconvențională, sau în cazul reclamantului ca extindere de acțiune.
De cele mai multe ori la acest mijloc de apărare apelează pârâtul căreia i se opune prin acțiune reclamantului un act juridic.
În speță, însă, situația este alta, reclamantul fiind cel care a invocat pe cale de excepție nulitatea unui act juridic pe care pârâta i l-a opus pentru a-i paraliza acțiunea.Modalitatea de invocare și consecințele sunt aceleași ca și când pârâtul ar fi invocat excepția nulității absolute a actului juridic pe care se grefează pretențiile reclamantului.
Așadar, în mod corect, instanța de fond a procedat la analizarea excepției invocate de către reclamant,reținând,urmare a probelor administrate că antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate să își producă efectele, nefiind valabil încheiat în lipsa consimțământului vânzătoarei M. M. C., fără însă să pronunțe/ declare/constate nulitatea respectivului act.
Reținerea instanței de fond cu privire la aceste aspecte nu duce în mod automat la respingerea acțiunii formulate și care se grefează pe un alt înscris, respectiv contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 iulie 1994 cu vânzătoarea M. N..Astfel, în mod greșit, instanța de fond nu a procedat la analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, respingând de plano acțiunea formulată.
În legătură cu care anume acțiune se impunea a fi soluționată, contrar susținerilor recurentului, este cererea de chemare în judecată inițială de la fila 3 dosar fond și nu acțiunea extinsă și precizată de la fila 152 dosar fond.
Într-adevăr, potrivit art.132 al.2 pct.4 cod procedură civilă prevede că cererea nu se socotește modificată când se înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului …., însă în speță, precizarea de acțiune de la fila 152 din dosarul de fond depășește limitele acestei transformări, fiind în realitate o cu totul altă acțiune cu alte petite, respectiv de masă succesorală, prestație tabulară, rectificare de CF, alte părți, etc.Chiar dacă reclamantul a formulat precizarea de acțiune ulterior invocării excepției nulității absolute a contractul provizoriu de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 octombrie 1992, tot este o modificare de acțiune, care nu mai putea fi făcută la acel moment procesual.
Astfel, în mod corect, instanța de fond a respins ca tardivă extinderea și precizarea de acțiune formulată de către reclamant la fila 152 dosar.
Modalitatea în care instanța de fond a înțeles să respingă acțiunea, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motiv pentru care, se va impune, în tem.art.312 al.3 cod procedură civilă, admiterea recursului declarat de M. R. împotriva Sentinței civile nr. 481/19.03.2014, dosar nr._ a Judecătoriei T., pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare, instanța de fond va avea în vedere și va proceda la soluționarea acțiunii inițiale formulată de către reclamant și care se află la fila 3 în dosarul de fond, și nu extinderea și precizarea de la fila 152 dosar.
Din punct de vedere teoretic, sunt corecte, afirmațiile intimatei referitoare la puterea de lucru judecat, în sensul că prin lucrul judecat (rex judicata) „se înțelege ceea ce s-a decis printr-o hotărâre judecătorească, iar puterea ca autoritate a lucrului judecat înseamnă forța cu care se impune lucrul judecat și care este aceea a unei prezumții absolute în virtutea căreia se prezumă că ceea ce a decis instanța corespunde adevărului, așa încât împotriva acesteia nici o probă contrară nu poate fi admisă, nici chiar mărturisirea: res judicata pro veritate habetur".
Cu alte cuvinte, odată ce o hotărâre judecătorească a fost dată, și nu e reformată prin căile legale de atac, se prezumă că ea consacră adevăratele raporturi juridice ce există între părțile care au purtat procesul.Este vorba așadar, de raporturile juridice dintre părți, ori o atare soluție nu a fost pro nunțată în pricina anterioară.
Astfel, în litigiul în care s-a pronunțat Sentința Civilă nr.5174/22.12.1994 s-au pus în discuție și s-au analizat raporturile juridice dintre reclamantul și pârâta din prezenta cauză, pe de o parte, și pârâta M. N. G., pe de altă parte și nici nu s-a discutat nimic referitor la contribuția părților la dobândirea bunului și la calitatea de bun comun a imobilului.
În prezentul litigiu, este vorba de alte raporturi juridice, între reclamant, pe de o parte și pârâtă pe de altă parte, pretenția vizând cota de contribuție la dobândirea bunului, respectiv calitatea bunului.
Concluzionând, tribunalul apreciază că, în speță, așa cum a reținut și instanța de fond nu există putere de lucru judecat, în mod corect, fiind respinsă această excepție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M. R. împotriva Sentinței civile nr. 481/19.03.2014, dosar nr._ a Judecătoriei T., pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Noiembrie 2014.
Președinte, C.-A. C. | Judecător, C.-V. B. | Judecător, D. T. |
Grefier, G.-C. Ț. |
Red.dact.C.C./C.Ț.
2 ex/16.03.2015
Jud.fond.C.-R. C.
| ← Modificare măsuri privind copilul. Decizia nr. 38/2014.... | Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 798/2014.... → |
|---|
