Anulare act. Decizia nr. 118/2013. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 118/2013 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 4261/121/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE I CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 118
Ședința publică de la 14 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE R.-G. F.
Judecător M. M.
Judecător A. P.
Grefier C. B.
La ordine fiind soluționarea recursului formulat de pârâtul C. M., domiciliat în mun.T., ., ., jud. G., în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. R., domiciliată în mun.T., ., jud. G., și intimații-pârâți C. L., domiciliată în mun.T., .. 65, T. T. și T. M., domiciliați în localitatea Variaș, nr. 31, jud. T. și cu domiciliul ales la Cabinet avocat Ernst T., în mun.Timișoara, .. 8, jud. T., împotriva sentinței civile nr. 631/15.03.2012 pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentului-pârât, personal și asistat de avocat D. V., cu împuternicire avocațială la dosar (fila 34) și reprezentantul intimatei-reclamante, avocat C. S., cu împuternicire avocațială la dosar (fila 39), lipsă fiind intimații-pârâți.
Procedura este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează care învederează modul de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual al pricinii, Biroului Notarilor Publici „E. M. și M. N. Bentu” a depus la dosar procura specială autentificată sub nr. 940/8.03.2005, solicitat de instanță, după care;
Întrebate fiind, părțile arată că nu mai au cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, Tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurentului-pârât consideră sentința pronunțată de Judecătoria T. netemeinică și nelegală din următoarele considerente: Actul sub semnătură privată prin care intimata C. L. pretinde că a devenit proprietară este lovit de nulitate absolută, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea 7/1996 și nu îi este opozabil lui C. M.. Recurentul a luat cunoștință de efectele vânzării și a achitat prețul stabilit de părți. Nu s-a dovedit că recurentul a fost de rea credință în momentul achiziționării imobilului și a terenului aferent de la C. L.. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, conform chitanțelor pe care le depune la dosar.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Primul motiv de recurs este total nefondat, întrucât instanța de fond nu a realizat analiza actului juridic, ci a făcut un paralelism între manifestarea de voință și acordul de voință realizat la încheierea chitanței sub semnătură privată și existența acordului de voință în cadrul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 229/2007. Referitor la al doilea motiv de recurs, și anume reaua credință a intimatei C. L., critica este total nefondată, deoarece instanța a analizat îndeplinirea condițiilor privind încheierea unui contract de vânzare-cumpărare și a constatat că în ceea ce privește acordul de voință al părților, acesta nu există. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că intimata C. L. a fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 229/2007. În ce privește al treilea motiv de recurs, faptul că instanța a înlăturat buna credință a recurentului, și această critică este total nefondată. Instanța de fond, în mod corect a dat curs și principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, în sensul că din moment ce a considerat că actul autentificat sub nr. 229/2007 este lovit de nulitate absolută prin lipsa acordului de voință și existența unei cauze ilicite și morale, se impunea prin prisma acestui principiu, în mod cert, și anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 892/2010. Solicită respingerea recursului, ca fiind nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală.
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei T. sub nr._ din 04.02.2011, reclamanta P. R. a chemat în judecată civilă pe pârâții T. T. și T. M., C. L. și C. M. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T. încheiat de pârâții T. T., T. M. și C. L. și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.”, încheiat de pârâta C. L. cu pârâtul C. M., pe motiv că s-a vândut bunul altuia, respectiv al reclamantei care l-a achiziționat cu act sub semnătură privată în anul 2005; garantarea pentru evicțiune totală a pârâților T. T. și T. M., cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în cursul anului 2005 a achiziționat de la pârâții T. T. și T. M., cu chitanță sub semnătură privată imobilul situat în T., ., compus din suprafața de 903 mp teren și casa de locuit edificată pe acest teren formată din 3 camere, 2 holuri și bucătărie, pentru care a achitat suma de_ Euro, în două tranșe, prima la data de 23.02.2005 și a doua la data de 04.03.2005, vânzătorii pârâți T. T. și T. M. recunoscând că imobilul a fost achitat în întregime, urmând să se perfecteze actele de vânzare cumpărare în cel mai scurt timp. A mai arătat reclamanta că atât chitanța sub semnătură privată cât și predarea banilor s-au făcut în prezența pârâtei C. L., aceasta fiind cea care a și redactat chitanța în totalitate și care a semnat înscrisul în calitate de martor.
Reclamanta a mai arătat că ulterior vânzătorii pârâți T. T. și T. M. au plecat din localitate, stabilindu-și domiciliul în alt loc, spunându-i reclamantei că au lăsat o procură, mandat special numitului A. V., concubinul pârâtei C. L., pentru a perfecta cu reclamanta, în formă autentică convenția de vânzare cumpărare, însă acesta a vândut imobilul în litigiu pârâtei C. L., cu contractul vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T.. Reclamanta a arătat că a aflat despre acest lucru abia în cursul anului 2008 când a și formulat o plângere penală și că pârâta C. L. deși cunoștea că împotriva ei începuse urmărirea penală pentru înșelăciune în legătură cu acest imobil, a ipotecat acest imobil la o bancă comercială, după care l-a vândut pârâtului C. M. cu contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.”. A mai arătat reclamanta că pârâtul C. M. nu poate fi considerat ca fiind cumpărător de bună credință deoarece nu a depus toate diligențele pentru a afla starea faptică și juridică a imobilului, pe care nici măcar nu l-a vizualizat, mulțumindu-se doar cu încheierea actului. Reclamanta a arătat că începând cu anul 2005 și până în prezent a locuit continuu în imobil, că până în anul 2010 nu a fost tulburată în nici un fel, că în 2011 a fost dată în judecată pentru revendicare de către pârâtul C. M..
A mai arătat că în opinia ei vânzarea făcută pârâtei C. L. a fost una fictivă, că practic s-a vândut bunul altuia, respectiv al reclamantei, ea considerându-se proprietara imobilului în litigiu, iar cea făcută pârâtului C. M. a fost făcută în timp ce se efectuau cercetări penale față de C. L..
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere reclamanta a arătat că pârâții T. T. și T. M., în calitate de vânzători răspund pentru evicțiune, în baza art. 1337-1339, astfel că solicită obligarea acestora la restituirea în întregime a prețului achitat, respectiv a sumei de_ Euro.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1315,1346 și 1352 cod civil.
În dovedirea acțiunii a solicitat administrarea probei cu acte, martori și interogatoriul pârâților.
În acest sens a depus la dosarul cauzei, fotocopii, semnate pentru conformitate ale următoarelor acte: contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T. încheiat de pârâții T. T., T. M. și C. L., contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.” încheiat de pârâta C. L. cu pârâtul C. M., înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță - precontract de vânzare cumpărare” datat 23.02.2005 și completat la 04.03.2005 înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță –precontract de vânzare cumpărare” datat 23.02.2005, sentința penală nr. 588/29.10.2010 a Judecătoriei T., declarații din dosarul penal nr. 2806/P/2008, respectiv declarație parte vătămată C. Tincuța, declarație invinuită C. L., declarație martor T. T., declarație martor T. M., declarație martor C. C. S., declarație martor C. M..
Legal citată pârâta C. L. nu s-a prezentat la instanță la nici un termen de judecată, nu a depus întâmpinare și nici nu a contestat în vreun alt mod susținerile reclamantei.
Legal citați pârâții T. T. și T. M. nu s-a prezentat la instanță la nici un termen de judecată. Aceștia au solicitat prin apărătorul ales Ernest T. ca luarea interogatoriului admis de instanță față de ei să se efectueze prin comisie rogatorie la Judecătoria Timișoara. Deși instanța a admis această cerere, ei nu s-au prezentat pentru luarea interogatoriului, astfel că Judecătoria Timișoara, prin încheierea nr._/22.11.2011 a constata imposibilitatea de îndeplinire a comisiei rogatorii.
Instanța a dispus citarea celor doi pârâți cu mențiunea „personal la interogatoriu” și la Judecătoria T., însă cei doi pârâți nu s-au prezentat.
Prin concluziile scrise depuse la dosar cei doi pârâți au solicitat admiterea acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâții C. L. și C. M. și respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu ei.
Legal citat pârâtul C. M. s-a prezentat la instanță și a depus și întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, motivat de faptul că el este cumpărător de bună credință, că buna credință se prezumă, că atunci când a cumpărat imobilul pârâta C. L. i-a arătat atât actul prin care ea devenise proprietara imobilului, prin cumpărare de la pârâții T. T. (T.) și T. M., cât și actul de proprietate al acestora. A mai arătat că el nu a intrat în imobil deoarece i s-a spus că era închiriat și că în momentul în care a vrut să intre în imobil i s-a spus de către o persoană că fiica ei este proprietara imobilului și că nu știe nimic de actul autentic încheiat de el cu C. L..
Ulterior prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul C. M. a arătat că la momentul când el a cumpărat imobilul nu a știut de înțelegerile dintre reclamantă și familia T., că din moment ce reclamanta nu a autentificat actul încheiat de ea cu pârâții T., înscrisul sub semnătură privată invocat de reclamantă nu îi este opozabil. A mai arătat că pentru un imobil constând din teren cu construcție, încheierea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare este obligatorie, și că antecontractul de vânzare cumpărare nu transferă proprietatea.
În ceea ce privește buna credință a sa a invocat decizia nr. 976/08.07.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1898 și art. 1899 alin. 2 din Codul civil, precum și decizia nr. 69/18.02.2003 a Curții Constituționale, în considerentele căreia s-a arătat că „în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință să fie preferat cel din urmă”.
Inițial pârâtul C. M. a solicitat în combaterea acțiunii și în dovedirea întâmpinării administrarea probei cu martori și interogatoriul pârâților T., însă ulterior a renunțat la administrarea acestora (încheierea din 06.07.2011 și declarație fila 115 ds. fond).
La propunerea reclamantei au fost audiați martorii C. M. și U. I. din declarațiile cărora rezultă că reclamanta a cumpărat în 2005, cu prețul de_ Euro, un imobil constând din casă și teren situat în T., pe . de la pârâții T. T. și T. M., imobil în care au locuit aceștia, că s-a întocmit un înscris sub semnătură privată, care a fost semnat în calitate de martor și de pârâta C. L., care era concubina lui A. V., că acesta din urmă i-ar fi vândut apoi cu act autentic același imobil concubinei sale, pârâta C. L., care la rândul ei l-a vândut lui C. M.. Martorii au mai arătat că reclamanta împreună cu familia ei (mama și fiica) locuiesc din 2005 și până în prezent în imobil. Martorul U. I. a mai arătat că a discutat în repetate rânduri la telefon cu pârâții T., că aceștia i-au spus că adevăratul proprietar al imobilului este reclamata, că ei i-au lăsat procură lui A. V. pentru „a face acte pe casă reclamantei”.
Prin sentinta civilă nr. 631/15.03.2012, Judecatoria T. a admis în parte acțiunea având ca obiect nulitate contract de vânzare cumpărare, formulată de reclamanta P. R., împotriva pârâților T. T. și T. M., C. L., și C. M., a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T. încheiat de pârâții T. T. și T. M., prin mandatar A. V. și pârâta C. L. și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.” din T. încheiat de pârâta C. L. cu pârâtul C. M., cu privire la imobilul situat în T., . compus din suprafața de 903 mp teren și casa de locuit edificată pe acesta formată din 3 camere, 2 holuri și o bucătărie si a respins ca neîntemeiat capătul al doilea de cerere.
Conform art.18 din OUG 51/2008 a obligat pe pârâți să plătească statului, prin Primăria T., Serviciul impozite și taxe, în contul destinat colectări taxelor judiciare de timbru, suma de 3411,00 lei reprezentând taxă timbru pentru care reclamanta a beneficiat de scutire. A dispus comunicarea sentinței, după rămânerea definitivă și irevocabilă la OCPI BCF T..
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut urmatoarele:
- prin acțiune instanța a fost investiră cu o acțiune pentru constatare nulitate absolută a două contracte de vânzare cumpărare privind un imobil situat în T..
- cererea este de competența Judecătoriei T., raportat la dispozițiile art. 13 cod procedură civilă.
- la judecarea cauzei instanța urmează a face aplicarea dispozițiilor Codului civil de la 1864, având în vedere data încheierii contractelor 2007 și 2010, precum și dispozițiile art. 3 și 102 din legea nr. 71/2011.
- reclamanta a arătat în motivarea acțiunii sale faptul că prin cele două contracte de vânzare cumpărare a căror nulitate a solicită s-a vândut bunul său, că pârâta C. L. a acționat cu rea credință și atunci când a cumpărat imobilul și atunci când l-a vândut.
- în literatura de specialitate s-a apreciat că factorul esențial al unui contract este acordul de voință al părților, voința lor juridică (art. 942 din Codul civil).
- voința juridică se concretizează în două laturi esențiale: consimțământul și cauza sau scopul actului juridic, iar validitatea unui contract este condiționată de caracterul licit și moral al cauzei sau scopului său (art. 948 pct. 2 și art. 966 - 968 din Codul civil).
- raportat la ambele aspecte, instanța a apreciat că, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T. încheiat de pârâții T. T. (T.), T. M. prin procurist A. V. și C. L. nu este valabil, pentru urmatoarele considerente:
Din probatoriile administrate în cauză a reieșit că între pârâții T. T. și T. M. pe de o parte în calitate de vânzători și pârâta C. L. în calitate de cumpărătoare nu s-a realizat niciodată acordul de voință în ceea ce privește vânzarea – cumpărarea imobilului situat în T., .. Acest lucru rezultă atât din declarațiile date de pârâții T. T. și T. M. în dosarul penal, în care au arătat că ei s-au înțeles pentru vânzarea imobilului doar cu reclamanta, că au lăsat procură pentru întocmirea actului autentic numitului A. V. că nu și-au dat acceptul pentru vânzarea imobilului către pârâta C. L. și nici nu au primit vreun ban de la aceasta ca preț al vânzării. Ambii pârâții T. au declarat că ei nu au primit bani pentru imobil decât de la reclamantă. Această susținere a pârâților este confirmată și de declarația martorului U. I..
Instanța a apreciat de asemenea că și scopul contractului de vânzare-cumpărare a fost imoral și ilicit, câtă vreme prin încheierea acestuia s-a urmărit practic fraudarea intereselor reclamantei. Astfel instanța a reținut că în cauză pârâta C. L. a cunoscut existența convenției dintre reclamantă și pârâții T., cu privire la imobilul în litigiu, ea fiind cea care a întocmit înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță – precontract de vânzare cumpărare” datat 23.02.2005, pe care l-a și semnat la rubrica „martor”, a avut cunoștință de asemenea despre faptul că reclamanta a achitat integral prețul de_ Euro convenit cu vânzătorii. Instanța a înlăturat ca nesinceră și nereală susținerea pârâtei C. L. din declarația dată în dosarul penal, conform cărei pârâții T. T. și T. M. au vândut reclamantei imobilul părinților lui T. T., imobil care se afla în aceeași curte și la aceeași adresă cu cel proprietatea lor, și că procura lăsată lui A. se referea la imobilul proprietatea lor, nu la cel vândut reclamantei. Această susținere este infirmată de declarațiile martorilor C. M. și U. I., de susținerile pârâților T. T., precum și de faptul că reclamanta s-a mutat și a locuit în imobilul pârâților T. T. și T. M., nu în cel al părinților acestora.
Instanța a apreciat că pârâta nu a dovedit în nici un fel faptul că pentru imobilul achiziționat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. G.” din T. încheiat cu pârâții T. T. (T.) si T. M. prin procurist A. V. ar fi plătit prețul de 50.000 lei. Susținerile acesteia din declarația dată în dosarul penal conform cărora ea și concubinul ei A. V. (actualmente soțul ei) ar fi împrumutat pe pârâții T. cu suma de 50.000 lei și că au trecut această sumă drept preț al vânzării deoarece nu le-a fost restituit acel împrumut, nu sunt dovedite cu nici un mijloc de probă și sunt infirmate de pârâții T..
Mai mult, conduita ulterioară a pârâtei C. L., care a ipotecat acel imobil la o bancă pentru obținerea unui împrumut chiar în anul în care l-a cumpărat, (conform propriei declarații) iar apoi l-a vândut în anul 2010, în timpul cercetărilor penale pârâtului C. M. cu un preț mai mic, decât cel pretins că l-ar fi achitat la achiziționarea acestuia, denotă cu certitudine că scopul urmărit la încheierea ambelor contracte de vânzare cumpărare a fost unul ilicit și ilegal.
Conform dispozițiilor art. 966 din Codul civil, sancțiunea încheierii unui contract cu cauză imorală și ilicită este nulitatea absolută.
De altfel, în literatura de specialitate, s-a apreciat că vânzarea încheiată cu o altă persoană, în dauna beneficiarului cumpărător al unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, constituie o fraudă cu ocazia transferului dreptului de proprietate, urmărindu-se sustragerea de la obligația asumată prin antecontract, instanța a apreciat că este necesar să facă câteva clarificări cu privire la efectele înstrăinării bunului promis către o altă persoană chiar dacă, față de concluzia la care a ajuns cu privire la cauza contractului de vânzare-cumpărare, această discuție ar putea să pară neimportantă.
Teoria de specialitate face distincție în raport de buna sau reaua-credință a terțului cumpărător, afirmând fără rezerve că, indiferent de poziția promitentului vânzător, dacă terțul a fost de bună-credință, înstrăinarea făcută cu titlu oneros rămâne valabilă, rămânând celui prejudiciat o acțiune în răspundere contractuală sub forma obligării la daune-interese a promitentului vânzător. Dacă însă terțul a fost de rea-credință, s-a apreciat că reaua-credință a părților constituie motiv de nulitate absolută a unui contract numai prin raportare la cauză, privită ca element esențial al contractului și nu "in abstracto". În speță instanta a retinut ca s-a făcut dovada că pârâta C. L. a fost de rea credință la încheierea contractului, scopul urmărit de ea și concubinul ei fiind acela de fraudare atât a intereselor reclamantei cât și cele ale pârâților T. T. și T. M..
În ceea ce privește pe pârâții T. T. și T. M. instanța a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada că ei s-ar fi înțeles cu pârâta C. L. să-i vândă imobilul în litigiu, sau că ar fi urmărit să se sustragă de la perfectarea actelor de vânzare cumpărare cu reclamanta, totuși aceștia au o culpă în crearea acestei situații litigioase, prin faptul că deși au susținut că au dat mandat de reprezentare numitului A. V. doar pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare cu reclamanta nu au reacționat în nici un fel (în sensul anulării actului, a formulării unei acțiuni pentru depășirea limitelor mandatului sau pentru neplata prețului) atunci când au aflat că în realitate contractul de vânzare cumpărare în formă autentică nu s-a încheiat cu reclamanta ci cu o altă persoană cu care ei nu s-au înțeles. În aceste condiții instanța a apreciat că față de reclamantă ei au aceeași culpă în încheierea actului ca și pârâta cumpărătoare C. L..
Pentru considerentele arătate, instanța a constatat că voința juridică, sub cele două laturi esențiale ale sale, nu a existat, fiind încălcat principiul libertății de voință în materia contractelor și în consecință a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. Guritoiu” din T. încheiat de pârâții T. T. (T.) și T. M., prin mandatar A. V. și pârâta C. L. cu privire la imobilul situat în T., . compus din suprafața de 903 mp teren și casa de locuit edificată pe acesta formată din 3 camere, 2 holuri și o bucătărie.
În ceea ce privește contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.”, încheiat de pârâta C. L. cu pârâtul C. M., instanța a apreciat că și acesta este lovit de nulitate pentru următoarele considerente:
Caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare determină aplicarea în această materie a unui principiu consacrat, potrivit căruia vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului ce înstrăinează "nemo plus juris ad allium transferre potest quam ipse habet" sau, altfel spus, nimeni nu poate transmite ceea ce nu are ("nemo dat quod non habet").
Față de cele arătate, rezultă că contractul de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului, care a cumpărat, pe riscul său, un bun al altuia, este lovit de nulitate absolută, conform art. 948 din Codul civil.
În cauză instanța a constat nulitatea absolută a contractului de vânzarea cumpărare autentificat sub nr. 229/19.01.2007 la BNP „I. Guritoiu” din T., desființându-se astfel titlul vânzătoarei, astfel incat a desfiintat și actul subsecvent, conform principiului „resoluto jure dantis resolvitur jur accipientis”, în cauză fiind dovedită rea-credință și a cumpărătorului, respectiv a pârâtului C. M..
Astfel se observă că acesta a cumpărat imobilul în litigiu, ce includea și o casă de locuit, fără ca măcar să-l vizioneze, să verifice măcar dacă avea sau nu numărul de camere menționat în act, și despre care existau discuții că ar aparține altei persoane, (aspect pe care chiar pârâtul l-a menționat în întâmpinarea depusă la dosar), a plătit un preț cu mult mai mic decât cel plătit anterior de vânzătoare.
Mai mult vânzarea s-a făcut fără ca imobilul să-i fie predat, deși sub aspectul realității fizice, efectul principal al vânzării este predarea materială a lucrului vândut, pentru ca dobânditorul să se bucure de acesta. În speță se observă că nici măcar vânzătoarea C. L. nu a avut vreodată posesia imobilului, aceasta fiind exercitată din 2005 și până în prezent de către reclamantă.
Instanța a înlăturat și susținerile făcute de pârâtul C. M., potrivit cărora el a verificat imobilul la Cartea Funciară, rezultatul fiind că la momentul vânzării imobilul era înscris pe numele pârâtei C. L., ceea ce denotă buna credință a pârâtului la încheierea actului, deoarece „în practica judiciară s-a stabilit, că în cazul imobilelor nici chiar întabularea unei asemenea vânzări (a lucrului altuia sau a unei vânzări nule absolut) nu este în măsură să conserve dreptul astfel dobândit; principiul publicității și încrederii publice în cărțile funciare nu apără decât pe cumpărătorul de bună credință, nu și pe cel de rea credință.”
Față de aceste considerente instanța a dispus și anularea și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 892/26.02.2010 la BNP „I. M.” din T. încheiat de pârâta C. L. cu pârâtul C. M., cu privire la imobilul situat în T., . compus din suprafața de 903 mp teren și casa de locuit edificată pe acesta formată din 3 camere, 2 holuri și o bucătărie.
În ceea ce privește capătul al doilea de cerere din acțiunea formulată de reclamantă privind obligarea pârâților Toba T. (T.) și T. M. la plata sumei de_ euro, ca urmare a răspunderii acestora pentru evicțiune, instanța l-a apreciat ca neîntemeiat, având în vedere soluția pronunțată la primul capăt de cerere și motivarea culpei acestora.
Conform art. 18 din OUG 51/2008 în referire și la art. 274 cod procedură civilă instanța a obligat pe pârâți să plătească statului, prin Primăria T., Serviciul impozite și taxe, în contul destinat colectări taxelor judiciare de timbru, suma de 3411,00 lei reprezentând taxă timbru pentru care reclamanta a beneficiat de scutire.
Impotriva acestei hotarari a formulat recurs paratul C. M., aratand ca hotararea instantei de fond este nelegala si netemeinica. Arata ca imobilul in cauza nu a trecut in proprietatea reclamantei P. R. intrucat nu exista un act autentic translativ de proprietate, asa cum cere legislatia in vigoare, antecontractul de vanzare-cumparare dand nastere doar unui drept de creanta. Arata ca in cazul in care promitentul-vanzator instraineaza bunul unei terte persoane, promitentul-cumparator are doar dreptul la daune-interese, neputand cere incheierea contractului de vanzare-cumparare.
Arata recurentul ca instanta de fond in mod gresit a inlaturat ca nesincera sustinerea paratei C. L. din declaratia data in dosarul de urmarire penala, conform careia paratii T. ar fi vandut reclamantei un alt imobil decat cel in cauza si ca procura lasata lui A. V. se referea la un alt imobil. Arata recurentul ca desi legea penala nu ofera o definitie a autoritatii de lucru judecat, acest principiu functioneaza si in procesul penal si instanta de fond nu putea inlatura aceasta declaratie.
Arata ca desi ar fi posibil ca parata C. L. sa fi fost de rea-credinta in raporturile din primul contract de vanzare cumparare, nu acelasi lucru se poate spune si despre recurent, care este de buna credinta si a verificat anterior cumpararii, la cartea funciara, daca imobilul apartine vanzatoarei sau nu.
Arata ca nu a cunoscut intelegerile dintra reclamanta si familia T. si nici de existenta antecontractului de vanzare-cumparare. Mai arata ca reclamanta cunostea faptul ca imobilul a fost vandut numitei C. L. inca din anul 2008, insa a preferat sa ramana in pasivitate.
Recurentul arata ca atat timp cat el a fost cumparator de buna credinta, chiar daca parata C. L. a vandut bunul altuia, recurentul nu poate fi evins, reclamanta avand la indemana doar o actiune in daune-interese.
Paratii Toba T. si Toba M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Reclamanta P. R., prin notele de concluzii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, aratand ca instanta de fond a pronuntat o hotarare legala si temeinica.
Analizand actele si lucrarile dosarului prin prisma motivelor de recurs, tribunalul constata urmatoarele:
In ceea ce priveste transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului catre reclamanta prin antecontractul de vanzare-cumparare, aceasta chestiune nu a format obiectul prezentei cauze, reclamanta nesolicitand pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic, ci doar constatarea nulitatii celor doua contracte de vanzare cumparare succesive.
Aprecierile pe care instanta de fond le-a facut asupra antecontractului de vanzare-cumparare vizau doar aspecte legate de vointa paratilor Toba T. si Toba M. la vanzarea imobilului catre parata C. L., existenta anecontractului precum si declaratiile familiei T. date in fata organelor de urmarire penala conducand la concluzia ca de fapt paratii T. nu au vrut niciodata sa vanda imobilul paratei Cracuin L..
In ceea ce priveste buna credinta a paratei C. L., tribunalul apreciaza ca instanta de fond in mod corect a constatat ca parata a dat dovada de rea credinta la incheierea primului contract de vanzare cumparare prin care a dobandit imobilul in cauza. Faptul ca aceasta a fost martora la incheierea antecontractului de vanzare cumparare conduce in mod categoric la aceasta concluzie, atat timp cat stia de existenta acordului de vointa in vanzarea imobilului dintre reclamanta si familia T.. Mai mult chiar si relatiile dintre parata C. L. si procuristul sotilor Toba, numitul A. V. conduc catre aceeasi concluzie.
In ceea ce priveste inlaturarea de catre instanta de fond a sustinerilor paratei C. L. din declaratia data in fata organelor de urmarire penala, tribunalul constata ca instanta de fond putea inlatura aceste afirmatii, atat timp cat o declaratie nu poate intra sub incidenta autoritatii de lucru judecat daca nu a avut o cercetare judecatoreasca si nu a fost pronuntata o hotarare judecatoreasca in acest sens. Mai mult, din toate probele dosarului rezulta ca aceasta presupusa confuzie intre doua imobile situate in aceeasi curte nu exista, atat timp cat atat antecontractul de vanzare cumparare cat si procura, cat si contractele de vanzare-cumparare se refera la acelasi imobil.
In ceea ce priveste buna sau reaua credinta a paratului C. M., tribunalul apreciază ca simpla verificare la cartea funciara a inscrierilor fata de un imobil nu poate conduce la ideea de buna-credinta.
In dreptul romanesc buna credinta se prezuma si reaua credinta trebuie dovedita. In fata instantei de fond reclamanta a dovedit reaua credinta si a paratului C. M..
Atat timp cat acesta nu a vazut niciodata casa si terenul pe care intentiona sa le cumpere, nu s-a dovedit interesat daca ceea ce se vindea conform actelor si exista in realitate si nu a solicitat niciodata punerea in posesie, instanta de fond in mod corect a apreciat ca aceasta vanzare a fost de convenienta cu parata C. L., iar paratul C. M. a fost de rea-credinta.
O minima cercetare a situatiei de fapt l-ar fi adus pe recurent in situatia de a afla ca parata C. L. nu are posesia bunului si ca fata de imobilul respectiv exista un litigiu. Pentru ca practica judiciara in materie a aratat ca buna credinta la incheierea unui contract de vanzare-cumparare se refera si la prudenta si diligenta de la data incheierii acelui act, implicand atat informarea asupra situatiei juridice dar si asupra situatiei faptice a imobilului. Or, atat timp cat recurentul nu a vazut imobilul, nu a intrat in posesia lui dupa incheierea contractului de vanzare cumparare si nici nu a incercat sa intre in posesia acestuia, este clar ca nu a dat dovada de buna-credinta ci dimpotriva, existand chiar posibilitatea sa fi stiut care sunt circumstantele acestei tranzactii.
Faptul ca reclamanta nu a formulat o actiune in instanta din anul 2008 cand recurentul presupune ca ar fi aflat aceasta de vanzarea imobilului catre C. L., nu poate atrage buna sa credinta si nici rasturna probele vizand reaua sa credinta.
F. de aceste considerente, tribunalul apreciaza ca instanta de fond a pronuntat o hotarare legala si temeinica si pe cale de consecinta urmeaza sa respinga recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul C. M., domiciliat în mun.T., ., ., jud. G., în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. R., domiciliată în mun.T., ., jud. G., și intimații-pârâți C. L., domiciliată în mun.T., .. 65, T. T. și T. M., domiciliați în localitatea Variaș, nr. 31, jud. T. și cu domiciliul ales la Cabinet avocat Ernst T., în mun.Timișoara, .. 8, jud. T., împotriva sentinței civile nr. 631/15.03.2012 pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr._, ca fiind nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Februarie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR, GREFIER,
R.-G. FloreaMagdalena M. A. PungociCarmen B.
Red.RGF/tehn.CB
Ex. 2/23.04.2013
Fond – N.F.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 360/2013. Tribunalul GALAŢI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1156/2013. Tribunalul... → |
|---|
