Revendicare imobiliară. Sentința nr. 5403/2015. Tribunalul DOLJ

Tribunalul DOLJ - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 5403/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 296/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL D.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 296/2015

Ședința publică de la 11 Februarie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE L. C. C.

Judecător I. G. Ș.

Grefier F. C. C.

Pe rol, pronunțarea asupra apelului declarat de apelantele-reclamante C. LUCREȚIA și P. V. împotriva sentinței civile nr. 5403/10.04.2014, pronunțate de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. C. și intimații-pârâți M. C. PRIN PRIMAR și P. G., având ca obiect revendicare imobiliară.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 04.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi 11.02.2015, când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de față:

Prin sentința civilă nr._/10.11.2010, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulată de către reclamanții Chitoiu Lucreția, P. V., în contradictoriu cu pârâții M. C. prin Primar, P. G. si intervenientul C. C..

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare cumpărare din 04.05.1936, autorul reclamantelor a dobândit proprietatea asupra imobilului – teren de 5000 mp situat în C., Craiovița Nouă, în pct. „la B.”, teren pe care l-a folosit până în 1985, când a fost expropriată în baza decretului 336/04.11.1980.

Martorii audiați în cauză au arătat că în prezent a rămas liberă o suprafață de 2500-3000 mp, restul de teren fiind afectată de utilități publice.

Din dispoziția nr. 7469/2002 a Primarului Municipiului C. și din referatele administrației publice locale, a rezultat că terenul de 2713 mp, este ocupat cu . tramvai, iar suprafața de 2287 mp, face parte din domeniul public, conform HCL nr. 173/2001.

Instanța a mai reținut că reclamantele și intervenientul au uzat de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziția primarului C., nr._/2007 s-a propus acordarea de despăgubiri de către ANRP.

Potrivit deciziei nr. 33/09.06.2008 a ICCJ, dacă s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 nu mai este deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C civ, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice consacrat in jurisprudența CEDO; (cauza Brumărescu contra României, s.a)

Cum reclamantele și intervenientul au uzat de procedura legii speciale, față de reținerile ICCJ, în rezolvarea recursului in interesul legii, instanța a constatat că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai este admisibila.

Instanța a mai reținut că întreg terenul revendicat este afectat de utilități publice si aparține domeniului public, astfel că nu mai poate fi restituit în natură.

Pentru considerentele expuse, instanța a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat apel, reclamantele și intervenientul C. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând starea de fapt și de drept expusă în acțiunea introductivă și susținând, în esență că, instanța de fond, în mod greșit a dat eficiență adresei comunicată de Primăria C., care atestă că terenul revendicat în litigiu este înscris în titlul unei terțe persoane, inopozabil de altfel acestora, fără a se depune înscrisuri doveditoare.

Prin decizia civilă nr. 264 de la 02 mai 2011 pronunțată de Tribunalul D. – Secția civilă în dosar nr._, s-a respins apelul declarat de reclamantele Chitoiu Lucreția, P. V. și intervenientul C. C., împotriva sentinței civile nr._ din 10.11.2010 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții M. C. Prin Primar, P. G..

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța de apel a constatat că, prima instanță, în adoptarea soluției pronunțate, a interpretat și analizat în mod corect materialului probator administrat în cauză, corelativ cu aplicarea conformă a dispozițiilor legale incidente în materie, sentința atacată fiind astfel legală și temeinică.

Prin decizia nr. 33/9 iunie 2008 a ÎCCJ, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a decis că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derongant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Astfel, aceste statuări cu caracter obligatoriu ale instanței supreme, consacră obligativitatea urmării căii speciale conferită de Legea nr.10/2001, în vederea obținerii măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ.

Tot acest raționament juridic a fost avut în vedere și de Curtea Constituțională în cadrul respingerii excepției de neconstituționalitate, a dispozițiilor art. 21 alin.5 din Legea nr.10/2001, soluție dată prin decizia nr. 344/18 septembrie 2003.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, că un drept de proprietate neexercitat de multă vreme, nu constituie un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici măcar o speranță legitimă, atât timp cât reprezintă o simplă pretenție, susținere a reclamantului.

În concret, în speță, astfel cum în mod corect a statuat și prima instanță, reclamantele și intervenientul C. C. au uzat de calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr._/2007, emisă de Primarul Mun. C., s-a propus, pentru terenul în litigiu, acordarea de despăgubiri, de către A.N.R.P. București. În cadrul proceduri administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 s-a reținut, conform referatului nr._/19.03.2007 și procesului-verbal nr._/19.03.2007,că terenul respectiv este afectat de lărgirea . tramvai și parcul Craiovița.

În consecință, atât situația fizică și juridică a terenului, cât și afectațiunea lui actuală, au constituit un impediment la restituirea în natură, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Așa fiind, pentru aceleași considerente, terenul în litigiu nu este susceptibil restituirii în natură fostului proprietar de la care a fost expropriat, nici pe calea unei acțiuni în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.

Tribunalul a apreciat că tergiversarea sau eventuala nefinalizare a procedurii de acordare a despăgubirilor, prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu conferă automat dreptul reclamantelor și intervenientului de a li se retroceda terenul pe care se află o stradă, o linie de tramvai și un parc, pentru că aceasta ar conduce la ruperea justului echilibru dintre interesul general și cel particular.

Dreptul de creanță în despăgubiri pe care îl au reclamantele și intervenientul și care constituie, incontestabil, un bun în accepțiunea CEDO, se impune a fi realizat prin executarea obligațiilor ce îi revin de către statul român, care trebuie să găsească mijloacele și resursele adecvate și suficient în acest sens (a se vedea cauza pilot A. contra României).

Pentru aceste considerente legale, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul dedus judecății ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat recurs în termen, motivat și timbrat, reclamantele C. Lucreția, P. V. și intervenientul C. C..

Au criticat în esență următoarele: decizia recurată este nelegală, în cauză fiind aplicate greșit dispozițiile legii speciale - legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile art. 480 Cod civil. Astfel, s-a reținut în mod eronat că, au formulat cerere în temeiul legii speciale toți recurenții, în calitate de moștenitori îndreptățiți ai autorului C. C.. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu certitudine că singura persoană care a formulat cerere în temeiul legii 10/2001 a fost recurentul C. C.. A arătat că, acțiunea în revendicare imobiliară este o acțiune reală imprescriptibilă extinctiv, instanța de apel procedând nelegal respingând proba cu expertiza topografică solicitată, luând în considerare doar adresa comunicată de intimata Primăria C.. A mai arătat că probatoriul administrat la instanța de fond a confirmat că, în prezent, terenul în litigiu este teren liber, fiind ocupat de intimatul P. G.. Instanța de fond nu a analizat pretenția recurenților raportat la cadrul procesual pasiv fixat de aceștia și în condițiile în care această persoană nu și-a formulat nicio apărare în cauză. Dacă terenul ar fi fost ocupat de stradă sau de linia de tramvai nu era chemat în judecată intimatul P.. A arătat că, indiferent de conținutul adresei comunicată de Primăria C., pentru justa soluționare a cauzei, pentru identificarea terenului în litigiu este necesară efectuarea unei expertize topografice, instanța de apel reținând în mod neîntemeiat că, atât situația fizică și juridică a terenului cât și afectațiunea lui actuală au constituit un impediment la restituirea în natură, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.

A solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 1512/08.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de reclamantele C. Lucreția, P. V. și intervenientul C. C. împotriva deciziei civile nr. 264 de la 02 mai 2011, pronunțată de Tribunalul D. – Secția civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții M. C. Prin Primar, P. G..

A fost casată în parte decizia civilă nr. 264 de la 02 mai 2011, pronunțată de Tribunalul D. – Secția civilă, în dosar nr._ și trimisă cauza spre rejudecare în apel Tribunalului D., pentru soluționarea apelului declarat de reclamantele C. Lucreția, P. V..

A fost menținută decizia în privința soluției date apelului declarat de intervenientul C. C..

A fost respins recursul declarat de intervenientul C. C. împotriva deciziei civile nr. 264 de la 02 mai 2011, pronunțată de Tribunalul D. – Secția civilă, în dosar nr._ ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului teren de 4000 mp situat în C. ., a fost formulată de reclamantele C. Lucreția și P. V..

Acest teren (5000 mp) a făcut și obiectul Notificării la Legea specială 10/2001 nr. 631/N/2001, fiind emisă în acest sens Dispoziția Primarului municipiului C. nr._ din 25.04.2007, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 și s-au menținut dispozițiile unui act emis anterior, respectiv Dispoziția 7469/2005, prin care se respinsese cererea de restituire în natură a terenului.

Dar, Notificarea nr. 631/N/2001 apare formulată de C. C. C. și respectiv, Dispoziția primarului mun. C. nr._/2007 prin care se soluționează notificarea, se adresează aceleiași persoane.

Potrivit susținerilor reclamantelor, care la data de 6 octombrie 2010 (fila 37 dosar judecătorie), solicită introducerea în cauză acestuia, cei trei sunt frați, descendenți gradul I ai autorului C. C.. Această împrejurare nu se contestă, dar nici nu s-au depus înscrisuri în acest sens.

S-a constatat că notificarea nu a fost formulată de autor, pentru ca odată intervenit decesul, actele săvârșite de acesta, precum și dispozițiile primarului să fie opozabile moștenitorilor.

De asemenea, s-a constatat că notificarea nu a fost formulată de cei trei frați împreună și nici nu rezultă că reclamantele de astăzi ar fi formulat separat de fratele lor o notificare în acest sens, soluționată sau nesoluționată.

Prin urmare, greșit s-a reținut în primă instanță, că reclamantele au uzat de calea prevăzută la Legea 10/2001 finalizată prin stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din legea 247/2005.

Pornind de la această premisă de lucru greșită și fără corespondent în probele dosarului, prima instanță a reținut că acțiunea promovată de cele două reclamante nu mai este admisibilă, fiind încălcat principiul securității raporturilor juridice, dar și regula „electa una via” și a făcut aplicarea în acest context, a Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, această evaluare și acest raționament logico-juridic sunt judicios corecte, dar numai în ceea ce-l privește pe titularul notificării, intervenientul C. C. C., fratele celor două reclamante, care a ales să valorifice calea pusă la dispoziție de legea specială, procedură ce s-a finalizat cu emiterea dispozițiilor prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005.

Instanța a constatat că reclamantele apelante au invocat faptul că în mod greșit s-a reținut în primă instanță faptul că acestea au uzat de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001.

Or, examinând considerentele deciziei prin care s-a soluționat apelul, Curtea a observat că este absent un punct de vedere al instanței în privința caracterului întemeiat sau neîntemeiat al criticii, deci tribunalul nu a analizat motivul de apel arătat și, mai mult, tribunalul reține fără argumente sau trimitere la dovezi în sprijinul concluziei, reproducând necritic ipoteza primei instanțe, că reclamantele și intervenientul au uzat de procedura legii speciale și că prima instanță ar fi statuat corect în această privință.

Prin neanalizarea efectivă a acestui motiv de apel în sensul precizat punctual de cele două reclamante, respectiv acela că apelantele nu au uzat de calea pusă la dispoziție de legea specială, deși în practicaua deciziei apare că instanța a fost preocupată de această împrejurare, părțile fiind interpelate în acest sens - tribunalul a pronunțat o hotărâre afectată de nelegalitate. Instanța de apel era ținută să răspundă acestei critici și să motiveze dacă această împrejurare de drept și de fapt este de natură să influențeze fie soluția, fie numai motivarea soluției pronunțate în cauză.

Instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac are obligația de a analiza toate motivele, de apel sau recurs invocate – obligație corelativă dreptului la un proces echitabil al părții în sensul art. 6 paragarful 1 din CEDO, în componenta sa de drept la apărare.

Omisiunea analizării unui motiv de apel constituie cauză de casare a deciziei astfel pronunțate și trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 5 și 312 alin. 5 din Cod procedură civilă - echivalând cu necercetarea fondului litigiului, în timp ce omisiunea analizării unui motiv de recurs constituie cauză de anulare a respectivei decizii.

Având în vedere prioritatea în examinare a acestei critici din recurs, precum și soluția care s-a impus, de casare cu trimitere și reluare a judecății apelului declarat de reclamante, apare de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate de acestea.

Așa cum s-a arătat în precedent, soluția dată în primă instanță, așa cum a fost păstrată în apel prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de intervenient, este legală.

În această privință, decizia tribunalului și considerentele expuse în sprijinul hotărârii pronunțate, sunt în afara oricărei critici.

Intervenientul C. C.C., fratele celor două reclamante, a ales să valorifice calea pusă la dispoziție de legea specială Legea 10/2001, procedură ce s-a finalizat prin emiterea dispozițiilor prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005.

Într-adevăr, în aceste condiții, nu mai este deschisă și calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 480 Cod civil, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice.

În mod judicios a reținut tribunalul că, în baza legii speciale care s-a aplicat cu prioritate, fiind în concurs cu legea generală – potrivit deciziei RIL 33/2008 a ÎCCJ obligatorie în condițiile legii, s-a stabilit situația fizică și juridică a terenului, cât și afectațiunea actuală, în așa fel încât nu a fost posibilă restituirea în natură, iar dreptul la despăgubiri pe care îl are intervenientul, constituie un bun în accepțiunea art. 1 Protocol 1 CEDO, ce urmează a fi valorificat prin executarea obligațiilor în mod corespunzător de către stat.

Celelalte critici formulate prin cererea comună de recurs, privind neefectuarea unei expertize de specialitate în cauză, aplicarea greșită a unor dispoziții ale Legii nr.10/2001 și neanalizarea acțiunii în raport cu faptul că a fost chemată în judecată și o persoană fizică care ocupă parte din teren și nu a făcut nicio apărare în cauză, au fost respinse ca nefondate.

În ceea ce privește neefectuarea unei expertize, aprecierea asupra utilității unei probe din perspectiva pertinenței și concludenței, este atributul suveran al instanțelor de fond: prima instanță și instanța de apel.

O expertiza în specialitate topografie-cadastru apare necesară pentru identificarea fizică a terenului, deci ar lămuri exclusiv o împrejurare de fapt.

Or, analizarea pretenției în revendicare, în cazul intervenientului s-a limitat exclusiv la identificarea și rezolvarea unei probleme de drept, pentru soluționarea căreia nu era necesară părerea unui specialist în sensul art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă. În această privință, intervenientul nu a contestat identitatea dintre terenul ce a făcut obiectul Legii 10/2001 și terenul revendicat de cele două reclamante și deci, prioritară era rezolvarea problemei de drept, ce a fost corect soluționată în cauză.

Critica referitoare la aplicarea greșită a unor dispoziții legale cuprinse în L.10/2001, este nefondată. Acțiunea promovată a fost întemeiată pe dispozițiile legale de drept comun ce guvernează revendicarea – art. 480 Cod civil. În cauză nu s-au invocat de parte și nu s-au analizat de instanță dispoziții ale legii speciale, în sensul la care se referă în termeni generali recurentul, poziția sa procesuală nefiind una care să indice că ar fi formulat și respectiv, investit instanța, cu o contestație împotriva dispoziției/dispozițiilor emise de Primarul mun. C., în soluționarea notificării 631/N/2001.

Critica privind neanalizarea cererii în cadrul procesual fixat cu privire la părți, este neîntemeiată. Tribunalul, pornind de la premisa că situația fizică și juridică a terenului a fost stabilită în procedura legii speciale, iar intervenientul nu a contestat dispozițiile emise - a pus corect accentul tot pe problema de drept esențială în cauză, aceea a admisibilității promovării și a acțiunii în revendicare după epuizarea căii legale puse la dispoziția persoanei de legea specială, care în prezent – după epuizarea acestei căi, are un bun în sensul art. 1 Protocolul I CEDO, dar nu un drept real, ci un drept de creanță.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului D. sub nr._ .

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor de apel si deciziei de casare,tribunalul a constatat următoarele

Prin decizia civilă nr.1512/08.11.2011 a Curții de Apel C. s-a statuat cu forță obligatorie că Tribunalul D. a pronunțat o soluție nelegală prin neanalizarea motivului de apel formulat de reclamantele C. Lucreția și P. V., motivul vizând statuarea greșită că reclamantele ar fi uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

Curtea de apel C. a clarificat problema de drept privind raportul dintre legea specială si legea generală si efectele parcurgerii procedurii speciale de restituire cu privire la părțile din proces. S-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantele C. Lucreția și P. V. nu au formulat notificare,singurul care a urmat procedura fiind C. C.C..Cu privire la acesta hotararea a intrat în puterea lucrului judecat si nici un aspect al cereri acestuia nu mai poate fi repus în discuție.

S-a constatat că notificarea nu a fost formulată de autor, pentru ca odată intervenit decesul, actele săvârșite de acesta, precum și dispozițiile primarului să fie opozabile moștenitorilor.

Prin urmare, greșit a reținut în primă instanță, că reclamantele au uzat de calea prevăzută la Legea 10/2001 finalizată prin stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din legea 247/2005.

Or, această evaluare și acest raționament logico-juridic ,au fost evaluate ca fiind corecte dar numai în ceea ce-l privește pe titularul notificării, intervenientul C. C. C., fratele celor două reclamante, care a ales să valorifice calea pusă la dispoziție de legea specială, procedură ce s-a finalizat cu emiterea dispozițiilor prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005.

Potrivit art.315 alin.1 C.pr.civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate. Soluția consacrată decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, astfel că, tribunalul reînvestit cu judecarea apelului în urma casării reține că s-a statuat de către Curte că este nelegală soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, promovată de apelantele reclamante C. Lucreția și P. V., intrând în puterea lucrului judecat, soluția primei instanțe cu privire la intervenientul C. C..

Având în vedere că instanța de fond nu a analizat temeinicia sau netemeinicia acțiunii în revendicare,că apărătorul apelantei a solicitat trimiterea cauzei la prima instanță, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, cât și pentru a nu răpi părților un grad de jurisdicție, tribunalul reține incidența dispozițiilor art.297 alin.1 C.pr.civ. teza I, nefiind cercetat fondul pretenției reclamante si a admis apelul declarat de apelantele C. Lucreția și P. V., a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea acțiunii formulate de reclamantele C. Lucreția și P. V..

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._ .

La data de 25.09.2012 pârâtul P. G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantelor, având în vedere că pentru imobilul revendicat de către acestea, reclamantele nu au nici un drept, deoarece acest imobil a făcut obiectul unei restituiri, prin echivalent, în urma unei notificări inițiate în baza Legii 10/2001 de către numitul C. C. care este de altfel singurul moștenitor ce a urma procedura prevăzută de Legea 10/2001, în speță notificarea prevăzută la art. 22 alin. 1,2,3 și 4 Legea 10/2001.

Susține că, prin decizia nr. 1512/08.11.2011 a Curții de Apel C., s-a stabilit, fără tăgadă, că numitele C. Lucreția și P. V. nu au urmat procedurile prevăzute de art. 22 alin. 1,2,3 și 4 din Legea 10/_ în ceea ce privește notificarea în termenul prevăzut de lege, astfel că acestea sunt decăzute din dreptul de a mai solicita imobile a căror reglementare a fost stabilită prin Legea 10/2001, având în vedere prevederile acestuia, respectiv art. 4 alin. 4 și art. 22 alin. 5.

Mai susține că C. C. este singura persoană îndreptățită să beneficieze de restituirea imobilului în cauză, fapt ce s-a și întâmplat atunci când, prin Dispoziția emisă de Primarul Municipiului C., rămasă irevocabilă după parcurgerea în instanță a căilor prevăzute de Legea 10/2001 i s-a restituit imobilul acestuia în echivalent.

Invocă și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, condiția esențială în legitimarea calității procesuale a reclamanților este ca aceștia să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului dedus judecății, ori în cauză, reclamanții nu și-au recăpătat niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, nefiind pronunțată o hotărâre judecătorească sau să fie emis un titlu de proprietate sau alt act de constituire, în temeiul legii fondului funciar, a Legii 10/2001 sau a oricărei alte legi reparatorii.

Posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată din această perspectivă, apare doar ca un drept abstract în limitele generale privind accesul la justiție, însă el trebuie reglementat prin prisma existenței unor legi speciale reparatorii și a procedurilor obligatorii impuse în materia restituirii proprietăților.

Este evident astfel, prin raportare și la jurisprudența ICCJ și la poziția CEDO, că promovabilitatea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care reclamanții nu au urmat procedura specială a legilor reparatorii, nu mai poate fi primită, urmând a fi constatat caracterul său neîntemeiat.

Considerentele arătate la punctele anterioare fac pe deplin admisibile cele două excepții existente în strânsă legătură și interdependență, respectiv a calității procesuale active și a lipsei de interes (pas d*interes, pas d*action), urmând ca acestea să fie admise așa cum au fost formulate.

Pe fondul cauzei, susține că acțiunea este neîntemeiată în condițiile în care terenul ce se revendică nu se identifică, ca și amplasament cu suprafața de teren deținută anterior de autorii reclamanților.

Reclamanții, în măsura în care ar face dovada că autorii lor au deținut un teren, nu pot pretinde terenul în litigiu ce aparține în mod legal, pârâtului, în condițiile în care amplasamentele acestora sunt total distincte, fără nici un fel de suprapunere.

Această stare de fapt se poate stabili prin raportul de expertiză ce se va efectua în cauză, probă considerată a fi necesară chiar de instanța de recurs prin îndrumările date în decizia de casare și o corectă identificare și individualizare a terenurilor aparținând părților trebuie făcută și prin prisma actelor de proprietate ale pârâtului.

Față de aceste considerente, solicită respingerea acțiunii, în principal ca fiind formulată de persoane care nu justifică interesul și calitatea procesuală activă și în teză subsidiară, ca fiind neîntemeiată.

La data de 01.11.2012 reclamantele au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor, susținând că justifică un interes legitim, actual și născut, fiind reprezentat de proteguirea dreptului lor de proprietate legitim cu privire la imobilul din litigiu, drept încălcat în mod flagrant prin ocupațiunea abuzivă a acestui teren de către pârât și justifică faptul că au calitate procesuală activă, existând o identitate deplină între persoana lor și persoanele care sunt subiecte active în raportul juridic dedus judecății, dovedind dreptul lor de proprietate asupra terenului în litigiu cu titlul de proprietate depus la dosarul cauzei, acest drept fiind transmis de la autor în patrimoniul lor prin efectul devoluțiunii succesorale legale.

În cauză, nu are relevanță juridică susținerea pârâtului în sensul că reclamantele nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001.

Prin încheierea de ședință de la 01.11.2012 instanța, în temeiul art. 137 alin. (2) C.P.CIV. a unit excepțiile cu fondul cauzei, fiind nevoie de administrarea de probe.

În dovedirea acțiunii, instanța a încuviințat administrarea probelor cu interogatoriu pentru pârât și efectuarea unei expertize specialitatea topografie pentru identificarea terenului în suprafață de 4000 mp, situat în C., ., județul D. prin dimensiuni, vecinătăți, schiță, să se stabilească dacă în prezent acest teren este liber sau ocupat total sau parțial de pârât, să se stabilească dacă acest teren este identic cu cel înscris în actul de proprietate al autorului C. C. și dacă există suprapunere între acest teren și cel înscris în actul de proprietate al pârâtului P. G., în situația în care acesta depune titlul de proprietate.

Raportul de expertiză a fost întocmit de expert C. A. și a fost depus la dosar la data de 23.10.2013.

Pârâtul a formulat obiecțiuni, în sensul că amplasamentul terenului indicat de reclamanți, face parte din suprafața de teren care i-a fost restituită în baza sentinței irevocabile nr. 292/2004 a Tribunalului D., fiind la acea dată deținător al tuturor drepturilor succesorale după autorul N. C., acest teren nu a fost niciodată în proprietatea reclamantelor, având în vedere că prin s.c.nr. 292/2004 a Tribunalului D. s-a stabilit în mod irevocabil că acest teren a aparținut lui N. C..

Amplasamentul invocat de reclamanți, în urma actului de proprietate autentificat de Tribunalul D. în 04.05.1936 se afla într-o altă zonă decât cea în care este menționată de către aceștia în prezent, acest fapt se poate constata din vecinătățile menționate pe actul respectiv dar și din celelalte existente în zonă.

Mai susține că . un cu totul alt amplasament decât cel de astăzi și este de notorietate că la sfârșitul anilor 1970 în municipiul C. au avut loc reamenajări de mare amploare în zona Calea Severinului, . foarte mult spre zona de sud a orașului și abia în anii 1960 – 1970 s-a creat . „La B.” se afla undeva în zona unităților militare construite în anii 1920 pe teritoriul fostei moșii Ișalnița.

Prin urmare, amplasamentul indicat de reclamanți nu se regăsește, prin prisma actelor de proprietate din 1936, pe amplasamentul ce i-a fost restituit prin sentința irevocabilă nr. 292/2004 a Tribunalului D..

A anexat sentința nr. 292/2004 a Tribunalului D..

Reclamantele au formulat obiecțiuni, în sensul că expertul nu a soluționat obiectivul nr. 3, în sensul că nu a stabilit dacă există suprapunere între terenul care a aparținut autorului lor, identificat de expert și terenul înscris în actul de proprietate al pârâtului cu motivarea că pârâtul nu a prezentat acest act și depune sentința civilă nr. 292/2004 a Tribunalului D..

Instanța a încuviințat obiecțiunile formulate de părți ca fiind întemeiate, răspunsul la acestea fiind înaintat de către expert la data de 21.06.2013, fiind întocmit un supliment la raportul de expertiză.

La data de 19.09.2013 reclamantele au formulat precizare cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului P. G. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 3296 mp – S2, astfel cum aceasta a fost individualizată de expert prin dimensiuni, vecinătăți și schiță topografică, situată în C., ., plan de situație anexă la suplimentul la raportul de expertiză, conturul punctelor 7-4-5-6-7.

În drept, a invocat art. 132 alin. 2 pct. 2 C.P.CIV.

La data de 10.10.2013 reprezentantul pârâtului Municipiului C. prin Primar a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și excepția inadmisibilității acțiunii, excepțiile pe care instanța le-a unit cu fondul și constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul pe fond și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 10.10.2013.

Cauza a fost repusă pe rol și s-a dispus citarea părților pentru termenul de judecată de la 21.11.2013, reclamantele fiind citate cu mențiunea de a evalua terenul în suprafață de 3296 mp și de a achita taxa judiciară de timbru la valoarea terenului.

La data de 12.12.2013 reclamantele au evaluat terenul în suprafață de 3296 mp la suma de_ RON, susținând că această evaluare a terenului este determinată legal prin metoda comparațiilor prin bonitare, de către expertul C. A., iar taxa de timbru este de 5416,18 RON.

Prin încheierea din 20.02.2014, instanța a admis cererea formulată de reclamante și a încuviințat ajutorul public judiciar sub forma eșalonării pe o perioadă de 7 luni a plății taxei judiciare de timbru în sumă de 2961 lei pentru reclamanta C. Lucreția și pe o perioadă de luni a plății taxei judiciare de timbru în sumă de 2506 lei pentru reclamanta P. V. și li s-a pus în vedere acestora să achite lunar taxa de timbru de 420 lei fiecare de la data pronunțării sentinței.

La data de 26.02.2014 pârâtul P. G. a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei C., având în vedere prevederile codului de procedură civilă modificat prin Legea 202/2010, astfel acțiunea privește revendicarea unui bun cu o valoare de peste 500.000 RON și, prin urmare Judecătoria C. nu are competență de a judeca o asemenea cauză, această competență materială îi revine Tribunalului D..

A solicitat admiterea excepției și trimiterea cauzei spre judecare Tribunalului D..

Prin sentința civilă nr. 5403/10.04.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ , a fost respinsă acțiunea precizată de reclamanții C. Lucreția, P. V., în contradictoriu cu pârâții M. C. PRIN PRIMAR, P. G., și intervenient C. C..

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin acțiunea promovată la data de 20.05.2010, reclamantele au solicitat obligarea Municipiului C. prin Primar să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 4000 mp, situată în C., ., ulterior fiind introdus în calitate de pârât și P. G..

Terenul în suprafață de 5000 mp a făcut obiectul notificării nr. 631/N/2001 la Legea 10/2001, fiind emisă în acest sens Dispoziția Primarului nr._/25.04.2007 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 și s-au menținut dispozițiile unui act emis anterior, respectiv Dispoziția nr. 7469/2005 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului.

Notificarea nr. 631/N/2001 a fost formulată de C. C. C. și Dispoziția Primarului nr._/2007 se adresează aceleiași persoane, astfel intervenientul, fratele celor două reclamante, a ales să valorifice calea pusă la dispoziție de Legea 10/2001 și astfel acesta nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C.CIV., având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice.

Tribunalul a stabilit că, în baza legii speciale care s-a aplicat cu prioritate, fiind în concurs cu legea generală – potrivit deciziei RIL 33/2008 a ICCJ obligatorie în condițiile legii, s-a stabilit situația fizică și juridică a terenului cât și afectațiunea actuală în așa fel încât nu a fost posibilă restituirea în natură, iar dreptul la despăgubiri pe care îl are intervenientul, constituie un bun în accepțiunea art. 1 Protocol 1 CEDO, ce urmează a fi valorificat prin executarea obligațiilor în mod corespunzător de către stat.

Faptul că situația fizică și juridică a terenului a fost stabilită în procedura legii speciale, iar intervenientul nu a contestat dispozițiile emise, face să nu fie admisibilă acțiunea în revendicare promovată în condițiile art. 480 C.CIV.

Se are în vedere că imobilul revendicat de către reclamante a făcut obiectul unei restituiri prin echivalent, C. C. fiind singurul moștenitor care a urmat procedura prevăzută de Legea 10/2001, iar reclamantele nu au urmat procedurile prevăzute de art. 22 alin. 1,2,3,4 din Legea 10/2001, în ceea ce privește notificarea în termenul prevăzut de lege, astfel că acestea sunt decăzute din dreptul de a mai solicita imobilele a căror reglementare a fost stabilită prin Legea 10/2001.

Potrivit art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent” a bunurilor ce fac obiectul Legii 10/2001.

În conformitate cu art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001 „De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”.

S-a constatat că, intervenientul C. C. este singura persoană îndreptățită să beneficieze de restituirea imobilului, fapt ce s-a și întâmplat prin Dispoziția emisă de Primarul Municipiului C., rămasă irevocabilă, astfel după parcurgerea în instanță a căilor prevăzute de Lege 10/2001 i s-a restituit acestuia, în echivalent.

S-a constatat și faptul că reclamantele nu fac dovada calității procesuale active, având în vedere că acțiunea în revendicare este definită ca fiind acțiunea proprietarului neposesor asupra posesorului neproprietar.

Astfel, acestea nu și-au recăpătat niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, nefiind pronunțată o hotărâre judecătorească sau să se fi emis un titlu de proprietate în temeiul legilor fondului funciar sau a Legii 10/2001 sau a oricărei alte legi reparatorii.

În consecință, posibilitatea reclamantelor de a se adresa instanței de judecată din această perspectivă, apare doar ca un drept abstract, în limitele generale privind accesul la justiție, însă el trebuie reglementat prin prisma existenței unor legi special reparatorii și a procedurilor obligatorii impuse în materia restituirii proprietăților.

Având în vedere că în cadrul acțiunii în revendicare calitatea de pârât o are cel care deține posesia bunului revendicat, se constată că pârâtul M. C. prin Primar nu mai deține posesia terenului, acesta fiind pus la dispoziția pârâtului P. G. prin Dispoziția nr_/2006, în baza s.c. nr.292/2004 pronunțată de Tribunalul D. și în consecință reclamantele nu justifică faptul că acest pârât are calitate procesuală pasivă, astfel că nu poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Față de considerentele menționate, instanța a apreciat excepțiile examinate ca fiind întemeiate și în consecință, acțiunea precizată a fost respinsă.

Având în vedere ordinea prioritară de soluționare a excepțiilor s-a apreciat ca fiind de prisos examinarea celorlalte excepții invocate de pârâți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Chitoiu Lucreția și P. V. nr.5403/10.04.2014, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Au aratat ca prin sentința civila apelată, instanța de fond le-a respins acțiunea civila de revendicare imobiliara pe care au formulat-o in contradictoriu cu intimații mun. C. prin primar si P. G. in temeiul excepțiilor procesuale invocate de intimați in apărare.

Motivarea instanței de fond, sub acest aspect, este insa neclara, confuza, reținându-se, de fapt, incidența doar a excepției lipsei calității procesuale pasive invocata de intimate mun. C. prin Primar, fără sa se motiveze soluția de admitere a excepțiilor invocate de intimatul P. Gigei in întâmpinare, instanța de fond având obligația legala de a motiva in fapt si in drept soluția de admitere a excepțiilor procesuale invocate de acest intimat P. prin întâmpinare.

Sub acest aspect, sentința apelata este vădit nelegala si netemeinica, neputându-se verifica stabilirea situației de fapt si aplicarea legii de către instanța.

În condițiile in care, soluția pronunțata de către instanța de fond se fundamentează pe excepțiile invocate de intimați in apărare si neargumentate de către instanța, nu s-a mai analizat fondul acțiunii, respectiv, temeinicia cererii de chemare in judecata cu care au investit instanța de judecata, soluție vădit nelegala, fiind data cu nesocotirea, cu ignorarea completa a dispozițiilor exprese din decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțata de Curtea de Apel C., cu nr. 1512/8.11.2011.

Prin acesta decizie, a fost casata in parte decizia civila nr.264/2.05.2011 a Tribunalului D., si trimisa cauza spre rejudecare in apel la Tribunalul D., pentru soluționarea apelului reclamantelor.

Au fost nesocotite de către instanța de fond, in rejudecare, cu desăvârșire, normele legale imperative prevăzute de art.315 C.pr.civ, care prevăd ca" in caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum si asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Eludând dispozițiile exprese din decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr.1512/8.11.2011, instanța de fond a refuzat sa analizeze temeinicia cererii de chemare in judecata, respectiv, a acțiunii in revendicare imobiliara, făcând trimitere la dispozițiile Legii speciale nr.10/2001, invocata de către Tribunalul D., in adoptarea soluției de respingere a apelului reclamantelor, prin decizia civila nr.264/2.05.2011, norme legale care nu au legătura cu acțiunea in revendicare cu care au investit instanța de judecata.

In cauza ,, expertiza topografica a stabilit cu certitudine ca terenul revendicat in suprafața de 3296 m.p., situat in mun. C., ., județul D., si care a aparținut autorului, Chitoiu C., este ocupat abuziv de către intimatul P. G., existând o suprapunere intre terenul înscris in titlul nostru de proprietate si cel înscris in actul de proprietate al acestui intimat.

Instanța de fond a refuzat sa analizeze fondul pretențiilor reclamantelor, respectiv temeinicia acțiunii in revendicare in temeiul art.480 C.civ ., prin metoda comparării titlurilor de proprietate deținute de părți, titlul nostru de proprietate fiind mai bine caracterizat fata de titlul intimatului P., acest teren făcând parte din patrimoniul autorului nostru, in condițiile in care intimatul Preotesa Gigei ,si nici autorii săi, nu au deținut acest teren in litigiu.

Totodată,instanța de fond a ignorant cu desăvârșire titlul de proprietate, fundamentându-și soluția de admitere a unei singure excepții invocate de către mun. C. prin primar pe dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001 care nu are incidență in cauza.

Deși acțiunea civila in revendicare imobiliara este imprescriptibila extinctiv si a probat existența in patrimoniul autorului reclamantelor a imobilului in litigiu până la lata exproprierii nelegale a acestui imobil,instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală și netemeinica, întrucât nu a analizat temeinicia cererii de chemare in judecata având ca obiect revendicare imobiliară, ignorând astfel cu desăvârșire decizia de casare cu trimitere spre rejudecare cu nr..1512/8.11.2011 a Curții de Apel C., irevocabila si obligatorie pentru stanța de fond in rejudecare.

Analizand apelul prin prisma motivelor invocate si a dispozitiilor legale incidente, Tribunalul constata ca este nefondat.

Apelantele pleaca de la premisa eronata ca dreptul de proprietate asupra terenului pentru care au pornit actiunea in revendicare de fata se regaseste in patrimoniul lor, prin efectul transmisiunii succesorale legale de la defunctul Chitoiu C..

In legatura cu terenul in discutie, probele administrate in cauza si dispozitiile legale in materie, contureaza urmatoarea stare de fapt si de drept, corect retinuta, de altfel si de instantele care au mai pronuntat anterior solutii in cauza: la data de 04.05.1936, prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1838, tatal apelantelor, defunctul Chitoiu M. C., a cumparat suprafata de 5000 mp teren arabil situat in pct. Craiovita zis "la burlan", vecin la rasarit cu G. Coanda, la apus si miazazi cu lotul Liceului Tehnic de Meserii, iar la miazanoapte, cu proprietatea Ministerului Apararii Nationale. Potrivit fisei imobilului, terenul a fost situat pe ..

Prin adresa nr._/01.11.2010 aflata la fila nr. 41 a primului dosar de fond, Primaria Municipiului C. a comunicat ca acest teren a fost expropriat prin Decretul nr. 336/1985, ca o parte din teren este ocupat de actuala . figureaza inregistrata in evidentele domeniului public al municipiului C. conform HG nr. 141/2008 la pozitia nr. 2085, iar diferenta este ocupata de proprietate particulara, pentru care s-a executat documentatia inregistrata cu numarul cadastral_ si intabulata in Cartea Funciara cu nr._ C..

. in dosarul de fond din al doilea ciclu procesual la filele nr. 60, 61, 63 sustin teza exproprierii din chiar patrimoniul cumparatorului Chitoiu M. C., despagubirile acordate persoanei expropriate fiind in cuantum de_ lei. Asadar, la data deschiderii succesiunii defunctului Chitoiu M. C., in patrimoniul acestuia nu se mai regasea dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 5000 mp pe care il achizitionase in anul 1936, astfel ca teza transmisiunii succesorale legale a acestui drept in favoarea apelantelor pe care o invoca in sustinerea actiunii in revendicare, nu are niciun fundament factual si legal.

Sub acest aspect, este de retinut ca Decretul nr. 336/1985 nu se regaseste in enumerarea actelor normative subsumate ideii de imobile preluate in mod abuziv, enumerare pe care o face art. 2 din Legea nr. 10/2001 si deci nu se poate imbratisa ideea ca imobilul nu a iesit niciodata din patrimoniul proprietarului si ca statul il detine fara titlu.

Este adevarat insa ca titlul de mostenitor legal acceptant, conferea dreptul succesorului de a solicita recunoasterea dreptului abuziv incalcat in perioada regimului politic anterior anului 1989, iar o asemenea recunoastere s-a facut pe cale judiciara pana la . Legii nr. 10/2001, sau pe cale legala, odata cu . acestei legi.

Asadar, practica – desi oscilanta, totusi, covarsitoare a instantelor - anterioara adoptarii legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, a fost in sensul ca s-au analizat in conditiile dreptului pozitiv, litigiile referitoare la incalcarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale intervenita in perioada 1945 – 1989, recunoscandu-li-se persoanelor indreptatite dreptul la reparatie pentru lipsirea de proprietatea lor.

Calea judiciara a fost rezultatul nerezolvarii pe cale legislativa a problemei bunurilor preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dar odata cu . Legii nr. 10/2001, singura posibilitate de a beneficia de recunoasterea dreptului de proprietate, a fost aceea de a urma procedura prevazuta de respectiva lege. Concret, persoana interesata, fie ca vorbim despre fostul proprietar deposedat, fie ca vorbim despre mostenitorii acestuia, trebuia sa se adreseze cu o notificare prin care sa isi manifeste intentia de a se prevala de reglementarea adoptata.

Desi termenul de formulare a notificarii a fost prelungit prin mai multe acte normative ulterioare, in cauza de fata, numai intervenientul Chitoiu C. a inteles sa isi asume titlul de mostenitor legal cu vocatie succesorala concreta in raport de Legea 10/2001; acesta a depus notificarea nr. 631/N/2001, pentru care s-a emis Dispozitia Primarului nr._/25.04.2007 cu propunerea de acordare de despagubiri in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispozitie definitiva.

Apelantele –reclamante au ales sa se adreseze direct instantei de judecata cu o actiune in revendicare la data de 21.05.2010, fara a tine seama de imperativul fixat de Legea nr. 10/2001, care la art. 1 stabileste ca "Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi."

Este adevarat ca aceeasi lege da posibilitatea si proprietarilor ale caror imobile au fost expropriate sa le fie restituite in natura in anumite conditii, insa tot conform procedurii legale care implica formularea unei notificari.

In consecinta, instanta a retinut corect ca apelantele reclamante nu sunt proprietare neposesoare ale terenului revendicat si ca nu pot promova cu succes o actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ cata vreme pentru lamurirea situatiei juridice a terenului la care se refera actiunea, exista o lege speciala de care nu au facut uz, asa cum a procedat intervenientul Chitoiu C.. Metoda compararii de titluri amintita in motivele de apel, nu poate fi aplicata, apelantele neavand un titlu de proprietate, asa cum s-a aratat anterior.

Imprescriptibilitatea actiunii in revendicare nu are legatura cu principiul aplicarii cu prioritate a legii speciale fata de cea generala, problema aceasta fiind transata, de altfel si prin Decizia nr. 33/2008 pronuntata in interesul legii de ICCJ.

Apreciem ca hotararea atacata este complet motivata, instanta respectand indrumarile deciziei de casare si ca niciuna dintre criticile formulate in apel nu este intemeiata, conditii in care, in conformitate cu dispozitiile art. 296 C.pr.civ, apelul urmeaza sa fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelantele-reclamante C. LUCREȚIA, domiciliată în C., . A, jud. D. și P. V., domiciliată în C., .. 1, .. 17, jud. D., împotriva sentinței civile nr. 5403/10.04.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. C., domiciliat în C., ., jud. D. și intimații-pârâți M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., .. nr.7, județul D. și P. G., domiciliat în C., . A, ., jud. D., ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2015.

Președinte, Judecător,

L. C. C. I. G. Ș.

Grefier,

F. C. C.

Red.jud.L.C.C.

Tehn.F.M./7 ex.07.04.2015

Jud.fond.Fl.D.

← Contestaţie la executare. Hotărâre din 09-04-2015, Tribunalul...		Anulare act. Decizia nr. 616/2015. Tribunalul DOLJ →

Revendicare imobiliară. Sentința nr. 5403/2015. Tribunalul DOLJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Sentința nr. 5403/2015. Tribunalul DOLJ