Pretenţii. Sentința nr. 787/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 787/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 26-06-2015 în dosarul nr. 4922/183/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1197/2015
Ședința publică de la 26 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. C. F.
Judecător L. A.
Grefier E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C. împotriva sentinței civile nr. 787/18.03.2015, pronunțată de Judecătoria Băilești, în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât B. Ș., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că:
- apelul este declarat și motivat în termen
- au fost comunicate motivele de apel
- nu s-a depus întâmpinare
- se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, având în vedere că se solicită judecarea cauzei în lipsă, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.12.2014, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul B. Ș., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligat la plata sumei de 1943,08 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că in perioada 22.10-27.10.2011 pârâtul a fost internat la secția Chirurgie Toracică, iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost de 2442,30 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind astfel întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzută de dispozițiile art. 998 și 999 C. civil și dispozițiile art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A mai arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 ”pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile si obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate si dobândesc calitatea procesuală a acestora”, iar spitalul, in calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat, reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicală acordată .
A precizat că sumele ocazionate de unitățile sanitare cu servicii medicale acordate pacienților victime ale agresiunilor sau accidentelor rutiere, trebuie recuperate de furnizorii de servicii medicale, în speța de față S. C. Județean de Urgență C. și restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D., de la persoanele care datorează debitul.
A mai arătat că pârâtul avea obligația să efectueze demersurile legale pentru a stabili vinovăția autorului agresiunii, chiar și numai în scopul rezolvării obligațiilor ce rezultă din acordarea serviciilor medicale, demers nedovedit anterior promovării acțiunii in instanța, astfel că se poate prezuma ca pârâtul își recunoaște culpa, constatând în omisiunea sau neglijența de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății sale a fost afectată de o altă persoană care ar răspunde față de furnizorul de servicii medicale conform dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.
Totodată a specificat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită care constă în neformularea unei plângeri penale împotriva agresorului pentru a atrage incidența prevederilor art. 313 din Legea nr. 95/2006; prejudiciul cauzat unității care constată in contravaloarea serviciilor medicale acordate pârâtului cu ocazia internării; raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs, ca legătură de la cauză la efect și condiția vinovăției făptuitorului ca atitudine psihică a acestuia față de fapta sa și de prejudiciul produs, in momentul săvârșirii faptei.
De asemenea, a menționat că suma pretinsă cu titlu de despăgubire reprezintă o creanță bugetară.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civil, art.112 C. proc. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 din OUG nr. 80/2013.
La dosarul cauzei, reclamantul a depus, în scop probator, decontul de cheltuieli.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.787/18.03.2013, pronunțată de Judecătoria Băilești, în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de S. C. Județean de Urgență C., în contradictoriu cu pârâtul B. Ș., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Din motivarea în fapt și în drept pe care reclamantul a dat-o cererii sale, instanța constată că pretențiile pe care acesta le solicită de la pârât se întemeiază pe dispozițiile art. 1357 și urm. Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală și ale art. 313 din Legea 95/2006, având în vedere perioada internării, 22.10.2011 – 27.10.2011, după . Noului Cod Civil.
Față de probele administrate, precum și de temeiurile de fapt și de drept ale cererii, instanța a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente:
Din însăși motivarea acțiunii, a rezultat cu certitudine faptul că pârâtul este persoana care a beneficiat de asistență medicală și nu persoana care a adus daune sănătății alteia, iar în consecință, aplicarea dispozițiilor art. 313 alin. 1 nu este posibilă în cauza de față.
Astfel, potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006: ”(1) Persoanele care, prin faptele lor, aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată. Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.”
Instanța a concluzionat astfel că, pentru situația persoanelor cărora le este prejudiciată sănătatea prin faptele vătămătoare ale terților, pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare, art. 313 a reglementat o acțiune directă a furnizorului de servicii împotriva terțului ca sancțiune pentru comportamentul ilicit cauzator de prejudicii, acțiunea îndreptată împotriva terțului fiind o acțiune în daune de drept comun, ce transpune principiul răspunderii delictuale reglementat de art. 1357 și urm. Cod civil.
Este adevărat că reclamantul nu-și întemeiază acțiunea doar pe dispozițiile sus citate, ci și pe răspunderea civilă delictuală, considerând că pârâtul din cauza de față ar fi săvârșit o faptă culpabilă, reprezentată de neformularea unei plângeri prealabile împotriva persoanei care se face vinovată de leziunile pentru care pârâtul a primit îngrijiri medicale.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată doar atunci când reclamantul probează existența elementelor esențiale ale acestei instituții, respectiv faptă ilicită, culpă, prejudiciu și legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Argumentația reclamantului potrivit căruia fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție de pârât ar consta în aceea că acesta nu a introdus plângere penală împotriva persoanei care s-ar face vinovată de leziunile suferite de pârât, nu poate fi reținută de instanță, atâta timp cat legislația in vigoare permite, în cazul anumitor fapte expres prevăzute de lege ca partea vătămată să depună sau să nu depună plângere, sau chiar dacă a depus-o să poată să și-o retragă sau să se împace cu persoana împotriva căreia a formulat plângere.
Cu alte cuvinte, o asemenea conduită este permisă în mod expres de lege, iar ceea ce este permis de lege nu poate să fie ilicit.
Nu există nicio dispoziție legală care să antreneze răspunderea persoanei ce nu depune plângere, cu referire la eventualele cheltuieli de spitalizare, așa cum este, de exemplu, în cazul cheltuielilor judiciare. În această ultimă situație legea prevede expres că în cazul retragerii plângerii formulate sau a împăcării părților, la plata cheltuielilor judiciare contribuie și partea vătămată.
Așadar, cât privește refuzul beneficiarului (fie că este asigurat sau nu) de a pune la dispoziție date și informații despre persoana indicată de art. 313, se reține că nu există statuată prin lege o obligație în acest sens, spre deosebire de obligația impusă asiguratului în sfera asigurărilor, altele decât asigurările de persoane, indicate de art. 22 din Legea nr. 136/1995.
Un text care să statueze răspunderea beneficiarului serviciilor de spitalizare prestate în condițiile art. 313 în măsura în care împiedică valorificarea acțiunii în regres nu are o reglementare expresă în Legea nr. 95/2206 – legislație specială și nici vreun alt corespondent în legislația de drept comun.
Mai mult, în cazul vătămărilor sănătății care nu sunt cauzate prin fapta unui terț distingem:
În situația persoanelor neasigurate beneficiare ale asistenței medicale în regim de urgență se constată că există temei legal în baza căruia o astfel de persoană poate pretinde îngrijiri medicale(art. 220 din lege și art. 66 alineat 2 din HG nr. 262/2010), aceste cheltuieli sunt stipulate cu caracter gratuit în persoana beneficiarului și prin urmare nesusceptibile de recuperare de la beneficiar, gratuitatea ce echivalează cu o diminuare a patrimoniului fără o prestație corelativă fiind practic o măsură de protecție asumată de stat în virtutea obiectivului major al protejării sănătății populației.
Pentru cheltuielile ce exced stării de urgență sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, cu regimul probator privitor la dovada existenței contractului de prestări servicii.
În situația persoanelor asigurate, cheltuielile aferente serviciilor prestate în regim de urgență sau după încetarea acesteia sunt prevăzute în pachetul de bază conform art. 218 din legea nr. 95/2006, deci cuprinse în contractul de asigurare, în consecință nesusceptibile de recuperare de la beneficiarul serviciului medical, căci scopul asigurării și al plății lunare a cotizațiilor aferente îl constituie tocmai protejarea asiguraților împotriva costurilor spitalizării.
În cazul vătămărilor cauzate sănătății prin faptele terților, pe tărâmul art. 313, indiferent după cum serviciile medicale sunt prestate în regim de urgență sau după încetarea stării de urgență în persoana unui pacient asigurat, costul lor se decontează de casele de asigurări (deci nu se suportă de beneficiar) și se recuperează de la persoana care a produs vătămarea ce a necesitat îngrijiri medicale și implicit a generat cheltuieli de spitalizare, asigurarea fiind operantă ca mijloc de protecție împotriva costurilor spitalizării.
Cât privește situația pacientului neasigurat, costul cheltuielilor generate de îngrijirile de urgență, decontat de casele de asigurări conform art. 66 din HG nr. 262/2010, se recuperează exclusiv de la terțul care adus o vătămare sănătății altei persoane, gratuitatea stipulată de lege operând în favoarea și în protejarea beneficiarului față de costurile spitalizării, iar pentru cheltuielile de spitalizare generate de internarea după încetarea stării de urgență se aplică regulile răspunderii civile contractuale, acțiunea fiind îndreptată împotriva pacientului – beneficiar.
Nimic nu se opune însă ca furnizorul să opteze între o acțiune în răspundere contractuală împotriva pacientului neasigurat pentru îngrijirile care nu intră în sfera gratuității sau o acțiune în răspundere delictuală împotriva terțului vinovat pentru recuperarea acelorași cheltuieli.
Față de cele expuse, instanța constatând că cererea introdusă de reclamant este neîntemeiată, a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat că printr-o simplă interpretare gramaticală a dispozițiilor art. 313 alin. 1 Legea 95/2006 rezultă că cel obligat la repararea prejudiciului este persoana care prin fapta proprie a produs o vătămare a sănătății altei persoane, dar printr-o interpretare teleologică se ajunge la concluzia că în acele situații în care din culpa beneficiarului de servicii medicale nu a fost stabilită persoana a cărei faptă proprie a produs o vătămare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul.
Apelantul a mai arătat că a suferit o diminuare a patrimoniului fără să existe o justă cauză, la baza acestei diminuări stând atitudinea pârâtului care nu a înțeles să solicite tragerea la răspundere a celui care l-a vătămat.
Instanța de fond a pronunțat sentința fără a ține seama de faptul că unitatea reclamantă s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște făptuitorul/autorul accidentului, pârâtul fiind singura persoană care avea cunoștință de acesta.
Intimatul, deși legal citat nu a formulat întâmpinare.
Părțile nu au solicitat încuviințarea de noi probe în etapa apelului.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel, tribunalul constată că apelul este nefondat.
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente la starea de fapt dedusă judecății.
Analizând prima critică formulată de apelant referitoare la interpretarea disp. Art. 313 alin. 1 Lg 95/2006, Tribunalul o apreciază a fi neîntemeiată reținând că potrivit prevederilor acestei norme legale și ale art. 106 OUG 150/2002 persoanele care prin faptele lor aduc daune sanatatii altei persoane raspund potrivit legii si au obligatia sa repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentand cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata.
In speta, Tribunalul constata ca intimatul parat fost persoana careia i s-a vatamat sanatatea iar nu persoana care a adus daune sanatatii altuia, nefiind, pe cale de consecinta, titular al obligatiei de dezdaunare in raportul juridic indicat de normala legala anterior mentionata.
Tribunalul apreciază interpretarea dată de apelant dispoziției legale a fi lipsită de temeinicie și contrară scopului urmărit de legiuitor la edictarea normei.
În ceea ce privește invocarea de către apelant a principiului îmbogățirii fără justă cauză pentru recuperarea diminuării patrimoniale suferite, Tribunalul reține că pentru intentarea unei acțiuni în restituire (actio in rem verso) având acest temei de drept se impune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, unele materile și altele juridice printre care și aceea a absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea daunelor (ceea ce determină caracterul subsidiar al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză). În speță, Tribunalul constată că apelantul reclamant are la dispoziție o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 313 lg 95/2006 îndreptată împotriva autorului vătămării, astfel încât acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză apare a fi inadmisibilă.
Analizând cel de-al treilea temei de drept invocat de apelant in susținerea cererii sale, respective disp. art. 998-999 Cciv Tribunalul constata ca actele normative care reglementeaza sistemul de asigurari de sanatate nu instituie in sarcina intimatului parat o obligatie de a comunica numele persoanei care a provocat ., prin incalcarea careia sa fi provocat un prejudiciu in patrimoniul reclamantului .
Față de considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, Tribunalul reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică astfel încât în baza art. 480 Cpciv va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., cu sediul în C., ., județul D., C. RO19TREZ5005XXX154, împotriva sentinței civile nr. 787/18.03.2015, pronunțată de Judecătoria Băilești, în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât B. Ș., CNP_, domiciliat în Băielti, . C., nr.86, județul D..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Iunie 2015.
Președinte, G. C. F. | Judecător, L. A. | |
Grefier, E. D. C. |
Red.jud.G.C.F.
Tehn.F.M./4 ex.
Jud.fond.M.Ș.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 403/2015. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1237/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
