Anulare act. Decizia nr. 2244/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2244/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 16-12-2013 în dosarul nr. 7222/215/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2244/2013
Ședința publică de la 16 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. A.
Judecător D. F. S.
Judecător S. L. M.
Grefier E. B.
Pe rol pronunțarea asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 9 decembrie 2013 și consemnate în încheierea de ședință de la aceeași dată care face parte integrantă din prezenta decizie privind judecarea recursului declarat de recurenții pârâți G. C. G., G. M. M., împotriva sentinței civile nr. 8870 din 05.06.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. E. și intimatul pârât P. D. D., având ca obiect anulare act .
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 07.03.2011, sub nr._, reclamantele I. E. și C. F. au solicitat în contradictoriu cu pârâții pârâții P. D. D. și G. C. G., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5158 din data de 15.10.2008 și repunere părților în situația anterioară, reintrarea terenului și a casei de locuit situată pe aceste teren, în masa succesorală a autoarei G. M., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că actul de vânzare-cumpărare menționat a fost încheiat de pârâtul P. D. D., în calitate de vânzător cu pârâții G. C. G. și G. M. M., în calitate de cumpărători. Pârâtul P. D. D. era, conform certificatului de moștenitor nr. 39 din 28.05.2008, unicul moștenitor al defunctei G. M., avându-se în vedere un testament făcut de defunctă în favoarea pârâtului P. D., însă, în urma revocării testamentului autoarei G. M., certificatul de moștenitor a fost anulat prin sentința civilă nr. 3848 din 02.03.2010 a Judecătoriei C., rămasă irevocabilă. Pentru acest motiv, se impune anularea contractului de vânzare, fiind act subsecvent certificatului de moștentior. Au precizat reclamantele că dobânditorul a fost de rea-credință, întrucât a cunoscut că mai existau două fiice ale defunctei și că în mod intenționat acestea au fost omise. Încă de la obținerea certificatului de moștenitor, tatăl cumpărătorului a dat declarație că G. M. ar fi avut o singură fiică, pe mama vânzătorului P. D..
Reclamantele au mai arătat că au luat cunoștință despre această vânzare cu ocazia judecării partajului succesoral de pe urma autoarei lor când G. B. a prezentat actul de proprietate, în momentul efectuării expertizei. a invocat și alte motive de nulitate.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 din Codul civil.
La termenul din 23.05.2011 reclamanta C. F. a renunțat la judecată, iar reclamanta I. E. și-a precizat cererea introductivă în sensul lărgirii cadrului procesual în privința pârâtei G. M. M., ce a fost introdusă în cauză.
Pârâții G. C. G. și G. M. M. au formulat întâmpinare, în care au solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că temeiul de drept invocat în acțiune nu se justifică. De asemenea, în privința anulării actelor subsecvente actului inițial, există excepții, cum este situația în care operează principiul ocrotirii bunei-credințe, deoarece ei au cumpărat imobilul fiind de bună-credință. Astfel, au fost îndeplinite toate condițiile cumpărării bunului prin notariat, nefiind piedici pentru înscrierea în cartea funciară.
La prima judecată au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba testimonială.
Cauza a fost soluționată inițial prin sentința civilă nr._ din 28.11.2011, prin care a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus repunerea în situația anterioară cu privire la terenul ce a făcut obiectul contractului.
Recursul pârâtei G. M. M. împotriva sentinței menționate a fost admis de Tribunalul D. prin decizia civilă nr. 1336 din 26.06.2012, prin care a fost casată sentința Judecătoriei C. și cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În considerentele deciziei arătate s-a reținut că prima instanță a analizat acțiunea formulată de reclamanta intimată doar prin prisma unui singur motiv de nulitate, motiv invocat pentru prima dată de către aceasta prin intermediul concluziilor orale, susținute ulterior de concluziile scrise depuse la filele 92-93 din cadrul dosarului de fond (și care, de astfel, nici nu a fost pus în discuția contradictorie a părților), respectiv incidența, în speța de față, a disp. art. 6 din OG nr. 12/1998.
Astfel, rolul concluziilor scrise, în cadrul unui dosar instrumentat de o instanță de judecată, este doar acela de a susține concluziile orale formulate în cauză în concordanță cu obiectul acțiunii și cauza juridică a acesteia cu care a fost învestită, ca atare, instanța de judecată.
Trecând însă peste aceste aspecte de ordin procedural potrivit cărora obiectul acțiunii și, implicit motivele care îl susțin (în speța de față, anularea unui act autentic și motivele care ar determina nulitatea sau anularea acestuia), ar trebui să fie doar cel/cele indicat(e) în acțiunea introductivă sau în cadrul unei precizări de acțiune formulată în condițiile disp. art. 132 C.p.c. și nicidecum în cadrul unor concluzii orale sau scrise susținute după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei și care nu mai permit formularea de apărări sau probe noi de către părți, tribunalul constată că dispozițiile legale pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția erau abrogate încă din anul 2006.
Astfel, potrivit disp. art. 6 din OG nr. 12/1998 „(1) Este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act secret, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic.
(2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului secret, cât și asupra actului autentic.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul contractului de închiriere, având ca obiect un bun imobil, prin care părțile au convenit, printr-un act secret, să se plătească o chirie mai mare decât cea care se declară în actul autentic care se înregistrează la organul fiscal teritorial.
(4) Taxa de timbru plătită, după caz, la valoarea prețului sau a chiriei declarate în actul autentic nu se restituie".
OG nr. 12/1998 a fost abrogată la data de 17.07.2006, potrivit disp. art. 6 pct. 9 din legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 662/01.08.2006.
Tribunalul constată că, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, respectiv 15.10.2008, actul normativ de care s-a prevalat reclamanta intimată în cadrul concluziilor sale orale și care ar fi atras nulitatea absolută a contractului în discuție, prin prisma dispozițiilor sale legale, era abrogat de aproximativ doi ani, motiv pentru care se constată că recurenții pârâți nu erau obligați ca, la data autentificării contractului, să respecte dispozițiile unui act normativ care nu mai era în vigoare de mult timp.
Întrucât instanța de fond nu analizat acțiunea formulată de către reclamanta intimată decât prin prisma acestui motiv de nulitate expus de către aceasta în cadrul concluziilor sale orale, iar acesta este considerat neîntemeiat de către instanța de recurs în raport de faptul că, actul normativ invocat în susținerea lui, era abrogat la data autentificării contractului în litigiu și, prin urmare, nerespectarea acestuia nu ar fi putut atrage nulitatea actului autentic în discuție, tribunalul constată că, în speța de față, nu s-a antamat fondul cauzei de către prima instanță, aceasta neanalizând nici motivele de nulitate invocate de reclamanta intimată în cadrul acțiunii sale introductive de instanță, nici pe cele care au făcut obiectul precizării de acțiune formulată în cauză de către aceasta, dar nici apărările de fond expuse de recurenții pârâți în cadrul întâmpinării depuse la dosar.
În rejudecare s-a format dosarul nr._ și au fost administrate proba testimonială și interogatoriu.
Prin sentința civilă nr.8870/05.06.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă acțiunea precizată a reclamantei I. E., în contradictoriu cu pârâții P. D. D., G. C. G. și G. M. M..
A fost constatată nulitatea absolută contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 5158 din data de 15.10.2008 de BNP D. F. din C., încheiat între P. D. D., în calitate de vânzător și G. C. G. și G. M. M., în calitate de cumpărători.
Au fost repuse părțile în situația anterioară, în sensul reîntoarcerii terenului în suprafață de 1260 mp (1176 mp real măsurat), ce a făcut obiectul contractului mai sus menționat, în masa succesorală a defunctei G. M..
Au fost obligați pârâți, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 lei.
A fost dat în debit la Primăria C. – Direcția Impozite și Taxe pe pârâtul P. D. D. și respectiv, la Primăria . G. C. G. și G. M. M., cu suma de 651 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru de plata căreia a fost scutită reclamanta prin Încheierea de ședință din data de 20.06.2010 a Judecătoriei C., prin care s-a admis ajutorul public judiciar.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința nr. 3848 din 02.03.2010 a Judecătoriei C., rămasă irevocabilă a fost anulat certificatul de moștenitor nr. 39 din 28.05.2008 a fost anulat.
Un efect important al anulării certificatului de moștenitor este acela că toate actele încheiate în baza lui sunt nule, conform principiului de drept al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (,,resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”).
Excepție de la această regulă este și situația în care operează principiul bunei-credințe a dobânditorului imobilului, prin act oneros. Pârâții G. C. G. și G. M. M. au invocat buna lor credință arătând că au fost îndeplinite condițiile cumpărării bunului prin notariat, nefiind piedici pentru înscrierea în cartea funciară.
Buna-credință, care este prezumată până la proba contrară, de dispozițiile art. 1899 Cod civil, este credința dobânditorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, buna-credință analizându-se la momentul dobândirii imobilului. Încetarea bunei credințe, ulterior încheierii actului transmisiv de drepturi nu are relevanță.
Cel ce invocă reaua - credință are sarcina probei contrare. În cauză, reclamanta a răsturnat prezumția relativă legală, făcând dovada relei credințe a dobânditorilor – pârâții G. C. G. și G. M. M..
Astfel, din faptul că tatăl cumpărătorului G. C., respectiv G. B., a cunoscut că defuncta G. M. a mai avut și alte fiice, respectiv reclamanta I. E. și C. F., acesta dând declarație mincinoasă la notariat, în sensul că defuncta a avut o singură fiică, pe P. C., mama pârâtului P. D. D..
În sentința civilă nr. 3848 din 2.03.2010 s-a reținut irevocabil că certificatul de moștenitor nr. 39 din 28.05.2008 a fost obținut în baza unor declarații false, cu intenția de a frauda pe adevărații moștenitori rezervatari, actul respectiv fiind lovit de nulitate pentru cauză ilicită și imorală.
Date fiind cele reținute prin sentința menționată, coroborate cu existența legăturii de rudenie între vânzător și cumpărători (P. D. este văr primar cu G. G. C.), ca și între martorul G. B., care a dat declarația falsă la notariat, cu ocazia dezbaterii succesiunii defunctei G. M. și cumpărătorul G. C., se poate deduce în mod logic că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au cunoscut că mai existau două fete ale defunctei, tot astfel cum ar fi putut afla că testamentul dat de defunctă a fost revocat, în condițiile în care la notariat se fac astfel de verificări în momentul încheierii actelor juridice, potrivit art. 45 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici și a activității notariale. Astfel, notarul public are obligația ,,să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.
De asemenea, el trebuie să ceară părților, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și autorizațiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obține el însuși documentația necesară.
Actele din care rezultă drepturi ce urmează a fi supuse publicității mobiliare sau imobiliare se vor comunica de îndată, la locul unde se ține această evidență, de notarul public, care va face și demersurile necesare în numele titularilor pentru aducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor de publicitate. Se exceptează cazul în care părțile interesate vor cere în scris să îndeplinească ele însele formalitățile de mai sus.
În vederea îndeplinirii obligațiilor ce-i revin potrivit alin. 2 și 3, notarul public va avea acces liber la birourile de publicitate mobiliară și imobiliară.”
De asemenea, potrivit art. 68 alin. 4, privind procedura succesorală, notarul public sesizat are obligația de a dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou de notar public din aceeași circumscripție, cercetând, în acest scop, registrul de evidență a succesiunilor, potrivit regulamentului.
Că cei doi cumpărători au cunoscut la momentul încheierii actului, că mai există și alți moștenitori rezultă și din răspunsurile date la interogatoriu de pârâții P. D. și G. G. C., coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză, în primul ciclu procesual, respectiv U. A. (fila 82 din dosarul nr._ ), C. F. (fila 84), dar și în rejudecare: A. A. (fila 51). Astfel, din declarația acesteia din urmă rezultă că pârâtul P. D. fost evacuat de organele de poliție din casa bunicii; că și alți consăteni au aflat despre revocarea testamentului și despre comportamentul violent al pârâtului față de G. M.; că pârâtul G. C. mergea constant în satul Sărbătoarea, la tatăl său și îl vizita și pe P. D..
De asemenea, relevantă este și declarația dată de martora C. F. în rejudecare, aflată la fila 52, în care arată că tot satul a știut despre revocarea testamentului, lucru care este credibil, având în vedere că este vorba despre o comunitate mică, în care se află ușor aspecte din viața locuitorilor.
Pârâții G. C. G. și G. M. M. invocă buna-credință, ascunzându-se după un certificat de moștenitor anulat mai târziu și ignorând declarația falsă dată cu bună știință la notar de tatăl cumpărătorului, G. B., cu intenția de a-i frauda pe ceilalți moștenitori, stare de fapt stabilită cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre irevocabilă.
Instanța a mai reținut că pârâții au cunoscut că mai există și alți moștenitori (contrar susținerii lor inițiale), aceasta rezultând din răspunsurile date la interogatoriu și din declarațiile martorilor).
În condițiile arătate mai sus, având în vedere și faptul că aproape întreaga comunitate a cunoscut despre revocarea testamentului făcut vânzătorului, este aproape de necrezut că pârâții nu ar fi putut afla până în momentul cumpărării, despre revocarea testamentului, fie de la tatăl cumpărătorului, G. B., fie de la vânzătorul P. D., văr primar cu care se vizita destul de des, conform declarațiilor martorilor, fie de la alți consăteni, atunci când a mers în satul în care a crescut. Chiar dacă au fost indiferenți și nu s-au interesat despre soarta testamentului, faptul că au cunoscut în mod cert despre existența și a altor moștenitori este suficient pentru a răsturna prezumția bunei-credințe a acestora la momentul încheierii contractului, ceea ce atrage aplicarea sancțiiunii nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile de valabilitate a contractului de vânzare, specifică acestui contract, ce rezultă din dispozițiile art. 1294 cod civil (de la 1864, aplicabil în speță), respectiv aceea ca vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut.
De altfel, principiul ocrotirii bunei-credințe a fost prevăzut de legiuitor doar în privința bunurilor mobile, în cazul prevăzut de art. 1909 alin. 1 Cod civil, buna-credință nevalorând titlu în privința imobilelor, aceasta fiind o creație a jurisprudenței. Or, excepțiile sunt de strictă interpretare.
În cazul în care bunul vândut nu aparține vânzătorului, adevăratul proprietar poate cere constatarea nulității absolute a actului de vânzare, întrucât vânzătorul nu putea transmite un drept pe care nu îl are, potrivit adagiului latin ,,Nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet”, respectiv ,,Nimeni nu poate sa transfere mai multe drepturi decat are sau ceva ce nu are”.
În doctrină se consideră astfel, că principiul ,,resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” este o consecință a celorlalte două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului” (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu poate deveni titularul acestui drept.
Prin urmare, în speță, desființarea certificatului de moștenitor ce stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), respectiv a contractului de vânzare-cumpărare, datorită legăturii lor juridice.
Față de considerentele expuse mai sus, instanța a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată, astfel că o va admite, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 5158 din data de 15.10.2008 de BNP D. F. din C., încheiat între P. D. D., în calitate de vânzător și G. C. G. și G. M. M., în calitate de cumpărători.
Totodată, ca o consecință a anulării actului de vânzare, părțile vor fi repuse în situația anterioară, conform principiului restitutio in integrum, potrivit căruia, tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să se regăsească în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, în speță, efectul nulității contractului îl constituie reîntoarcerea terenului în suprafață de 1260 mp (1176 mp real măsurat), ce a făcut obiectul contractului mai sus menționat, în masa succesorală a defunctei G. M., pentru că terenul nu se afla, în momentul vânzării, în patrimoniul pârâtului P. D., ci în masa succesorală a defunctei.
În ceea ce privește cealaltă prestație din contract – plata prețului terenului - aceasta nu a fost solicitată în cauză, urmând a fi rezolvată între părțile contractului desființat.
În considerarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pe pârâți, aflați în culpă procesuală, să plătească, în solidar, reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocațial, dovedit cu chitanțele depuse la dosar.
De asemenea, în temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia ,,Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume”, va da în debit la Primăria C. – Direcția Impozite și Taxe pe pârâtul P. D. D. și respectiv, la Primăria . G. C. G. și G. M. M., cu suma de 651 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru de plata căreia a fost scutită reclamanta prin Încheierea de ședință din data de 20.06.2010 a Judecătoriei C., prin care s-a admis ajutorul public judiciar.
Plata acestei creanțe bugetare se va face în solidar de către pârâți, conform art. 18 menționat mai sus, întrucât expresia ,,celeilalte părți” se referă în speță la calitatea de pârât pe care o au atât P. D. D., cât și G. C. G. și G. M. M..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții G. C. G. și G. M. M. susținând, în esență, că prima instanță a interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății, dimpotrivă, în speță fiind pe deplin aplicabil principiul bunei-credințe, vânzarea fiind perfect valabilă atât timp cât partajul nu a fost soluționat și imobilul nu a căzut în lotul reclamantei, pentru că abia atunci aceasta putea să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare; prima instanță și-a întemeiat soluția adoptată în cauză pe un probatoriu echivoc, în sensul că numai un martor propus de reclamantă a confirmat susținerile acesteia privitoare la notorietatea revocării testamentului din cadrul respectivei comunități, aspect ce nu a fost susținut că ar fi fost cunoscut și de ceilalți martori, fapt ce denotă că aceștia nu au avut cunoștință de revocarea testamentului.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Tribunalul constată neîntemeiate criticile recurenților-pârâți G. C. G. și G. M. M., întrucât, raportat la datele concrete ale speței, ce se relevă cu prisosință din întreg materialul probator administrat în cauză, în mod cert, în privința acestor pârâți nu poate fi aplicabil principiul bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, creat și consacrat de jurisprudența constantă în materie, atât timp cât s-a dovedit că acești terți-dobânditori au cunoscut sau cu diligențe minime puteau să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului-pârât P. D.-D.. Or, având în vedere și numai strânsa legătură de rudenie dintre părțile contractante (veri), este de neconceput ca acesta din urmă să nu fi știut de existența celorlalte două moștenitoare, în speță reclamanta I. E. și C. F., care pe parcursul procesului a renunțat la judecată, fapt de altfel recunoscut prin mărturisirea pură și simplă de pârâtul G. C. G. în cadrul interogatoriului administrat acestuia la solicitarea reclamantei I. E. ( răspunsul dat la întrebarea nr. 7 a interogatoriului - fila 47 dosar fond ).
Așadar, buna-credință, care este prezumată până la proba contrară, de dispozițiile art. 1899 ale Vechiului Cod civil, constă în credința dobânditorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, buna-credință analizându-se la momentul dobândirii imobilului.
Astfel, faptul că cel puțin pârâtul-cumpărător G. C. G. a cunoscut în mod cert despre existența și a altor moștenitori, coroborat cu faptul că, din întreg materialul probator a reieșit notorietatea că aproape întreaga comunitate a cunoscut despre revocarea testamentului făcut vânzătorului, ceea ce prezumă că pârâții-cumpărători ar fi putut afla până în momentul cumpărării, despre revocarea testamentului, fie de la tatăl cumpărătorului, G. B., fie de la pârâtul-vânzător P. D., constituie suficiente dovezi și prezumții simple pentru a răsturna prezumția bunei-credințe a acestora la momentul încheierii contractului, ceea ce atrage aplicarea sancțiiunii nulității absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile esențiale de valabilitate a unui astfel de act juridic, prevăzută de dispozițiile art. 1294 ale Vechiului Cod civil, aplicabil în speță, respectiv aceea ca vânzătorul să fie proprietarul bunului vândut.
În consecință, pârâtul-vânzător nu se putea obliga valabil la ceva ce nu avea (nemo dat quod non habet) sau nu putea transmite mai multe drepturi decât avea el însuși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet) și, în consecință, actele juridice încheiate între acesta și pârâții-cumpărători nu întrunesc condițiile de valabilitate prevăzute de dispozițiile art. 948 ale Vechiului Cod civil, sub aspectul obiectului juridic.
Pentru aceste considerente legale, Tribunalul, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., urmează să respingă recursul dedus judecății, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții pârâți G. C. G., G. M. M., împotriva sentinței civile nr. 8870 din 05.06.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. E. și intimatul pârât P. D. D.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Decembrie 2013.
Președinte, L. A. | Judecător, D. F. S. | Judecător, S. L. M. |
Grefier, E. B. |
Red.jud.D.F.S.
Tehn.F.M./2 ex.
Jud.fond.M. M.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 1456/2013. Tribunalul DOLJ | Pretenţii. Decizia nr. 141/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
