Modificare măsuri privind copilul. Decizia nr. 52/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 17-01-2014 în dosarul nr. 7425/211/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILA Nr. 52/2014
Ședința publică de la 17 Ianuarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE O. R. G.
Judecător C.-A. C.
Grefier A. P.
Pe rol fiind judecarea cauzei minori și familie privind pe apelant B. C. D. și pe intimat F. N., CU D.. PROC. ALES, autoritate tutelară A. T. DE PE L. PRIMARIA MUNICIPIULUI CLUJ-N., având ca obiect modificare măsuri privind copilul.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la data de 10.01.2014, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Prin Sentința civila nr. 8133/15.05.2013 pronuntata in dosar nr._ al Judecatoriei Cluj-N. a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamantul F. N. în contradictoriu cu pârâta B. C.-D. și în consecință:
S-a dispus ca autoritatea părintească privind minorul F. LUCAS, născut la data de 28.01.2003, având CNP_, să fie exercitată de către ambii părinți în comun.
A fost obligată pârâta B. C.-D. să își dea acordul ca minorul F. Lucas să călătorească în UNIUNEA EUROPEANĂ, cu luarea în considerare a opiniei minorului, însoțit de reclamantul F. N. în vacanța de vară 2013 într-una din perioadele 01.07-15.07.2013, 15.07-31.07.2013, 01.08-15.08.2013, 15.08.-31.08.2013, 31.08.-14.09.2013, iar în caz contrar prezenta hotărâre va ține loc de acord al pârâtei pentru ca minorul F. Lucas să călătorească în Uniunea Europeană însoțit de tatăl său, F. N..
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei să își dea acordul pentru ca minorul să călătorească în ISRAEL însoțit de reclamant în perioadele menționate mai sus.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către reclamant.
A fost respinsa cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2484/17.02.2011 pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosarul civil nr._ s-a desfăcut prin divorț din culpă comună căsătoria încheiată de F. C. și F. N. la data de 31.07.1999, s-a dispus reluarea numelui fostei soții avut anterior căsătoriei, acela de „B.”, s-a încredințat minorul Lucas născut la data de 28.01.2003 mamei, a fost obligat tatăl să plătească minorului o pensie de întreținere în cuantum de 25% lunar din veniturile nete obținute începând cu 18.03.2010 și până la majoratul minorului, s-a reglementat programul de vizitare al minorului de către tată în sensul permiterii acestuia să aibă legături personale cu minorul al doilea și al patrulea week-end din lună, de sâmbătă de la ora 10, până duminică la ora 20, zilele 25-28 decembrie a fiecărui an, 3 săptămâni consecutive în vacanța de vară cu luarea minorului la domiciliul tatălui din România și readucerea lui și s-a luat act de renunțarea tatălui la capetele de cerere privind încredințarea minorului și obligarea mamei la pensie de întreținere în favoarea minorului (f.6-7).
Părțile și-au reglementat și partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei prin Sentința civilă nr. 6966/29.03.2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosarul civil nr._/211/2010, instanța luând act și consfințind tranzacția părților (f.23-27).
Prin prezenta acțiune, formulată la data de 20.03.2012, precizată la data de 22.05.2012 și la data de 26.09.2012 reclamantul F. N. a solicitat instanței ca exercitarea autorității părintești în ceea ce privește minorul F. Lucas, născut la data de 28.01.2003 să fie exercitată în comun de părinți și suplimentarea programului de stabilire a relațiilor personale cu minorul pentru vara anului 2013, pe perioada a două săptămâni, cu posibilitatea tatălui de a se deplasa împreună cu minorul în Uniunea Europeană și Israel.
Pârâta B. C. D. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, întrucât pe de o parte, nu s-au schimbat condițiile și împrejurările de care a ținut cont instanța care a pronunțat sentința de divorț, reclamantul folosește acțiunea în mod abuziv cu titlu de șicană, acesta netrecând peste resentimentele divorțului, nu s-a implicat în ajutorarea copilului în ceea ce privește afecțiunea de care suferă, iar pe de altă parte există riscul ca reclamantul să ia copilul peste granițele României și să refuze înapoierea sa, autoritățile române neacordând nicio garanție a reîntoarcerii sale și reintegrării în familie.
Analizând poziția părților, părinți ai minorului F. Lucas, care la data pronunțării prezentei hotărâri a depășit vârsta de 10 ani, luând în considerare și opinia exprimată a acestuia, instanța a constatat preliminar că pârâta este cetățean român, iar reclamantul și minorul au dublă cetățenie- română și israeliană, atât părțile, cât și copilul având domiciliul stabil în România.
Prin urmare, în ceea ce privește problema competenței instanței române pe care pârâta a ridicat-o în temeiul Legii nr.361/2007 prin care România a ratificat Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor (adoptată la 19 octombrie 1996 la Haga și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002) nu naște discuții în prezenta speță, câtă vreme potrivit art. 5 alin.1 din această lege autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsuri de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia.
În calitate de autoritate judiciară competentă, instanța a analizat în primul rând cererea reclamantului de exercitare a autorității părintești în comun și opoziția pârâtei cu privire la aceasta.
S-a constatat că sentința privind divorțul și stabilirea măsurilor privind părinții și copilul minor s-a pronunțat la data de 17.02.2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, care potrivit Legii nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 a stabilit că data intrării în vigoare a Codului civil este 01.10.2011.
Potrivit art. 263 alin.1 cod civil orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Acest principiu este consacrat și de art. 2 alin. 2 și 3 din Legea nr.272/2004 privind protecția copilului.
Astfel, toate măsurile privitoare la un copil trebuie luate pentru bunăstarea sa materială și psihică, în vederea asigurării sănătății și dezvoltării sale fizice, psihice și intelectuale.
A. părintească include printre altele supravegherea copilului, deciziile cu privire la religia acestuia, la intervențiile medicale, întreținerea și educația acestuia. Ea se poate defini ca puterea atribuită părinților prin care li se permite acestora să decidă în privința întreținerii, supravegherii, educației și locuinței copilului. A. parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor și îndatoririlor tatălui și mamei în educația copiilor. Ariile principale de exercitare a autorității părintești sunt obligația de a oferi copilului un cămin, responsabilitatea de a proteja și îngriji copilul, responsabilitatea de a disciplina copilul, responsabilitatea față de bunurile și proprietățile copilului, dreptul de a alege educația pe care o va urma copilul, dreptul de a alege religia copilului, dreptul de a decide cu privire la internarea copilului într-o unitate spitalicească, dreptul de a lua decizii cu privire la tratamentul pe care urmează a-l lua copilul, dreptul de a încheia acte legale în numele copilului, dreptul de a aproba transmiterea informațiilor personale sau confidențiale despre copil. A. părintească nu este un drept absolut și nelimitat, ea se termină acolo unde încep drepturile copilului.
Conținutul autorității părintești este menționat de prevederile art.487 Cod civil, iar potrivit art.483 alin.2 Cod civil părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Cum corect a indicat pârâta, măsurile privind drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori pot fi modificate de instanța de tutelă în cazul schimbării împrejurărilor care au existat la data luării măsurilor inițiale (art. 403 Cod civil).
O astfel de schimbare a împrejurărilor a fost creată de către legiuitor prin adoptarea noului cod civil aprobat prin Legea nr.287/2009, intrat în vigoare la data de 01.10.2011, conform Legii nr.71/2001 pentru punerea în aplicare a legii nr.287/2009 privind Codul civil.
Astfel, prin noua lege s-a instituit posibilitatea părintelui divorțat și căruia nu i s-a încredințat copilul să poată să se implice în viața copilului în vederea luării împreună cu celălalt părinte, cu respectarea drepturilor copilului, a deciziilor importante privind creșterea și educarea acestuia.
Acest aspect trebuie coroborat și cu împrejurările concrete în care se solicită schimbarea măsurilor, . noii legi neimplicând de plano schimbarea măsurilor stabilite anterior cu privire la copil.
Cu alte cuvinte, după . noului cod civil, orice părinte divorțat căruia nu i-a fost încredințat copilul în baza prevederilor codului familiei, va putea solicita pe baza noilor prevederi exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți, instanța de tutelă având datoria să verifice dacă implicarea părintelui fără custodie în modalitatea de creștere și educare a minorului este în interesul său superior.
În acest sens trebuie interpretate și statuările Înaltei Curți de Justiție și Casație care într-un recurs în interesul legii a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 raportat la art. 39 alin.2 din Legea nr.71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, prevederile art. 396-404 din Noul Cod Civil, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de . Noului Cod civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac (Decizia civilă nr.4/18.03.2013)
În speță, minorul Lucas s-a născut într-o căsnicie care a durat peste 11 ani, având la data divorțului părinților săi vârsta de 8 ani. Mama sa și-a întemeiat o nouă familie cu un alt partener, iar tatăl său, la rândul său și-a întemeiat o familie, acesta urmând a avea cu noua parteneră un copil.
Din cuprinsul anchetei sociale efectuate la dispoziția instanței de către A. Tutelară din cadrul Primăriei mun. Cluj-N., în ceea ce privește condițiile materiale ale celor doi părinți, instanța a reținut că părinții au venituri peste medie, iar condițiile locative oferite de fiecare sunt foarte bune, propunerea serviciului fiind aceea de a se lua în vedere decizia minorului, dar și condițiile moral-educative, materiale și locative cele mai bune, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (f.137-138).
În ceea ce privește capacitatea parentală a fiecărei părți, la dispoziția instanței s-a efectuat raportul psihologic de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj care a concluzionat că este în interesul superior al copilului rezolvarea amiabilă a conflictelor dintre cei doi părinți și comunicarea adecvată dintre aceștia, aspecte care stau la baza unui climat adecvat dezvoltării psiho-emoționale armonioase a copilului; descoperirea de către părinți a unor strategii rezolutive eficiente în situațiile conflictuale; explicarea motivelor ce stau la baza deciziilor referitoare la copil; încurajarea exprimării emoționale (f.206-208).
Raportul a detaliat abilitățile parentale ale părților pe baza singurei observații efectuate de psiholog, indicând în ceea ce o privește pe pârâră că aceasta „este o persoană care acordă atenție crescută detaliilor, ordinii și organizării, încercând de cele mai multe ori ca lucrurile pe care le face să fie perfecte. În unele situații poate fi considerată o persoană rigidă, care îi iartă greu pe cei care i-au greșit și care se simte atașată de membrii familiei. În ceea ce privește abilitățile parentale ale mamei s-a remarcat un stil parental de tip corect-exigent, d-na B. fiind o mamă responsabilă, preocupată pentru asigurarea unui mediu stimulativ copilului, un mediu în care acesta să-și utilizeze la maximum potențialul. Mama dispune de tăria de a stabili reguli, limite și consecințe pentru eventualele comportamente dezadaptative. În plus, este tipul de persoană capabilă în a identifica cauzele comportamentale copilului și de a lucra cu acesta pentru găsirea soluțiilor, fapt ce facilitează crearea unei atmosfere propice învățării.”
Evaluarea tatălui reclamant la nivelul abilităților parentale, a indicat că „rezultatele obținute de d-nul F. N. la scala de comportament parental indică scoruri ridicate în ceea ce privește gradul de permisivitate, autoritate și verbalizarea. Se evidențiază un stil parental caracterizat prin inconsecvență și lipsă de consistență în ceea ce privește însușirea de către copil a unor principii și convingeri de viață. Există atașament al tatălui față de copil, dar modalitatea acestuia se realizează într-un inadecvat. La nivelul personalității, tatăl apare ca o persoană căreia nu-i place singurătatea, care are standarde ridicate în privința a ceea ce este bine sau rău, care simte că cei din jur nu înțeleg și nu apreciază ceea ce face și care își face deseori griji că ar putea fi respins de persoanele apropriate”.
După cum lesne se poate observa, părinții prezintă stiluri parentale diametral opuse, fiind important a se stabili dacă reclamantul este în măsură să exercite autoritatea părintească asupra fiului său împreună cu pârâta, sau este imperios necesar ca minorul să fie doar sub autoritatea parentală a mamei.
Din interogatoriile părților, precum și din declarațiile spontane ale acestora, consemnate pe parcursul ședințelor de judecată ( 8 termene de judecată în fața acestui complet de judecată, în care părțile s-au prezentat personal la 7 termene), instanța a constatat că după divorțul părților, reclamantul a avut anumite frustrări legate de despărțirea soților, frustrări care s-au răsfrânt chiar și asupra copilului, frustrări care s-au atenuat în decursul timpului odată cu cimentarea relației reclamantului cu noua parteneră de viață. După cum părțile au recunoscut, au existat divergențe cu privire la modalitatea de stabilire a legăturilor personale cu minorul, respectiv călătoriile în străinătate ale acestuia sau faptul că minorul era ridicat de la școală și de către partenerul pârâtei, în condițiile în care aceste drepturi erau refuzate tatălui său, în baza unei sentințe judecătorești.
Este posibil ca aparent, grefată pe această nemulțumire, acțiunea reclamantului să pară șicanatorie pârâtei, dar nu trebuie uitat că minorul are atât mamă, cât și tată, ambilor părinți revenindu-le atât dreptul, cât și obligația de a avea grijă de copilul lor.
Este însă condamnabil ca reclamantul să certe minorul că se întâlnește cu partenerul mamei sale, că se înțelege bine cu acesta sau că merge cu acesta în călătorii în străinătate, aspect confirmat de către martora F. M. A., de profesie farmacist, prietenă a pârâtei și colegă de serviciu a acesteia, care a asistat personal la conflictul dintre părinți cu privire la vacanța din vara anului 2012 în Spania a minorului. A opinat martora și că „consider că divergențele care există între soți l-au putut afecta pe copil, dar precizez că există mai ales divergențe între tată și copil” cu referire la nemulțumirea reclamantului vis a vis de relația minorului cu partenerul mamei sale. Cu toate acestea, aceeași martoră a arătat că până la divorțul intervenit între părți nu cunoaște care a fost relația dintre Lucas din tatăl său și personal nu a observat ca reclamantul să aibă un comportament agresiv față de copil. (f.166-167).
Pe de altă parte, martora V. C., prietena și partenera reclamantului, de profesie psiholog, a declarat că „reclamantul are un comportament bun față de Lucas, nu este violent, copilul este vesel când se întâlnește cu tatăl său. Reclamantul și Lucas când se întâlnesc povestesc, se joacă diferite jocuri, vara ies la pădure în week-end. Am constatat că după ce copilul primește telefon de la mama sa comportamentul său se schimbă, devine agitat.” Martora a recunoscut că reclamantul i-a mărturisit că îl deranja că Lucas se întâlnește cu partenerul mamei lui, dar de 3 luni nu i-a mai spus despre aceasta. Aceasta a asistat la discuțiile contradictorii dintre părți cu privire la minor, pârâta reproșându-i reclamantului că este iresponsabil față de copil, că nu acordă atenție copilului și nu se ocupă de acesta, aspecte pe care martora le-a considerat nereale. Martora a recunoscut că a declarat în fața unor terțe persoane, că reclamantul nu știe să se apropie de copil și faptul că mama trebuie să îl ajute pe reclamant să se apropie în acest sens, dar a arătat că această opinie și-a exprimat-o după ce intervenise divorțul, iar pe reclamant îl cunoștea de puțin timp (f.168-169).
În urma audierii minorului Lucas în camera de consiliu, în prezența psihologului dr. G.V.-P., la data de 20.11.2012, instanța a constatat că acesta era reținut și nu dorea să ofere detalii cu privire la relația sa cu părinții săi, poziția sa în ansamblu fiind aceea de a sprijini părerile mamei sale. S-a constatat că minorul nu are încredere în tatăl său și este afectat de relația tensionată și contradictorie dintre părinți. Cu privire la exercitarea autorității părintești în comun, minorul a exprimat opinia că prin dorința tatălui de a se implica în deciziile referitoare la educație, sănătate sau viața lui, ar exista pericolul ca tatăl său să se folosească de aceste drepturi pentru a o șicana pe mama lui. Cu toate acestea, minorul a declarat că nu se teme că tatăl lui i-ar face vreun rău, însă nu este de acord să meargă cu acesta în vizită în țările Uniunii Europene sau în Israel, motivul fiind acela că se teme că tatăl său nu îl va aduce înapoi (f.162).
Privite în ansamblu, relațiile dintre părți și copilul lor sunt firești, fiecare implicându-se conform nivelului educativ asimilat și personalității fiecăruia, relația fiecăruia dintre părinți cu copilul fiind armonioasă până la punctul în care celălalt părinte ar dori să reglementeze relațiile personale ale celuilalt părinte după placul său. Ca atare, se impune, după cum pertinent a arătat și raportul psihologic, ca ambele părți să își canalizeze energia exclusiv către copil, făcând abstracție de viața personală a celuilalt părinte, câtă vreme aceasta nu impietează negativ asupra copilului.
Reproșurile pârâtei privind neimplicarea reclamantului în tratarea afecțiunii copilului (deficit de atenție/tulburare hiperkinetică) nu sunt constructive relației sale cu celălalt părinte, câtă vreme tratarea acestei afecțiuni ar putea începe cu ameliorarea relației dintre părinți. Apoi, și reclamantului îi revine datoria de a participa la ameliorarea afecțiunii și implicit la tratamentul său comportamental alături de cel al copilului său.
În cauză, atât pârâta cât și reclamantul și-au stabilit din punct de vedere material un standard superior, au ocupații profesionale licite și utile societății, și-au întemeiat fiecare câte o familie, reclamantul urmând a mai avea chiar un copil, iar în ansamblu raporturile lor cu minorul Lucas sunt bune, divergențele apărând între părinți din cauze care nu au la baza legătură cu minorul (intransigența pârâtei în a permite accesul la copil atunci când legătura nu întrunește standardele sale înalte; frustrarea reclamantului privind înlăturarea sa din viața minorului de către partenerul mamei).
Întrucât reclamantul s-a interesat de copil,( atât cât i s-a permis), are un comportament normal față de minor, contribuie material la întreținerea acestuia atât prin plata pensiei de întreținere, cât și prin cumpărarea de lucruri (aspect care nu a fost negat de pârâtă), instanța apreciază că acesta poate să exercite autoritatea părintească alături de pârâtă, ambii părinți urmând a conlucra la binele copilului lor, evitarea stărilor conflictuale fiind în interesul copilului. Ca atare, instanța a admis primul capăt de cerere și a dispus ca exercitarea autorității părintești să fie efectuată în comun de către ambii părinți cu privire la copilul lor minor, F. Lucas.
Instanța nu a constatat motivele temeinice care să justifice înlăturarea reclamantului de la exercitarea autorității părintești în comun, conform art.398 C.civ.
În ceea ce privește celălalt capăt de cerere având legătură cu permisiunea copilului Lucas de a călători în vara anului 2013 cu reclamantul într-una dintre perioadele 01.07-15.07.2013, 15.07-31.07.2013, 01.08-15.08.2013, 15.08.-31.08.2013, 31.08.-14.09.2013 în Uniunea Europeană și în Israel, instanța a reținut opoziția fermă a pârâtei pe motiv că există riscul ca reclamantul să nu mai aducă minorul înapoi, iar autoritățile române nu oferă garanții cu privire la returnarea acestuia.
Din adresele comunicate de Ministerul Afacerilor Externe din România, instanța reține că statul Israel a ratificat Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii la data de 04.09.1991, dar în ceea ce privește posibilitățile reale de a se interveni pentru restituirea copilului în caz de refuz de înapoiere, astfel cum rezultă din practica cunoscută la nivelul Direcției Relații Consulare, acestea sunt extrem de limitate (f.139, 142).
Totodată, audiat fiind, minorul Lucas și-a exprimat refuzul de a pleca cu tatăl său în străinătate, iar conform art. 6 lit.h din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările ulterioare, unul dintre principiile care stau la baza respectării și garantării drepturilor copilului, este ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Din cuprinsul raportului psihologic efectuat de Direcție s-a constatat că la nivelul subconștientului, Lucas prezintă sentimentul de abandon, dar și tendința de independență, fiind dincolo de atitudinea afișată, care pare mai matură decât vârsta pe care o are, un copil sensibil și anxios. Din punctul de vedere al nivelului cognitiv, s-a remarcat că Lucas are o inteligență peste medie-ușor superioară, dar în privința gradului de percepție a situațiilor de viață, prezintă un nivel mediu de raționalizare, fiind prezente unele cogniții iraționale și uneori o analizare și interpretare greșită a problemelor cu care se confruntă (f.207).
După cum au recunoscut ambele părți în interogatorii, în timpul căsătoriei își petreceau vacanțele cu copilul în străinătate, iar după divorț, pârâta a continuat să meargă cu minorul în străinătate (G., Spania). Cu toate acestea, pârâta nu este de acord ca reclamantul să meargă cu minorul în străinătate, invocând riscul ca fiul său să nu mai fie adus înapoi, instanța constatând că aceste temeri se bazează pe faptul că atât reclamantul, cât și minorul au dublă cetățenie, copilul este arab și băiat, relația sa cu fostul său soț era tensionată în ceea ce privește plecările sale proprii în străinătate cu minorul, iar reclamantul călătorește des în Israel, părțile fiind considerate căsătorite în acest stat.
Analizând aceste temeri, instanța a apreciat că, în prezent, întrucât relația dintre părinți nu s-a clarificat și detensionat pe deplin, întrucât reclamantul va trebui să lucreze la consolidarea încrederii fiului său în el prin înlăturarea totală a frustrărilor personale, nu este oportun ca minorul să călătorească în Israel, chiar dacă familia sa extinsă se află acolo. Pentru a expune această părere, instanța a ținut seama de faptul că Israel este într-adevăr o țară nesigură pentru aplicarea Convenției de la Haga din 25.10.1980, că părțile sunt considerate căsătorite în acest stat, dar, în principal, pentru a da posibilitatea reclamantului de a dovedi pârâtei și fiului său că înțelege că exercitarea autorității părintești în comun presupune o conlucrare a părinților pentru binele copilului și că interesul său este în concret de a –și crește credibilitatea în fața copilului.
În cauză, nu au existat indicii concrete și nici probe că reclamantul urmărește scoaterea copilului din România și stabilirea sa în Israel, ci dimpotrivă instanța a constatat că reclamantul este cetățean român, deține bunuri importante în România, este administratorul unei societăți farmaceutice, a absolvit Facultatea de Științe Juridice și Administrative din cadrul Universității „L. B.” Sibiu în 1999, deține autorizația de traducător pentru limba arabă emisă de Ministerul Justiției în 2011, și este student în anul II la Facultatea de Medicină și Farmacie, Specializarea Radiologie și Imagistică din cadrul Universității din Oradea (f.20-27, 52-54). Mai mult, reclamantul are o relație stabilă din care urmează a avea încă un copil.
Cu toate acestea, pentru considerentele arătate mai sus, din motive de oportunitate și pentru a se clădi și sedimenta relația reclamantului cu minorul (care necesită timp), având în vedere chiar și poziția sa la cuvântul pe fond în ceea ce privește lipsa de insistență a reclamantului cu privire la călătoria în Israel, instanța a respins cererea sa de obligare a pârâtei la a-și da acordul cu privire la călătoria minorului în timpul verii 2013 în Israel alături de tatăl său.
În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a petrece două săptămâni pe timpul verii 2013 cu minorul în Uniunea Europeană, după cum a arătat instanța, nu există probe că intenția reclamantului este de a se stabili într-o altă țară, existând suficiente date care conduc la concluzia diametral opusă, stabilitatea acestuia în România.
Având în vedere că părțile obișnuiau să călătorească cu minorul în străinătate chiar în timpul căsătoriei, continuând acest tip de călătorii și ulterior divorțului, împreună cu mama sa, instanța nu a observat vreun impediment pentru a interzice reclamantului ca acesta să poată beneficia de aceleași drepturi ca și pârâta. Cu toate acestea, la suplinirea consimțământului pârâtei, instanța va ține seama de opinia copilului și va atrage atenția reclamantului că plecarea sa în Uniunea Europeană trebuie să țină cont și de voința minorului Lucas, respectiv ca acesta să fie de acord să meargă cu tatăl său. Prin urmare, în temeiul art. 401 C.civ, art. 2 din Legea nr.272/2004 instanța a admis în parte capătul de cerere privind călătoria în străinătate în perioada verii 2013 într-una dintre perioadele menționate, în sensul că a obligat pârâta B. C.-D. să își dea acordul ca minorul F. Lucas să călătorească în Uniunea Europeană, cu luarea în considerare a opiniei minorului, însoțit de reclamantul F. N. în vacanța de vară 2013 într-una din perioadele 01.07-15.07.2013, 15.07-31.07.2013, 01.08-15.08.2013, 15.08.-31.08.2013, 31.08.-14.09.2013, iar în caz contrar prezenta hotărâre sa țină loc de acord al pârâtei pentru ca minorul F. Lucas să călătorească în Uniunea Europeană însoțit de tatăl său, F. N. și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei să își dea acordul pentru ca minorul să călătorească în Israel însoțit de reclamant în perioadele menționate mai sus.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a ținut seama de prevederile art. 274 și art. 276 C.pr.civ.
Reclamantul nu a solicitat obligarea la cheltuieli de judecată, motiv pentru care având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța va lua act de această manifestare de voință.
Pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial. Pentru a fi acordate cheltuieli de judecată, este necesar a se reține conform art. 274 C.pr.civ culpa procesuală a părții care a pierdut, iar în situația în care pretențiile au fost admise în parte, conform art. 276 C.pr.civ, instanța a apreciat în ce măsură poate fi obligată fiecare dintre părți la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
În cauză, instanța a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului, respingând cererea reclamantului privind acordul de călătorie în Israel din rațiunile mai sus prezentate, rațiuni care nu se întemeiază pe culpa procesuală a reclamantului. Întrucât reclamantul nu a cerut cheltuielile de judecată pentru a putea opera compensarea acestora cu cele solicitate de pârâtă și întrucât instanța nu a constatat culpa procesuală a reclamantului, instanța a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii a declarat apel Bucsa C. D. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelante și pe cale de consecință, respingerea cererii introductive de instanță așa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecata.
Apreciază că, în mod nelegal, instanța de fond a dispus exercitarea autorității părintești în comun, în absența vreunei schimbări a condițiilor care au generat luare primei măsuri de încredințare a minorului spre creștere și educare mamei.
În acest sens, pârâta, arată că reclamantul F. N., de naționalitate arabă, având dublă cetățenie, atât israelită cât și română, are reședința atât în România cât și în țara de origine, Israel. Sub aspectul activității pe care o desfăsoară, acesta are activitate și în România, fiind dedicat mediului de afaceri, dar și în Israel, unde este avocat în cadrul unei firme de avocatură. Din acest considerent, reclamantul se împarte între România și țara de origine, Israel, petrecând mai mult sau mai puțin timp într-o parte sau în alta, în funcție de prioritățile profesionale ale momentului.
Apelanta critică soluția pentru faptul că ia în considerare, mai degrabă, dorințele și interesele reclamantului și abia apoi interesele copilului. Acest lucru rezultă din probele de la dosar, care demonstrează faptul că tatăl s-a implicat foarte puțin în creșterea și educarea copilului, aproape că nu îl cunoaște sub aspectul dorințelor și aspirațiilor copilului, a nevoilor acestuia.
Cu atât mai mult cu cât este vorba de un copil diagnosticat cu ADHD. Acest sindrom presupune informații specializate pentru cei apropiați copilului și stabilirea de măsuri terapeutice cognitiv comportamentale, cunoscute și respectate de familie. Raportul de evaluare psihologică a copilului, semnat de psihoterapeut, practician în terapii cognitive și comportamentale, P. A. E., spune fără echivoc faptul că tatăl nu a respectat recomandările făcute, acesta motivând că „timpul lui cu Lucas este prea scurt pentru ca el să aplice recomandările specifice făcute de către psiholog”.
Raportul de evaluare întocmit de psiholog recomandă explicit: „Tatăl să evite a pune copilul în situații dificile pentru el: a povesti de acasă, a face alegeri între tată și partenerul mamei, a-l certa pentru alegerile mamei. Tata să îmbunătățească relația cu Lucas pentru a cultiva încrederea acestuia și să respecte deciziile lui când exprimă frica sau când refuză să meargă cu el.” Tot psihologul spune că tatăl avea stări de nervozitate când se discuta de mama și partenerul acesteia și Lucas a dezvoltat frica față de tata și mai departe „Lucas simte furie față de comportamentul tatălui, simte neîncredere în acesta, își aduce aminte episoadele de violență din perioada divorțului și pune întrebări.”
În raportul psihologic întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului se arată că tatăl are „un stil parental caracterizat prin inconsecvență și lipsă de consistență în ceea ce privește însușirea de către copil a unor principii și convingeri de viață.” Același document reda opinia copilului față de tată: „Doresc ca programul să rămână la fel(…) să-l văd pe tată din două în două săptămâni (…) îmi ajunge atât (…) Nu vreau să mă întâlnesc cu tata în timpul săptămânii (…) și nici sî vină la scoala (…) Ultima dată când a venit a fost circ (…) M-a făcut de râs în fața colegilor (…)”.
Toate cele arătate mai sus pledează pentru aceea că interesul superior al copilului este să se mențină hotărârea de încredințare a acestuia mamei, tatăl păstrând dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea asupra modului de creștere și educare a acestuia din perspectiva art. 398 alin 2 C.civ. Probele demonstrează ca tatăl nu este pregătit pentru a exercita în comun cu mama autoritatea părintească, demonstrează că de multe ori își exercită abuziv drepturile părintești folosindu-se de copil pentru a o sicana pe mama, ceea ce periclitează și stânjenește procesul de creștere, educare, instruire și formare a minorului.
Faptul că reclamantul nu s-a implicat în creșterea și educarea copilului și a promovat această cerere abia după ce mama a avut prieten, sunt argumente suplimentare care sunt de natură să pericliteze interesul copilului și nu să-l ocrotească.
Actele normative invocate consacră și dreptul copilului la libertatea de exprimare, acesta putându-și exprima opinia cu privire la anumite măsuri care îl privesc.
Prin Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, ratificată de Legea 87/2007 s-a stabilit fără echivoc că „opiniilor și dorințelor, precum și sentimentelor constatate trebuie să li se acorde atenția cuvenită” (art. 6 alin. 2). Același text de lege arată că un copil are suficient discernământ și prin urmare are dreptul să primească orice informație relevantă, să fie consultat și să își exprime opinia. Copilul a declarat că vrea să rămână același program. Probele au demonstrat că tatăl nu este în măsură să se ocupe de copil, lipsindu-i timpul necesar, răbdarea necesară și priceperea indispensabilă.
Soluția instanței este nelegală și din perspectiva nestabilirii locuinței copilului, prin prisma art. 400 alin. 1 Ncc.
Instanța era datoare să stabilească locuința copilului la acela dintre părinți unde locuiește în mod statornic, în speță fiind vorba despre mama.
Este adevărat că nu există un capăt de cerere în acest sens, întrucât mama s-a opus admiterii acțiunii reclamantului, dar interesul superior al copilului reclama rezolvări responsabile și complete.
Evident copilul locuiește la mama, aceasta fiind singura care de altminteri se ocupă de toate nevoile copilului.
Este nelegală soluția instanței prin care dă posibilitatea reclamantului să plece cu copilul în UE în perioadele de timp determinate, chiar și fără consimțământul mamei, sentința ținând loc de consimțământ.
In primul rând, trebuie semnalat că s-a creat un dezechilibru în favoarea reclamantului cu privire la exercițiul drepturilor părintești: tatăl poate să plece cu copilul în UE fără consimțământul mamei, în timp ce mama, prin puterea tutelei comune, nu are acest drept, decât cu consimțământul expres al tatălui.
Măsura este contradictorie pentru că instanța reține că ar exista un pericol real în a duce copilul în Israel și cu toate acestea permite iesirea copilului însoțit de tată, oriunde în spațiul comunitar, de unde se poate pleca fără nici o restricție spre Israel. Reținerea instanței legată de pericolul plecării în Israel este justificată și de răspunsul primit de la Ministerul Afacerilor Externe, în care se arată că „în ceea ce privește posibilitațile reale de a interveni pentru restituirea copilului în caz de refuz de înapoiere, astfel cum rezultă din practica cunoscută la nivelul Direcției Relații Consulare, acestea sunt extrem de limitate”.
Dorința tatălui de a-l duce pe copil în Israel, chiar fără știrea mamei, rezultă și din faptul că a încercat să-i facă pașaport copilului fără să o anunțe pe aceasta și de altfel i-a spus și copilului că îl va duce și nu o să-l aducă înapoi, dezvoltându-i micuțului o temere în acest sens.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul F. N. a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii de fond.
Din motivele de apel rezultă că apelanta consideră că se impune schimbarea hotărârii întrucât nu s-au schimbat condițiile care au determinat încredințarea minorului spre creștere și educare mamei, prin Sentința civilă nr. 2484/2011 a Judecătoriei Cluj-N..
In mod evident că nu este așa întrucât prin hotărârea 2484/2011 a Judecătoriei Cluj-N. s-a dispus încredințarea minorului către mama acestuia, raportat la prevederile art. 42 din Codul familiei în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de divorț și care nu permiteau, cel puțin la nivel declarativ ca autoritatea părintească să fie exercitată atât de către mamă cât și de către intimat in calitate de tată al minorului.
Încredințarea minorului mamei a fost stabilită de către instanță nu pentru că intimatul nu ar fi fost un bun părinte ci pentru că legislația impunea la acel moment această măsura; corelativ s-a stabilit în favoarea intimatului dreptul de a vizita minorul.
Pe de altă parte, în mod real intimatul s-a implicat permanent în educarea și creșterea minorului pană la momentul la care apelanta s-a opus ca fiul lor să mai ia legătura cu intimatul, le-a fost interzis sa se vadă, motiv pentru care a fost nevoit să solicite pe calea unei ordonanțe președințiale stabilirea unui program de vizitare provizoriu, pană la pronunțarea hotărârii de divorț.
Este real că ulterior separării de apelantă, aceasta a interzis efectiv ca fiul lor să ia contact cu intimatul și sa facă lucrurile cu care erau obișnuiți anterior separării. Deși anterior duceau și luau în mod obișnuit copilul de la școală ori de la alte activități extrașcolare, fără avertisment a fost pus în situația dificilă de nu i se permite acest lucru, de a nu putea să se intereseze de situația școlară a minorului, deși nu exista nici un motiv obiectiv, temei legal care să îi interzică acest lucru. Intimatul s-a implicat în creșterea și educarea minorului atât cât i-a permis apelanta, desi ar fi dorit sa o facă mai mult. În fapt, în perioada imediat următoare după ce apelanta a decis sa se separe de intimat, a trebuit să lupte pentru ca să nu fie înlăturat complet din viața fiului lor. Iar această perioadă o consideră depășită și crede că ambii părinți trebuie să înțeleagă că implicarea în viața minorului trebuie să-și urmeze cursul firesc și că dezvoltarea armonioasă a fiului lor presupune implicarea ambilor părinți.
Din probatoriul administrat în cauză, din recunoașterile făcute de către apelantă, rezultă că faptic, depășind animozitățile dintre părți, s-au consultat permanent cu privire la aspectele importante ce privesc creșterea și educarea fiului lor ( alegerea școlii, a activităților extrașcolare, perioada de plecare în vacanță). Totdeauna au ținut cont de nevoile copilului si de starea acestuia de sănătate si au participat la ședințele cu psihologul de fiecare data când a fost chemat.
De asemenea consideră că nu există nici un motiv care să limiteze și să îngrădească dreptul fiului lor de a avea o relație armonioasă cu tatăl său și că este în interesul acestuia să dezvolte o relație armonioasă cu tatăl său și cu mama sa.
Apelanta nu a contestat faptul că a fost un tată bun în perioada căsătoriei și nici nu a contestat că a avut o relație normală, firească cu fiul nostru. Intimatul nu a devenit un tată mai puțin bun doar pentru că apelanta a ales să divorțeze.
Încercările sale permanente de a păstra legăturile cu minorul, ca un tată, independent de interdicțiile si limitările pe care le-a instituit pârâta, constituie o dovadă a faptului că a încercat să păstreze legături normale cu minorul, și nu este firesc ca apelanta sa îi limiteze atât drepturile sale cât și ale minorului pentru a avea relații personale, normale.
Pentru a comunica cu fiul său și având în vedere că acesta a crescut, i-a cumpărat un telefon ca să poată vorbi cu intimatul ori de câte ori are nevoie.
De asemenea, singura discuție pe care a avut-o cu copilul despre partenerul apelantei a fost chiar după divorț, si i s-a părut normal sa discute cu el aceasta problema ca de la tata la fiu. De asemenea consideră că este normal să discute cu fiul său despre problemele lui, despre viața lui, despre faptul că era pus în situația să petreacă timpul cu o persoană care îi era total necunoscută. Cu privire la acest aspect mai arătă că depoziția martorei F. M. A. se referă la aspecte pe care nu le-a cunoscut din discuțiile cu intimatul sau cu minorul ci din discuțiile avute cu mama.
În ceea ce privește afirmațiile legate de starea minorului care a fost diagnosticat cu ADHD, arătă că doreste să se implice mai mult în depășirea acestei probleme de către fiul lor, dar în mod real, în prezent timpul în care i se permite să participe la viața fiului său este limitat.
Pe de altă parte, dacă se susține că nu se implică în viața fiului său, și că nici nu ar trebui să se implice, și că doar mama este cea implicată, retoric se pune întrebarea de ce nu există progrese în evoluția copilului dacă autoritatea părintească este exercitată în prezent doar de mamă.
Intimatul consideră că apelanta încearcă să fie un bun părinte, așa cum și el face același lucru. Nu își poate asuma situația de a fi înlăturat din viața fiului său și nu crede că este firesc și în folosul lui ca să îi fie limitate legăturile cu tatăl, iar mama să fie singura care să aibă dreptul creșterii și educării minorului.
Intimatul a fost și este un bun părinte, a avut și are cu fiul său o relație armonioasă care doreste să se dezvolte firesc. Raporturile părintești cu fiul său își urmează cursul firesc, iar prin sentința instanței de fond în mod corect s-a stabilit în acord cu principiul si regula consacrată de art. 397 Cod Civil că după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, așa cum este firesc și se întâmplă, în parte, în fapt.
Analizând apelul declarat, tribunalul reține următoarele:
A. părintească presupune între altele, responsabilități în comun ale părinților în ceea ce privește deciziile importante care se iau cu privire la copil.
În ceea ce privește prima critică formulată în cuprinsul motivelor de apel, referitoare la împrejurarea că nu s-au schimbat condițiile care au determinat luarea primei măsuri, respectiv cea de încredințare a minorului mamei, tribunalul o apreciază că întemeiată.
Astfel, chiar dacă decizia nr. 4/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii vizează o cu totul altă situație, care nu se regăsește în cauză, totuși atinge și o altă problemă, respectiv posibilitatea modificării inclusiv a dispozițiilor hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . noului cod civil, având în vedere art. 46 din Legea 71/2011 raportat la dispozițiile art. 403 din Noul Cod civil, doar în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunțării divorțului.
Rezultă așadar că noua reglementare a exercitării autorității părintești în comun se va putea aplica doar în contextul în care împrejurările care au determinat instanța care a pronunțat divorțul să dispună încredințarea minorului mamei, s-au schimbat.
Într-adevăr la momentul pronunțării sentinței de divorț s-a avut în vedere că pârâta oferă minorului toate garanțiile materiale creșterii și educării acestuia, prin existența unui loc de muncă stabil și a unor condiții locative corespunzătoare cât și morale, aceasta dovedindu-se a fi o bună mamă, chiar dacă nu o bună soție.
Totodată s-a reținut că există divergențe în ceea ce privește modul de exercitare a dreptului tatălui de a avea legături personale cu minorul.
Este fără putință de tăgadă raportat la probele administrate în cauză, dar având în vedere mai ales poziția minorului audiat în Camera de Consiliu de către instanța de fond că acesta manifestă o neîncredere față de tatăl său generată de relațiile tensionate cu mama sa și că nu dorește să petreacă mai mult timp cu tatăl său decât s-a stabilit de către instanța de judecată.
Minorul a mai declarat că nu ar fi bine implicarea tatăl său, alături de mama sa, la luarea deciziilor importante pentru educația, sănătatea sau viața sa, date fiind relațiile nu tocmai bune dintre părinții săi.
Tribunalul apreciază că se impune menținerea în continuare a acestei măsuri, chiar dacă minorul nu mai este la o vârstă fragedă, dependența de mamă fiind mai scăzută, în condițiile în care relațiile dintre părinți sunt tensionate în continuare datorită percepțiilor diferite privind creșterea și educarea acestuia, exercitarea în comun a autorității părintești nefiind în acest context o soluție benefică pentru copil.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă această contradicție, relatările martorilor referindu-se mai mult la modul în care decurg întâlnirile minorului cu tatăl său, asupra cărora și-au pus amprenta starea conflictuală dintre părți, în sensul că deși minorul ar trebui pus la adăpost de starea de tensiune, reclamantul îi reproșează acestuia că l-a acceptat pe noul partener de viață al mamei sale.Apoi, când minorul a fost plecat cu mama sa în concediu în străinătate, reclamantul a amenințat-o pe pârâtă că o va așteptat cu poliția la aeroport, toate acestea provocând minorului supărări și temeri.Cu atât mai mult ar trebui ferit minorul de conflicte, fiind diagnosticat cu ADHD.
Din cuprinsul raportului psihologic întocmit în cauză (f. 206-208) s-au constatat câteva aspecte viciate în relaționarea între cei doi, în sensul unei comunicări deficitare între parteneri, neîndeplinirii așteptărilor pe care le au unul față de celălalt, tendinței de a da vina pe celălalt, critica în exces și lipsei compromisurilor.
Susținerea pârâtei referitoare la lipsa de implicare a reclamantului în creșterea și educarea minorului este confirmată și de raportul psihologic, în care se reține din chestionarul de atașament aplicat minorului că reclamantul nu este la curent cu o . aspecte din viața personală a copilului, de exemplu care este programul acestuia, care este cel mai bun prieten al minorului, care sunt desenele animate preferate sau ultima carte citită.
Recomandarea psihologului raportat la relația existență între cei doi foști soți a fost găsirea unei soluții optime ținându-se cont de următoarele principii: reducerea conflictului la minim, rezolvarea amiabilă a conflictelor dintre cei doi părinți, explicarea motivelor ce stau la baza deciziilor referitoare la copil.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul apreciază că din probatoriul administrat in cauza nu rezulta schimbarea imprejutarilor avute in vedere la momentul incredintarii minorului catre mama, minorul fiind bine ingrijit, iar raportul de evaluare psihologica nu releva traume ce ar impune consiliere de specialitate dar indica temeri ale minorului legate de prezenta tatalui.
In plus, intervalul relativ scurt ce a trecut de la data incredintarii minorului catre mama si a stabilirii programului de vizitare pentru tata, este insuficient pentru a se reaprecia asupra stabilirii autoritatii parintesti comune, care in prezent, in raport de probele administrate in cauza conduce ca ar fi de natura a aduce atingere interesului superior al copilului.
Pentru toate acestea, tribunalul apreciază că se impune menținerea măsurii încredințării la mamă, fiind fondate motivele de apel invocate de către pârâtă.
În ce privește cererea de obligare a pârâtei să își dea acordul ca minorul să călătorească în UE cu luarea în considerare a opiniei minorului, însoțit de reclamantul F. N. în vacanța de vară 2013 într-una din perioadele 01.07-15.07.2013, 15.07-31.07.2013, 01.08-15.08.2013, 15.08.-31.08.2013, 31.08.-14.09.2013, iar în caz contrar prezenta hotărâre va ține loc de acord al pârâtei pentru ca minorul F. Lucas să călătorească în Uniunea Europeană însoțit de tatăl său, F. N., raportat la momentul pronunțării deciziei, nu mai este de actualitate, motiv pentru care urmează a fi respinsă.
Față de toate acestea, în tem.296 cod procedură civilă, tribunalul va admite apelul declarat de Bucsa C. D. impotriva Sentintei civile nr. 8133/15.05.2013 pronuntata in dosar nr._ al Judecatoriei Cluj-N. pe care o schimba in parte in sensul ca respinge in intregime cererea de chemare in judecata formulata si precizata de reclamantul F. N..
În tem.art.274 al.1 cod procerdură civilă tribunalul va obliga intimatul sa plateasca apelantei Bucsa C. D. suma de 4006,3 lei cheltuieli de judecata in apel si la fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de Bucsa C. D. impotriva Sentintei civile nr. 8133/15.05.2013 pronuntata in dosar nr._ al Judecatoriei Cluj-N. pe care o schimba in parte in sensul ca respinge in intregime cererea de chemare in judecata formulata si precizata de reclamantul F. N..
Obliga intimatul sa plateasca apelantei Bucsa C. D. suma de 4006,3 lei cheltuieli de judecata in apel si la fond.
Decizia este definitiva si executorie.
Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Ianuarie 2014.
Președinte, O. R. G. | Judecător, C.-A. C. | |
Grefier, A. P. |
Red.CC/dact.GP
02.06.2014
Jud.fond: S. F. C.
4 ex,
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Ordin de protecţie. Decizia nr. 669/2014. Tribunalul CLUJ → |
|---|
