Contestaţie la executare. Decizia nr. 194/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 194/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 12-02-2013 în dosarul nr. 3408/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 194/2013
Ședința publică de la 12 Februarie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - D. O. - judecător
Judecător - J. S.
Judecător - L. A.
Grefier - L. E. C.
Pe rol judecarea recursurilor formulate de contestatoarea DIRECȚIA DE S. PUBLICĂ D. și terțul poprit ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN. C. - T. M. C. împotriva sentinței civile nr. 9558 din 20.06.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul Ș. C., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se că s-a răspuns la adresa înaintată B.E.J. I. M., după care:
D. fiind faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă și constatând dosarul în stare de judecată, instanța reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ ,la data de 15.02.2012, contestatoarea Direcția de S. Publica D. a formulat contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi din data de 30.01.2012 emisa in dosarul de executare nr. 249/E/2009 al B. I. M. privind pe creditorul Ș. C., solicitând anularea acestui act de executare.
În motivare, a arătat că actul de înființare a popririi este nelegal, având în vedere că potrivit art. 1 alin. 1 din OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, se va realiza după o procedură de executare astfel: în anul 2012 se plătește 5 % din valoarea titlului executoriu, în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu, în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu, în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu și în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Mai mult, înființarea popririi în acest dosar apare ca nelegală, ținând cont de jurisprudența CEDO .
În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 399-401 C.p.c .
La data de 05.03.2012, contestatoarea a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a învederat că solicita și suspendarea executării pana la soluționarea prezentei contestații la executare, in baza art. 403 C.p.c.
In ceea ce îl privește pe intimatul Ș. C., aceasta nu a depus la dosar întâmpinare si nici nu s-a prezentat în fața instanței pentru a formula apărări.
La termenul de judecată din data de 09.05.2012 contestatoarea si-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a intimatei T. mun. C., instanța luând act de aceasta modificare a acțiunii.
Prin Serviciul Registratura contestatoarea a depus o altă precizare la acțiune prin care a învederat că a înțeles să conteste și cheltuielile de executare al căror cuantum nu îl poate preciza cu exactitate întrucât nu există o copie lizibilă a procesului verbal de cheltuieli.
La solicitarea instanței, B.E.J. I. M. a înaintat dosarul de executare nr. 249/E/2009.
Prin sentința civilă nr. 9558/29 iunie 2012, pronunțată Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite .
A fost admisă excepția tardivității formulării capătului de cerere având ca obiect contestarea procesului-verbal privind cheltuielile de executare din data de 24.06.2009 emis în dosarul de executare nr. 249/E/2009 al B.E.J. I. M.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect contestarea procesului-verbal privind cheltuielile de executare din data de 24.06.2009 emis în dosarul de executare nr. 249/E/2009 al B.E.J. I. M. ca tardiv formulat.
A fost respinsă contestația la executare privind pe contestatoarea Direcția de S. Publică D., în contradictoriu cu intimatul Ș. C., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civila nr. 2461/08.12.2008 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/2008 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului a fost admisă acțiunea intimatului din prezenta cauză Ș. C. și obligată contestatoarea să acorde acesteia suplimentul postului si suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru fiecare supliment, începând cu data de 21.10.2005 si pana la data de 08.12.2008, sume actualizate, cu indicele de inflație la data plății efective.
Hotărârea anterior menționată reprezintă titlu executoriu, nemaifiind necesară învestirea cu formulă executorie, aspect ce reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun".
In aceste condiții, contestatoarea a emis adresa nr. 4644/16.06.2009 care atestă faptul că în urma recalculării drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, drepturi ce au fost recunoscute prin sentința civila nr. 2461/08.12.2008 pronunțată de Tribunalul D., irevocabilă, intimata are dreptul la încasarea sumei de_ lei reprezentând suplimentul postului si suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Întrucât nu au fost respectate obligațiile stabilite prin sentința anterior menționată, la data de 24.06.2009 intimatul Ș. C. a declanșat executarea silită, fiind format dosarul de executare nr. 249/E/2009 al B. I. M. in care a fost emisa somația din data de 21.09.2009 și s-a întocmit și procesul verbal privind cheltuielile de executare din 24.06.2009, acesta din urma comunicat contestatoarei la data de 06.01.2010 (f 38) .
Cum contestatoarea a înțeles să conteste pe calea prezentei acțiuni si cheltuielile de executare menționate în adresa de înființare a popririi, fără a preciza exact prin ce proces verbal au fost stabilite aceste cheltuieli, întrucât în cauza mai exista încă un astfel de proces verbal la data de 30.01.2012 (f 12), instanța a analizat ambele aceste procese verbale.
Cu privire la procesul verbal din data de 24.06.2009, ținând cont de faptul că acesta a fost comunicat contestatoarei la data de 06.01.2010, instanța a admis excepția tardivității capătului de cerere având ca obiect contestarea acestui proces verbal, reținând ca potrivit art. 401 alin. 1 lit. a) C.p.c. contestația la executare se poate face in termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștința de actul de executare pe care îl contestă.
Conform art. 101 alin. 1 C.p.c., termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteala nici ziua in care a început, nici ziua in care s-a sfârșit termenul.
Cum contestatoarea a introdus prezenta contestație la data de 15.02.2012, prin raportare la momentul comunicării acestui proces verbal la data de 06.01.2010, instanța a reținut depășirea cu mult a termenului legal de 15 zile in care putea fi contestat acest proces verbal.
Mergând mai departe, instanța a reținut că la data de 30.01.2012, s-a dispus înființarea popririi in mâinile terțului poprit T. C. asupra conturilor contestatoarei debitoare pentru acoperirea sumei de 2867,25 lei ce reprezintă 5% din debit conform titlului executoriu – sentința civilă nr. 2461/08.12.2008 pronunțată de Tribunalul D. plus cheltuieli de executare stabilite prin procesele verbale din data de 24.06.2009 si 30.01.2012 (f 36 si f 12).
Prin prezenta contestație, se solicită anularea acestei adrese de înființare a popririi cu motivarea că nu s-a respectat procedura prevăzută de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.
Potrivit art. 3711 alin. 1 si 2 C.p.c., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bună-voie, iar in caz contrar, prin executare silita, iar in situația in care executarea silita este pornita împotriva debitorilor instituții publice se aplică prevederile OG 22/2002.
In speță, instanța a constatat că debitoarea contestatoare nu și-a executat de bună - voie obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, motiv pentru care creditorul intimat a început executarea silită în cadrul căreia s-a emis adresa de înființare a popririi nr. 249 din data de 30.01.2012 .
Astfel, în considerarea calității sale de instituție publică, contestatoarea debitoare are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a sa, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din CEDO fiind aplicabil si in faza executării silite.
Intimatul este îndreptățit la recuperarea creanței, iar neexecutarea la termen a unei obligații este condamnată și în practica CEDO (cauza Petro contra României) unde se arată că "întârzierea în executarea unei sentințe este imputabilă autorităților care, în speță, nu au furnizat nicio justificare valabilă pentru această ingerință suportată de reclamanți, în dreptul lor la respectarea bunurilor lor". În consecință, s-a apreciat că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Și în cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție, fiind încălcat și art. 6 alin. 1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului intimatului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr.1 din Convenție.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se plia la hotărârile judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere, astfel încât susținerea contestatoarei in sensul ca este inadmisibila înființarea popririi asupra conturilor sale apare ca neîntemeiată.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului intimatei ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție.
Pentru ca o astfel de privare să fie în acord totuși cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar trebui “să fie prevăzută de lege”, “să urmărească un scop legitim” iar ingerința în dreptul de proprietate ar trebui să răspundă criteriului proporționalității (a se vedea în acest sens paragrafele 78 din Hotarârea pronunțată de CEDO în Cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 414/2000).
Trecând peste faptul că este nefiresc ca debitorul să își creeze prin acte normative situații în care să fie exceptat de la obligația de executare silită a unei hotărâri judecătorești, instanța constată că ingerința este prevăzută de lege.
Însă cerința de a corespunde interesului legitim public, nu este îndeplinită; astfel, aprobarea ordonanței este motivată de necesitatea "menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar", însă jurisprudența CEDO menționează constant că "complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligația sa prevăzută de Convenție de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătorești care sunt obligatorii și executorii"; că nu este permis autorităților statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească; că este obligația statelor contractante de a-și organiza sistemul juridic în așa fel încât autoritățile competente să își poată executa obligațiile.
Nici cerința proporționalității măsurii nu este îndeplinită, fiind de natură a distruge echilibrul just dintre protecția proprietății individuale și cerințele interesului public.
Dispozițiile derogatorii ale O.U.G. nr. 71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
În plus, contestatoarea nu oferă niciun argument în ceea ce privește neexecutarea acestei obligații în perioada 04.12.2008 (data pronunțării hotărârii de constituie titlu executoriu) și 18 iunie (data aprobării ordonanței).
Față de cele expuse, între aplicarea ordonanței invocate, pe de-o parte, și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strassbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea relevanță celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003
Instanța constata ca potrivit dispozițiilor art. 371, indice 7 C., debitorul este obligat a suporta cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare si pana la data realizării obligației stabilite in titlul executoriu.
Cum, în speță, debitoarea nu și-a îndeplinit obligația de bună - voie, instanța constată că aceasta datorează cheltuieli de executare, culpa în executarea cu întârziere aparținând acesteia.
Cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 30.01.2012 sunt stabilite în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 2/2007, respectiv 10 lei pentru emiterea somației si 10 lei pentru emiterea adresei de înființare a popririi la care se adaugă TVA ca diferența de la 19% cât era la momentul declanșării executării silite și cât este în prezent ca urmare a modificării din iulie 2010.
Constatând că actele de executare sunt întocmite potrivit dispozițiilor legale și că motivele invocate de contestatoare sunt neîntemeiate, instanța a respins contestația ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite formulată de către contestatoare, instanța, având în vedere că măsura suspendării executării silite este una excepțională, fiind necesar ca titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire în termen mai scurt, iar formularea unei contestații la executare nu este suficientă pentru admiterea cererii de suspendare a executării silite atâta vreme cât contestatorul trebuie să justifice convingător necesitatea și utilitatea luării acestei măsuri excepționale, va respinge cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare.
In acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant a considerat că statul român are obligația pozitivă de a asigura executarea hotărârilor judecătorești, altfel dreptul de acces la justiție rămânând unul formal și inutil (cauza C. O. contra României, Ș. contra României),cauze în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat existența unei violări a art. 6 din CEDO.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatoarea debitoare Direcția de S. Publică D. și terțul poprit Administrația Finanțelor Publice a mun. C. - T. C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Debitoarea a arătat că, în mod greșit, a fost respinsă cererea, în cauză fiind incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.
Debitoarea a menționat că nu a refuzat executarea silită, ci a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp.
Măsura de eșalonare a plății este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și păstrează un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere – executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză, iar tranșele de efectuare a plăților sunt precis determinate, termenul de plată este rezonabil, devalorizarea monetară fiind acoperită prin reactualizarea sumei cu indicele de inflație la data plății.
Recurenta a menționat că nu a refuzat executarea silită, ci a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp.
O astfel, de normă juridică reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și prin aceasta, finalizarea procesului civil dar este o ingerință care are ca scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică și este rezonabil proporțională cu scopul urmărit.
De asemenea, în aplicarea Legii nr.293/2011 privind bugetul de stat pentru anul 2012, Ministerul Sănătății la data de 21.02.2012 a solicitat sumele ce se plătesc în procent de 5% în anul 2012 pentru a fi cuprinse și acordate în cursul anului 2012.
Referitor la cheltuielile de executare cuprinse în procesul-verbal în sumă de 72,33 lei întocmit în 30.01.2012 și comunicat recurentei în data de 06.02.2012, solicită respingerea acestora ca fiind nejustificată, atât timp cât sumele nu erau scadente și exigibile, iar executarea în sine a fost pornită în mod nelegal. Recurenta și-a îndeplinit obligația de plată pornind executarea de bună voie prin acordarea atât primei tranșe din sumele datorate cât și a celei de-a doua.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-308 Cod proc.civ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin .2 C.proc.civ.
Recurentul terț poprit Administrația Finanțelor Publice a mun. C. a formulat, de asemenea, recurs prin care a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii și desființării popririi.
În esență, recurenta a arătat că hotărârea este criticabilă întrucât în mod nelegal instanța a respins contestația, deși potrivit art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009, executarea acestor titluri a fost eșalonată pe trei ani iar dispozițiile dreptului intern în materia creanțelor împotriva Statului nu sunt contrare dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța europeană recunoaște că statele au o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor judiciar să răspundă exigențelor articolului 6. În speță, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de obține executarea silită dar un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică și este rezonabil proporțională cu scopul urmărit. Expunerea de motive la adoptarea O.U.G. nr. 71/2009 relevă situația financiară dificilă a statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispozițiile Convenției europene.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-316 C.pr.civ.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele de fapt și de drept ce urmează:
Conform unei hotărâri recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de reclamantul D. D. D. și alții împotriva României (cauza D. și alții împotriva României din 04.09.2012), această instanță europeană a avut de soluționat o cauză similară prin care reclamanții (magistrați în cadrul unor instanțe diferite din județul Argeș) au solicitat obligarea statului la plata unor drepturi salariale restante, obținute prin hotărâri judecătorești devenite executorii.
În expunerea de motive, Curtea a reamintit că:
Executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, din 19 martie 1997).
Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 & 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 & 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48 - 49, . nr. 44).
Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169).
Curtea constată că, în perioada 2008 – 2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009) a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în 3 tranșe anuale, în intervalul 2010 - 2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în 3 tranșe anuale, însă în intervalul 2012 - 2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012 - 2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an.
Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
Curtea a amintit că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42.923/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].
În cauza D. și alții împotriva României, Curtea a observat că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară.
Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie "utilitate publică", Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie - aprilie 2008. A mai constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.
Pe de altă parte, tribunalul reține că art. 20 din Constituția României stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte și că reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.
În acest mod, conform art. 11 și 20 din Constituție, Convenția și protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O. și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.
Având în vedere că, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că eșalonarea plății drepturilor salariale restante conform O.U.G. nr. 71/2009 asigură un just echilibru între interesul public și cel al persoanelor care dețin titluri executorii, că măsura eșalonării urmărește un scop de utilitate publică dată fiind situația economică și financiară precară a țării, generată de o gravă criză care a afectat numeroase state, faptul că, actualmente, statul respectă calendarul stabilit pentru plata eșalonată a drepturilor salariale restante, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de debitor în această cale de atac, tribunalul apreciază că recursurile sunt fondate și le va admite în temeiul art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 și alin. 3 C.p.civ., va modifica sentința în sensul că, în temeiul art. 404 alin. 1 C.p.civ., va admite contestația la executate precizată și va anula adresa de înființare poprire și procesul-verbal de stabilire cheltuieli de executare, acte de executare emise la data de 30.01.2012 în dosarul nr. 249/E/2009 al B.E.J. I. M..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de contestatoarea DIRECȚIA DE S. PUBLICĂ D. și terțul poprit ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN. C. - T. M. C. împotriva sentinței civile nr. 9558 din 20.06.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul Ș. C..
Modifică sentința civilă recurată în sensul că admite contestația la executare precizată.
Anulează adresa de înființare poprire și procesul-verbal de stabilire cheltuieli de executare, emise la data de 30.01.2012 în dosarul de executare nr. 249/E/2009 al B.E.J. I. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Februarie 2013.
Președinte, D. O. | Judecător, J. S. | Judecător, L. A. |
Grefier, L. E. C. |
Red.jud.D.O.
Tehn.F.M./3 ex.
28.02.2013
Jud.fond.L.L.B.
| ← Rezoluţiune contract. Hotărâre din 10-06-2013, Tribunalul DOLJ | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 621/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
