Fond funciar. Hotărâre din 27-02-2014, Tribunalul CONSTANŢA

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20 februarie 2014 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Completul de judecată, pentru a da posibilitatea reprezentanților convenționali ai părților să formuleze concluzii scrise, având în vedere că cererea de amânare a fost respinsă, în temeiul prevederilor art.156 alin.2 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 27 februarie 2014, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantul B. D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I. G., C. DE APLICARE A LEGII 18/1991 M. V. și C. JUDEȚEANĂ PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR A JUDEȚULUI C. să se constate nulitatea absolută parțială a titlului de Proprietate nr._/1329/12.01.2002 în limita suprafeței de 912 mp.

În motivarea cererii se arată că reclamantul a formulat notificare în baza legii 10/2001 în vederea restituirii în natură a terenului confiscat din patrimoniul bunicului și al tatălui. O parte din terenul pentru care s-a formulat notificarea se suprapune cu cel pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe numele pârâtului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. III din Legea 169/1997 și Legea 18/1991.

Legal citat, pârâtul I. G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca nefondată. Se arată că reclamantul nu face dovada existenței dreptului de proprietate, iar constatarea nulității titlului său nu are ca efect direct asigurarea valorificării dreptului de către reclamant.

Pârâtele C. de Aplicare a Legii 18/1991 M. V. și C. Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Județului C. nu au formulat întâmpinare.

În probațiune a fost administrată proba cu înscrisuri, cea testimonială, interogatoriul și cea cu expertiză topografică.

Analizând cu precădere excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art.137 alin.1) C.Proc.Civ., instanța de fond a respins-o, având în vedere că prin cererea formulată, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a Titlului de Proprietate nr._/1329/12.01.2002, având în vedere formularea unei notificări anterior emiterii acestui titlu, în temeiul Legii 10/2001, pentru parte din terenul ce a făcut obiectul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea pârâtului.

Interesul reprezintă una din condițiile de exercitare a acțiunii civile, pe care în lipsa unei prevederi legale, doctrina a definit-o ca reprezentând folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Analizând în continuare condiția interesului, s-a concluzionat că aceasta trebuie să răspundă următoarelor cerințe cumulative: să fie legitim, să fie personal și direct și să fie născut și actual, iar în ce privește această din urmă cerință, s-a afirmat că interesul nu trebuie să existe doar la momentul promovării acțiunii civile ci trebuie să subziste pe tot parcursul judecății acesteia.

În speța de față, interesul reclamantului rezidă tocmai în formularea notificării întemeiate pe Legea 10/2001 pentru o suprafață de teren, urmărind restituirea acesteia în natură, pe amplasamentul inițial, ce în prezent se suprapune cu parte din terenul aparținând pârâtului.

Din această perspectivă, instanța apreciază că reclamantul justifică interes în a supune verificării pe cale judecătorească a titlului de proprietate emis pentru o suprafață de teren revendicată în temeiul unei legi de reparație speciale, astfel că excepția invocată a fost înlăturată.

Prin sentința civilă nr. 5707/17.04.2013 instanța a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută parțială a Titlului de Proprietate nr._/1329/17.01.2002 în ce privește suprafața de 912 mp teren intravilan, identificată prin suplimentul raportului de expertiză topografică întocmit de expert V. A. în limitele notațiilor A-B-C-D-E-F-G-H-A.; a obligat pârâții la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî în acest fel, a reținut instanța de fond că potrivit actelor de stare civilă și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul este fiul numitului B. G., care la rândul său este fiul lui B. H..

În această calitate, reclamantul a formulat două notificări în temeiul Legii 10/2001, respectiv notificarea nr.1375/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în localitatea M. V., teren în suprafață de 3540 mp și construcție, aparținând tatălui său B. G. și notificarea nr.1376/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în localitatea M. V., teren în suprafață de 3540 mp și construcție, aparținând bunicului său, B. H..

În soluționarea acestor notificări, Primarul Comunei M. V. a emis dispozițiile nr.82/18.10.2001, nr.488/14.04.2004 și nr.301/19.06.2006, prin care a restituit reclamantului în natură o suprafață cumulată de 3540 mp teren intravilan. Prin dispoziția nr.302/13.06.2006, Primarul Comunei M. V. a respins notificarea nr.1376/2001 pe motiv că nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului solicitat.

Dispozițiile emise au fost contestate în instanță, iar prin d.c nr._ a ICCJ s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii pronunțate în apel, pentru a se suplimenta probațiunea cu privire la existența dreptului de proprietate al autorilor reclamantului pentru două loturi de teren distincte, fiecare a câte 3540 mp.

În ce privește pe pârât, prin Titlul de Proprietate nr._/1329/17.01.2002 s-a stabilit dreptul de proprietate al acestuia pentru o suprafață de 7557 mp, în intravilanul .>

În ce privește modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate, pe baza probelor administrate, instanța de fond a reținut că este vorba de constituire a dreptului și nu de reconstituire. Astfel, deși în cuprinsul titlului s-a făcut mențiunea că suprafața de teren s-a primit ca urmare a reconstituirii, potrivit adresei nr.2317/25.08.2010 emisă de Primăria Comunei M. V. (f.38 vol.I) titlul a fost emis în urma constituirii dreptului. Aceeași poziție este reiterată și prin adresa nr.2170/14.08.2012 (f.188 vol. II), din care rezultă că pârâtul a fost înscris în anexa 2b . prin raportare la disp.art.13 alin.5) din HG 890/2005 că modul de stabilire a dreptului de proprietate a fost prin constituire.

În ce privește legislația incidentă, instanța va reține că, potrivit art.21 alin.5) din Legea 10/2001, “Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legiprevederi din capitolul II, partea 20^1 (Norme Metodologice din 2007) la data 03-apr-2007 pentru Art. 21 din capitolul III

21.1. Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice multiple, respectiv:

a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare;

b) indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară;

c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar;

d) în cazul în care unitatea deținătoare este regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este acționar sau asociat majoritar ori organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public (entități de drept public - ministere, prefecturi, Agenția Domeniilor Statului și altele asemenea) și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, această măsură este obligatorie, obligația legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opțiuni a deținătorului bunului imobil solicitat;

e) societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu sunt entități învestite cu soluționarea notificărilor.

21.2. Restituirea în natură se face în toate cazurile prin decizie/dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Decizia/dispoziția va cuprinde detaliat motivele care au stat la baza fundamentării deciziei (inclusiv încadrarea în prevederile art. 2 din lege).

21.3. Organe de conducere înseamnă:

a) pentru regii autonome - consiliul de administrație sau directorul executiv, dacă i s-au acordat puteri speciale în acest sens;

b) pentru societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar - consiliul de administrație sau administratorul, în cazul în care administrația societății este în sistem unitar, sau, după caz, directoratul și consiliul de supraveghere, în cazul în care administrația societății este în sistem dualist. În cazul în care valoarea bunului imobil restituit depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data restituirii, restituirea în natură se va dispune cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute de art. 115 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

c) pentru organizațiile cooperatiste - adunarea membrilor sau administratorul, dacă i s-au acordat puteri speciale în acest sens;

d) pentru instituții publice - conducătorul ales sau numit al acesteia, care are competența de a angaja patrimonial instituția.

În cazul societăților comerciale aflate în procedura falimentului, având în vedere că, potrivit legii, deschiderea procedurii falimentului ridică debitorului dreptul de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de ele, decizia de restituire în natură sau, după caz, în echivalent revine entităților care conduc activitatea debitorului aflat în încetare de plăți, și anume lichidatorului, controlul asupra activității acestuia din urmă exercitându-se de către judecătorul-sindic.

21.4. Decizia/dispoziția motivată dispusă de un organ de conducere ierarhic inferior unui alt organ de conducere din cadrul unității deținătoare poate fi revocată de acesta din urmă în virtutea plenitudinii de competență specifice situației juridice a unității deținătoare (pentru societăți comerciale - Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și statutele aprobate; pentru regii autonome - Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare, și statutele aprobate etc.).

21.5. În cazul în care entitatea obligată la restituire este unitatea administrativ-teritorială, organul de conducere abilitat expres de lege [alin. (4) al art. 21 din lege] este primarul, respectiv primarul general al municipiului București, ori, după caz, președintele consiliului județean. Avându-se în vedere această precizare expresă a legiuitorului, rezultă că nu este necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a restituirii de către consiliul local (sau, după caz, general) ori județean, responsabilitatea aplicării legii aparținând în totalitate primarului ori președintelui consiliului județean. Cu toate acestea, se recomandă ca deciziile de restituire să fie prezentate spre informare consiliului local (sau, după caz, general) ori județean în vederea asigurării transparenței actului decizional.

21.6. Instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calității de moștenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

21.7. Obligația de restituire în natură intervine și în cazul în care cota minoritară de capital deținută de stat sau de altă instituție publică acoperă valoarea imobilului notificat. În acest caz elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii. Pentru stabilirea competenței de soluționare a cererii de restituire, societatea comercială deținătoare este obligată a comunica, atât solicitantului, cât și entității implicate în privatizare, informații privind valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societății de la data intrării în vigoare a legii. Obligația legală de restituire în natură prevalează asupra oricărei alte opțiuni a entității notificate. După emiterea deciziei de restituire, societatea comercială, prin organele sale de conducere, are obligația de a proceda potrivit art. 69 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit. Pentru a decide reducerea capitalului social, consiliul de administrație, respectiv directoratul, va convoca adunarea generală extraordinară potrivit art. 117 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Obligația stabilirii valorii imobilului revine organelor de conducere ale unității deținătoare, cota de participație a statului sau a autorității administrației publice diminuându-se cu valoarea bunului imobil restituit.

21.8. Potrivit alin. (3) al art. 21 din lege, reducerea capitalului social va opera și în cazul în care statul este acționar majoritar.”.

Deși legea nu definește în mod expres noțiunea de “înstrăinare”, instanța apreciază că, în lipsa unei prevederi contrare, aceasta presupune orice operațiune juridică sau act juridic prin care bunul suspus notificării iese din patrimoniul entității deținătoare, indiferent de temei, legal sau convențional, concluzie confirmată chiar de redactarea textului de lege “înstrăinarea (…) sub orice formă”.

Din probele administrate, instanța de fond a apreciat că o asemenea înstrăinare a avut loc, câtă vreme stabilirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului s-a realizat prin constituire, din suprafața ce a făcut obiectul notificărilor formulate de reclamant pentru restituirea gospodăriei și terenului aferent acesteia, aparținând autorilor B. H. și G..

Cu privire la întinderea suprafeței de teren deținute de autorii reclamantului, instanța va reține extrasele emise de Arhivele Naționale ( f. 240 și 246 vol. I), din care rezultă că în anul 1947 B. G. figura cu o suprafață de 10 ha teren, din care 3540 mp intravilan, în lotul nr.117. În registrul aceluiași an, 1947, este înscris și B. H., cu aceeași suprafață de 10 ha, din care 3540 mp intravilan, în lotul 142.

Instanța a avut în vedere și procesul-verbal de confiscare a averii, emis în urma pronunțării sentinței penale de condamnare nr.354/07.07.1952, din care rezultă că lui B. H.G. i-au fost preluate două case complete, patru grajduri, trei magazii și două plevare mari, deși în extrasele de la Arhivele Naționale fiecare dintre proprietățile numiților B. H. și G. figurau cu câte o casă fiecare și un plevar.

De asemenea, prin raportul de expertiză întocmit de expert B. E. în dosarul privind Legea 10/2001 (f.281-283) au fost identificate suprafețele aparținând autorilor reclamantului, confirmând că acestea au format un tot unitar, ceea ce explică vecinătățile comune.

În privința suprapunerii terenurilor, instanța a coroborat concluziile raportului de expertiză mai sus menționat cu cel topografic judiciar, întocmit de expert V. A., din care rezultă că terenul revendicat de reclamant și cel aflat în proprietatea pârâtului se suprapun pe o suprafață de 912 mp, care nu este inclusă în cea restituită în natură reclamantului prin dispozițiile de primar emise.

În ce privește dreptul de proprietate al pârâtului, pentru argumentele prezentate anterior, instanța a reținut că acesta a fost stabilit în procedura Legii 18/1991 prin constituire. De asemenea, potrivit adresei nr.2043/04.07.2010 (f.110 vol.I), Titlul de Proprietate nr._/1329/2002 a fost emis ca urmare a posesiei terenului intravilan, pârâtul figurând în evidențele Primăriei Comunei M. V. din anul 1965, din care plătește impozite și taxe pentru imobil.

Cu toate acestea, instanța reține că singura ipoteză în care dreptul de proprietate constituit în favoarea posesorului este preferat în detrimentul celui al proprietarului deposedat abuziv este reglementată de art.24 din Legea 18/1991, potrivit cu care “(1) Terenurile situate în intravilanul localităților, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptățite, pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, pe care le-au edificat, rămân și se înscriu în proprietatea actualilor deținători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foștii proprietari. (1¹) Suprafața terenurilor prevăzute în alin. (1), aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producție, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă. (2) Foștii proprietari vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar, dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”.

Instanța de fond a reținut că această situație nu se regăsește în speța de față, nefiind făcută dovada îndeplinirii condițiilor legale citate în procesul de constituire al dreptului de proprietate în favoarea pârâtului pentru a putea înlătura motivul de nulitate invocat de reclamant.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul I. G., criticând-o pentru nelegalitate, atât prin prisma modalității de soluționare a excepției lipsei de interes, cât și a fondului litigiului.

Cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes, pentru a se obține anularea unui Titlu de proprietate, arată recurentul, nu este suficientă afirmarea unui drept ce se va realiza anterior, reclamantul fiind obligat a produce un Titlu de proprietate sau o hotărâre civilă care să oblige Comisiile să reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului ce aparține pârâtului.

Pe fondul litigiului, se impune a se acorda preferabilitate titlului pârâtului, de vreme ce acesta a cumpărat, prin act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1965, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 18/1991.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat nulitatea recursului pentru nemotivare, apreciind că recurentul nu indică dispozițiile din codul de procedură civilă sub imperiul căruia se judecă prezentul recurs, iar motivele din vechiul cod invocate nu au corespondent în Noul Cod.

Pe fondul litigiului se solicită respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește nulitatea recursului pentru nemotivare, instanța urmează să înlăture apărarea intimatului-reclamant. Astfel, în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 25 martie 2011, regulile procesuale care guvernează soluționarea litigiului sunt cele în vigoare la această dată, pe cale de consecință cele ale vechiului Cod de procedură civilă, pe tot parcursul soluționării cauzei, până la rămânerea irevocabilă a sentinței pronunțate de către prima instanță.

Prin urmare, lipsa unui corespondent a motivelor de recurs în Noul Cod de procedură civilă este lipsită de relevanță, câtă vreme nu se aplică dispozițiile acestuia, ci ale Codului în vigoare la data introducerii acțiunii.

Analizând legalitatea sentinței civile recurate, prin prisma criticilor ce i se aduc, reținem următoarele:

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes invocată de pârâtul-recurent în fața instanței de fond, tribunalul apreciază că, în raport de prevederile art.21alin.5 din Legea nr.10/2001, simpla formulare în termenul legal a notificării cu privire la terenul în litigiu era suficientă pentru justificarea interesului reclamantului, din perspectiva tuturor elementelor sale, în promovarea acțiunii de față. Pe cale de consecință, speranța legitimă în restituirea terenului pe vechiul amplasament este nu numai necesară, dar și suficientă, în declanșarea demersului procesual, apărarea recurentului sub acest aspect urmând a fi înlăturată.

Pe fondul litigiului, temeiul juridic al acțiunii l-au reprezentat dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997 și cele ale Legii nr. 18/1991: pentru acest considerent, motivarea instanței de fond prin trimitere la dispozițiile art. 21 alin.5 din Legea nr. 10/2001, este străină de temeiul de drept al acțiunii, cu atât mai mult cu cât instanța de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților aplicarea acestuia la speță.

Mai departe, deși în cuprinsul Titlului de proprietate se indică faptul că dreptul de proprietate în favoarea pârâtului s-a născut ca urmare a reconstituirii, instanța de fond apreciază, în raport de acte exterioare Titlului emis și care a intrat ca atare în circuitul civil, că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, s-a născut ca urmare a constituirii dreptului, după care a procedat la compararea titlurilor.

Sub acest aspect, pe de o parte, instanța de fond nu putea să dea eficiență unor acte juridice care schimbau conținutul Titlului în litigiu, iar pe de altă parte, nu putea să procedeze, în raport de obiectul litigiului, la compararea de titluri, de vreme ce nu era învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare.

Pe cale de consecință, în raport de considerentele de fapt ale acțiunii, instanța de fond era datoare să verifice, în raport de dispozițiile art. III din Legea nr. 167/1997, în ce măsură pârâtul era îndreptățit sau nu la reconstituirea dreptului de proprietate.

Față de împrejurarea că soluționarea litigiului în raport de alte considerente decât cele enunțate prin cererea introductivă nu a reprezentat motiv de critică în calea de atac, precum și față de împrejurarea că instanța a soluționat litigiul pe fond, Tribunalul, constatând că sentința recurată este, în final, cea corectă, urmează a substitui în întregime considerentele avute în vedere de către instanța de fond în pronunțarea sentinței.

Pornind de la premiza inițială că, prin Titlul de proprietate contestat în prezenta cauză, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului, urmează a se verifica în ce măsură acesta era îndreptățit la reconstituire.

Din extrasele emise de Arhivele Naționale ( f. 240 și 246 vol. I), din care rezultă că în anul 1947 B. G. figura cu o suprafață de 10 ha teren, din care 3540 mp intravilan, în lotul nr.117. În registrul aceluiași an, 1947, este înscris și B. H., cu aceeași suprafață de 10 ha, din care 3540 mp intravilan, în lotul 142.

De asemenea, potrivit procesului-verbal de confiscare a averii, emis în urma pronunțării sentinței penale de condamnare nr.354/07.07.1952, lui B. H.G. i-au fost preluate două case complete, patru grajduri, trei magazii și două plevare mari, deși în extrasele de la Arhivele Naționale fiecare dintre proprietățile numiților B. H. și G. figurau cu câte o casă fiecare și un plevar.

Potrivit adresei nr.2043/04.07.2010 (f.110 vol. I), Titlul de Proprietate nr._/1329/2002 a fost emis ca urmare a posesiei terenului intravilan, pârâtul figurând în evidențele Primăriei Comunei M. V. din anul 1965, din care plătește impozite și taxe pentru imobil.

Pe cale de consecință, din coroborarea probatoriilor enunțate, rezultă că pârâtul/autorii lui nu au deținut niciodată dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 7557 mp. teren intravilan, că posesia acestuia asupra terenului în litigiu a început să curgă din anul 1965 ulterior intrării abuzive a terenului proprietatea autorilor reclamantului, în proprietatea Statului, în anul 1952, altfel spus nu era îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. III din Legea nr. 169/1997 „(1) Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor fizice care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri;”

Constatând că, pentru argumentele expuse, pârâtul nu era îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C.pr.civ. recursul va fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C.pr.civ. partea care cade în pretenții e ținută a suporta, la cerere, cheltuielile de judecată avansate de partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât I. G., cu domiciliul în Constanta, .. 4, județ C., împotriva sentinței civile nr.5707/17.04.2013 pronunțate de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D., cu domiciliul în . C. și cu intimatele pârâte C. L. DE APLICARE A LEGII NR. 18/1991 .>, cu sediul în comuna M. V., ., județ C. și C. JUDEȚEANA PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA TERENURILOR C., cu sediul în C., bvd. Tomis nr. 51, județ C..