Pretenţii. Decizia nr. 663/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 663/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 30-09-2015 în dosarul nr. 663/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 663/2015
Ședința publică de la 30 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. N.
Judecător L. B.
Grefier A. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de către apelantul I. T. AL POLITIEI DE FRONTIERA G. în contradictoriu cu intimații S. C., M. A. INTERNE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr._/31.10.2014 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, când Tribunalul a avut nevoie de timp pentru deliberare și a amânat pronunțarea la data de 30.09.2015.
INSTANȚA
Asupra apelului civil de față:
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G., sub nr._, reclamantul S. C. a chemat în judecată pârâtul M. A. Interne, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 lei reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că la data de 16.03.2012, soția sa Farcă F. L. a părăsit țara ilegal împreună cu cele două fiice ale lor, prin Vama G.. Reclamantul nu și-a dat consimțământul cu privire la părăsirea țării, iar lucrătorul poliției de frontieră nu și-a îndeplinit conștiincios îndatoririle de serviciu, încălcând prevederile Anexei VII pct. 6 din Regulamentul 562/2006 cu privire la Codul Frontierelor Schengen și art. 30 alin. 1 lit. b din Legea 248/2005.
A formulat plângere penală și administrativă, iar pârâta i-a răspuns că a luat măsuri disciplinare față de angajatul său.
Datorită acestei situații, nu a mai avut posibilitatea să-și vadă copiii, a fost atât de afectat încât a făcut ulcer și gastrită, fiind nevoit să suporte un regim alimentar. Totodată, a fost pus într-o situație umilitoare de înjosire și rușine față de persoanele cunoscute, a suferit de insomnii, dureri permanente de inimă.
În susținerea cererii a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1349 C.civ.
Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive.
În drept, pârâta a invocat art. 205 C.proc.civ.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare și cerere modificatoare prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Inspectoratului T. al Poliției de Frontieră G..
Pârâtul a I. T. al Poliției de Frontieră G. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei G..
Pe fondul cauzei, a arătat că aspectele invocate de reclamant au făcut obiectul unei plângeri penale care s-a soluționat prin neînceperea urmăririi penale, reținându-se lipsa oricărei vinovății a polițistului de frontieră având în vedere că cei 2 copii au părăsit țara folosindu-se de pașapoartele americane astfel încât nu se supuneau regulilor privitoare la minorii de cetățenie română.
În opinia sa, nu sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea delictuală întrucât nu s-a săvârșit nicio faptă ilicită și nu există niciun prejudiciu.
În drept, a invocat art. 205 C.proc.civ.
Prin încheierea din 04.07.2014, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei G..
La termenul din 12.09.2014, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A. Interne și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin sentința civilă nr._/31.10.2014 pronunțată de Judecătoria G., s-a admis în parte cererea, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei, reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
S-au respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1349 C.civ., referitoare la răspunderea delictuală.
Însă, din motivarea cererii de chemare în judecată, instanța constată că, în realitate, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1373 din același Cod, referitoare la răspunderea comitenților pentru prepuși.
Potrivit art. 1373 C.civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Răspunderea comitentului presupune, în primul rând, întrunirea tuturor condițiilor necesare răspunderii pentru fapta proprie, respectiv existența faptei ilicite săvârșite de prepus, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția prepusului.
Alături de aceste condiții generale, trebuie să fie îndeplinite și două condiții speciale, respectiv existența, la data săvârșirii faptei, a raportului de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de către comitent.
Instanța a reținut că numita Farcă F. L., fosta soție a reclamantului, la data de 16.03.2012 a părăsit România prin Punctul de Trecere a Frontierei G., împreună cu cele două fiice ale reclamantului, S. Sedona C. și S. E. G.. Acestea au ajuns în SUA, la socrii reclamantului.
În drept, instanța a reținut că potrivit art. 30 alin. 1 lit. b din Legea 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a cetățenilor români minori numai dacă sunt însoțiți de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri: minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți. I se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau în statele de destinație, precum și cu privire la perioada acesteia sau, după caz, face dovada decesului celuilalt părinte.
Totodată, potrivit Anexei nr. VII pct. 6 din Regulamentul CE nr. 562/2006 (Codul Frontierelor Schengen), Polițiștii de frontieră vor acorda o atenție specială minorilor, însoțiți sau care circulă neînsoțiți. Minorii care trec frontiera vor face obiectul aceluiași tip de controale la intrare și ieșire ca și adulții, conform celor stabilite de acest text.
În cazul minorilor neînsoțiți, polițistul de frontieră va verifica dacă persoanele care însoțesc minorii au drepturi părintești asupra acestuia, în special în cazurile în care minorii sunt însoțiți doar de un adult și există motive serioase de suspiciune că aceștia ar fi putut fi luați din custodia persoanei/persoanelor care exercită în mod legal drepturile părintești asupra lor. În situația din urmă, polițistul de frontieră va continua investigațiile pentru a detecta orice inconsistență sau contradicție cu informațiile oferite.
În cazul minorilor care călătoresc neînsoțiți, polițiștii de frontieră se vor asigura că, prin intermediul unor controale amănunțite asupra documentelor de călătorie și documentelor justificative, minorii nu părăsesc teritoriul împotriva voinței persoanei/persoanelor care exercită în mod legal drepturile părintești asupra lor.
Din interpretarea acestor dispoziții legale, instanța a constatat că în situația în care unul din părinți dorește să părăsească România împreună cu un copil minor este necesar să prezinte lucrătorilor vamali acordul notarial al celuilalt părinte.
Cei doi copii minori ai reclamantului, pe lângă cetățenia română, au și cetățenie americană, însă, acest aspect este lipsit de relevanță atât timp cât prevederile legale nu fac distincție între minorii care au doar cetățenie română și minorii care pe lângă cetățenia română mai dețin și cetățenia altui stat.
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor speciale pentru antrenarea răspunderii, instanța a constatat că acestea sunt îndeplinite, întrucât s-a făcut dovada raporturilor de prepușenie, iar prepusul pârâtului a acționat în limitele atribuțiilor de serviciu pe care le avea.
Referitor la condițiile generale ale răspunderii, instanța a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.
Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului ce aparține unei persoane.
În cauză, fapta ilicită constă în nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la libera circulație a cetățenilor români minori, în sensul că lucrătorul de frontieră, prepusul pârâtului, nu a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 30 alin. 1 lit. b din Legea nr. 248/2005, respectiv nu a solicitat soției reclamantului să prezinte acordul scris al reclamantului cu privire la părăsirea României de către copiii minori.
De asemenea, este îndeplinită și condiția vinovăției.
Este adevărat că plângerea penală formulată de reclamant împotriva lucrătorului de frontieră a fost soluționată prin neînceperea urmăririi penale, însă, potrivit art. 1357 alin. 2 C.civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Așadar, chiar dacă fapta lucrătorului de frontieră nu a întrunit elementele constitutive ale unei infracțiuni aceasta nu înseamnă că fapta sa nu poate atrage o altă răspundere decât cea penală, respectiv civilă sau administrativă.
De altfel, fapta ilicită săvârșită de prepusul pârâtului a atras sancționarea sa disciplinară așa după cum rezultă din adresa din 27.04.2012 emisă de I. General al Poliției de Frontieră.
În aceste condiții, instanța a constatat că prepusul pârâtului a săvârșit o faptă ilicită, cu vinovăție, de natură să atragă răspunderea civilă a comitentului.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare el trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă. În privința reparării prejudiciului, principiul general este al reparării integrale și în natură a prejudiciului, iar dacă repararea în natură nu este posibilă ea se face prin echivalent.
Prin repararea prejudiciului se urmărește restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite.
Prejudiciul poate fi patrimonial și moral.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune morale.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, legea civilă nu prevede criterii clare de determinare.
În consecință, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată, a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura afectării, precum și măsura în care părții vătămate i-a fost afectată situația familială, profesională sau socială, după caz.
Prin urmare, în vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, aceasta fiind obligată doar a produce acel minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea sa, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.
Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanței, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Din probele administrate în cauză, înscrisuri și proba testimonială, instanța a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral.
Instanța a reținut că potrivit declarațiilor martorilor audiați în cauză, reclamantul era foarte apropiat de copiii săi, fiind astfel foarte afectat de imposibilitatea continuării conviețuirii cu aceștia, dată fiind plecarea lor în SUA.
Au declarat martorii că reclamantul, dintr-o persoană sociabilă, veselă, optimistă, a devenit o persoană foarte tristă, nu mai dorea să iasă din casă, nu mai avea poftă de mâncare.
De asemenea, din aceleași declarații, cât și din înscrisurile medicale prezentate de reclamant, instanța a reținut că reclamantul a avut și probleme de sănătate.
Reținând că producerea acestui eveniment nefericit nu trebuie să fie o sursă pentru o îmbogățire fără justă cauză și având în vedere aceste aspecte, instanța a constatat că pretențiile solicitate de reclamant sunt exagerat de mari. Față de împrejurările cauzei, instanța a apreciat că suma de 5.000 lei este suficientă pentru acoperirea suferinței morale pricinuită reclamantului.
Pentru aceste motive, instanța a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei, reprezentând prejudiciu nepatrimonial, precum și la plata sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr._/31.10.2014 pronunțată de Judecătoria G. a declarat apel pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră G.(I.T.P.F. G.).
Prin motivele de apel, s-a declarat nemulțumit de modul de soluționare a excepției de necompetență teritorială, precum și de soluția dispusă pe fondul cauzei.
a) A susținut că potrivit art. 107 alin.1 și 113 pct.9 C.proc.civ., instanța competentă teritorial să judece cauza, era Judecătoria G.. Deși a invocat această excepție, Judecătoria G. a respins în mod greșit această excepție.
b) Pe fondul cauzei a menționat că instanța de fond și-a însușit în mod greșit argumentele reclamantului privind incidența art. 30 alin.1 lit. b din Legea 248/2005, deoarece prin rezoluția nr. 4195/P/2012 a Parchetului de pe lângă judecătoria G., s-a reținut lipsa de vinovăție a polițistului de frontieră. În aceste condiții, în opinia sa, lipsesc două din elementele specifice răspunderii civile delictuale și anume vinovăția și existența faptei ilicite.
A solicitat să se aibă în vedere că la momentul trecerii frontierei, cei doi minori s-au folosit de pașapoartele americane și în consecință nu li se aplicau regulile specifice minorilor de cetățenie română, iar singurele verificări care se puteau efectua vizau valabilitatea pașapoartelor americane deținute.
Susținerea reclamantului ar fi fost aplicabilă numai în ipoteza în care minorele s-ar fi folosit de pașapoartele românești.
A solicitat să se constate că instanța de fond a reținut greșit faptul că nu prezintă relevanță cetățenia americană a celor două minore, deoarece așa cum rezultă din dispozițiile Legii 248/2005 și așa cum a reținut și Judecătoria G., cetățenia minorului este mai mult decât relevantă în privința procedurilor aplicabile în situația părăsirii teritoriului României.
În cazul de față, mama minorelor dar și minorele s-au legitimat cu pașapoarte americane, caz în care polițistul de frontieră nu avea temei legal să le solicite documente suplimentare.
A susținut că instanța de fond nu a motivat și nu a arătat în nici un fel elementele legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins a fi cauzat, deoarece probele administrate, nu sunt suficiente pentru a se concluziona că problemele medicale invocate de reclamant au fost rezultatul omisiunii prepusului său de a solicita acordul reclamantului la trecerea frontierei de către cele două minore. A menționat că acest prejudiciu putea fi reparat/remediat prin promovarea unor acțiuni în justiție. În acest sens a solicitat să se constate că reclamantul a promovat o acțiune având ca obiect exercitare autoritate părintească, cu nr._ *, la care însă a renunțat. Totodată, la data de 26.09.2013, a dat o declarație autentificată prin care a consimțit la deplasarea fiicelor sale în SUA, aspect care în opinia sa întărește concluzia că reclamantul prin cererea de față, dar și prin plângerea penală formulată împotriva polițistului de frontieră, a urmărit realizarea unui beneficiu material nejustificat.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și în principal admiterea excepției de necompetență teritorială, iar în subsidiar respingerea acțiunii formulate.
Intimatul-pârât, legal informat cu privire la motivele de apel, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În susținerea poziției sale, a invocat următoarele:
a)În referire la excepția de necompetență teritorială a solicitat să se aibă în vedere art.111 C.proc.civ., care instituie un caz de competență teritorială alternativă, la instanța de la sediul pârâtului sau de la domiciliul reclamantului, la alegerea acestuia din urmă. În speță, în mod procedural, a ales Judecătoria G., instanța de la domiciliul său, situație în raport de care excepția invocată a fost respinsă în mod corect de instanța de fond.
b) Pe fondul cauzei, a menționat că în situații anterioare, deși minorele au prezentat la ieșirea din țară pașapoarte americane, autoritățile au solicitat acordul tatălui pentru a părăsi țara.
În data de 16.03.2012, când minorele au părăsit țara prin vama G., acestea au prezentat pașapoartele americane, deoarece în caz contrar SUA cere viză. Cu toate acestea, pe pașaportul american este menționat faptul că minorele au și cetățenie română, caz în care lucrătorul vamal era obligat să verifice condițiile de ieșire din țară conform Legii 248/2005. Totodată, acesta putea observa că minorele au un nume diferit de cel al mamei, situație care putea ridica îndoieli cu privire la modul în care minorele părăsesc țara.
În ceea ce privește prejudiciul încercat, a solicitat să se aibă în vedere că a fost supus unui stres, că acesta i-a afectat starea de sănătate, că pentru revenirea minorelor în țară a fost nevoit să încheie diverse înțelegeri amiabile cu soția, fapt care în mod evident i-a cauzat un prejudiciu.
În ceea ce privește existența vinovăției, a menționat că răspunderea civilă delictuală nu presupune existența unei vinovății calificate ca în penal, culpa cea mai mică fiind suficientă pentru antrenarea răspunderii civile.
Analizând actele și lucrările dosarului constată că apelul este nefondat pentru următoarele motive:
a) În referire la excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei G., se reține că în cauză este aplicabil art.111 C.proc.civ., care instituie un caz de competență teritorială alternativă, la alegerea reclamantului.
În speță, reclamantul se judecă cu o persoană juridică de drept public și poate alege să sesizeze instanța de la domiciliul său ori instanța de la domiciliul pârâtului. Acesta a ales să se judece la Judecătoria G., instanța de la domiciliul său.
Cum art. 111 C.proc.civ., instituie un caz de competență teritorială alternativă, față de caracterul dispozitiv al textului, dar și de opțiunea reclamantului, care nu poate fi cenzurată, în mod corect instanța de fond a respins excepția invocată de pârât în apărare și s-a considerat competentă teritorial să soluționeze cauza.
b) Pe fondul cauzei, se rețin următoarele:
Situația de fapt reținută de instanța de fond și anume aceea că la data de 16.03.2012, soția reclamantului, Farcă F. L. a părăsit țara împreună cu cele două fiice ale lor(cu dublă cetățenie, română și americană) prin Vama G., prezentând pașapoarte americane, fără ca reclamantul să-și fi dat consimțământul cu privire la părăsirea țării, nu este contestată.
Relevante pentru soluționarea prezentului apel sunt următoarele dispoziții:
Potrivit art. 33 din Legea 21/1991, sunt și rămân cetățeni români persoanele care au dobândit și au păstrat această cetățenie potrivit legislației anterioare. În consecință, cetățenia română se păstrează indiferent de documentele justificative prezentate, în speță chiar dacă minorele au prezentat un pașaport american, deoarece cetățenia nu se pierde prin neuz.
Conform art. 30 alin.1 lit b și 30 alin.6 din Legea 248/2005, organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau în statele de destinație. Organele poliției de frontieră vor permite ieșirea din România a minorilor însoțiți numai dacă se constată că se respectă informațiile prevăzute la alin. (1) lit. b).
Dispoziții similare se regăsesc și în Anexa VII pct. 6 din Regulamentul 562/2006 cu privire la Codul Frontierelor Schengen.
Potrivit art. 18 alin.2 din Legea 272/2004, deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți; orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătorească.
În consecință, câtă vreme cele două minore aveau calitatea de cetățean român, chiar dacă aveau și cetățenia americană, acestora trebuia să li se aplice normele de drept românesc în ceea ce privește deplasarea, deoarece dubla cetățenie nu echivalează cu pierderea cetățeniei române.
În consecință, polițistul de frontieră avea obligația de serviciu de a efectua cuvenitele verificări și de a permite deplasarea minorelor, numai cu acordul reclamantului.
De altfel, această concluzie este susținută și de adresa nr. CR/50.491, CR50.765/27.04.2012, emisă de I. General al Poliției de Frontieră, prin care se concluzionează că cele două minore au ieșit din țară cu nerespectarea art. 30 din Legea 248/2005(f.7 fond).
În lipsa acestor verificări, polițistul de frontieră a săvârșit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii.
Faptul că acesta a fost absolvit de răspunderea penală nu exclude răspunderea acestuia în plan delictual, unde culpa cea mai mică atrage răspunderea civilă delictuală. În consecință, acest argument, nu conduce la reformarea sentinței apelate.
Raporturile copilului cu părinții trebuie încurajate, iar fiecare părinte are dreptul să se implice în viața copilului său și să aibă relații personale cu acesta.
Având în vedere drepturile acordate reclamantului în calitate de părinte în baza art. 483 C.civ., precum și obligațiile instituite de art.8 CEDO, instanța, autoritățile publice de drept public sunt obligate să permită tatălui să se implice în mod activ și pozitiv în viața minorului.
Prin omisiunea de a verifica dacă minorele părăsesc țara în concordanță cu legislația aplicabilă(cu acordul reclamantului) s-a creat premisa unei discontinuități în relația de familie a reclamantului și a fiicelor sale. Acesta a fost lipsit de exercitarea unor drepturi părintești, precum și de executarea unor obligații specifice, aspecte care i-au creat un prejudiciu nepatrimonial.
Pe de altă parte, cu actele medicale depuse, dar și cu martorii audiați, reclamantul a dovedit că a suferit temerea că nu-și va mai revedea fiicele, temere suficientă să creeze o stare de disconfort și stres.
Acest prejudiciu nu ar fi existat dacă presupusul pârâtului și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător obligațiile de serviciu.
Ca urmare, s-a dovedit că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul încercat de reclamant.
În referire la prejudiciul acordat de instanța de fond, se constată următoarele:
Trauma unui părinte aflat în stare de incertitudine față de copilul său, nu poate fi comensurată, iar temerea reclamantului că nu-și va revedea fiicele, i-a cauzat în mod evident un prejudiciu.
Ca urmare, acordarea sumei de 5000 lei, este rezonabilă și nu poate conduce la bănuiala rezonabilă că reclamantul a urmărit obținerea unor beneficii materiale nejustificate.
Faptul că acesta nu a formulat acțiuni în justiție sau dacă le-a formulat a renunțat la judecată, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
c) Pentru aceste considerente, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care nu este supusă reformării, motiv pentru care potrivit art. 480 alin.1N.C.proc.civ., o va menține, cu consecința respingerii apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de către apelantul I. T. AL POLITIEI DE FRONTIERA G., cu sediul în G., . nr. 36, în contradictoriu cu intimații S. C., cu domiciliul procesual ales în G., ., M. A. INTERNE BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 1, Piața Revoluției nr. 1A, împotriva sentinței civile nr._/31.10.2014 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Septembrie 2015.
Președinte, D. G. N. | Judecător, L. B. | |
Grefier, A. P. |
Red. L.B./27.10.2015
Tehn. P.A./5 ex./27.10.2015
Fond: R. D.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 410/2015. Tribunalul GALAŢI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 687/2015. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
