Revendicare imobiliară. Decizia nr. 931/2015. Tribunalul GALAŢI

Comentarii

0

Decizia nr. 931/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 931/2015

Dosar nr._

Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2949

ROMÂNIA

TRIBUNALUL G.

SECȚIA I CIVILĂ

Decizia civilă nr. 931/2015

Ședința publică din data de 25.11.2015

Completul constituit din:

Președinte: R. N.

Judecător: N. D. B.

Grefier: I. A. T.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelurilor declarate de către apelanții - pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sect. 5, ., M. T. - PRIN PRIMAR, cu sediul în T., . nr. 66, . T. - PRIN REPREZENTANT M. N., cu sediul în T., .. 69, jud. G., apelantul – reclamant T. A. prin mandatar T. Octav, cu domiciliul în Timișoara, .. 2, ., ., în contradictoriu cu intimatul – pârât M. N., cu domiciliul în T., .. 90, jud. G. și intimatul – intervenient în nume propriu T. B.-G., cu domiciliul în ., împotriva sentinței civile nr.2010/20.11.2014, pronunțată de Judecătoria T., în dosarul nr._, având ca obiect „revendicare imobiliară ”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 23.11.2015, respectiv la data de 25.11.2015, când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL

Asupra apelurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei T. sub nr._ la data de 10.07.2013 reclamantul T. A. prin mandatar T. Octav a chemat în judecată următoarele persoane:

1.S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

2.M. T., prin Primar;

3.M. N.;

4.. administrator M. N. ( conform precizărilor efectuate ulterior - fila 130 la termenul din 11.03.2014) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1.Să fie obligați pârâții M. T., M. N. și . din urmă conform precizărilor de la termenul din 11.03.2014 - fila 130) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 12.000 m.p. teren intravilan, situat în mun. T., .. 90, a cărui proprietar a pierdut-o prin actul de naționalizare ; 2) să fie obligat S. R. la plata despăgubirilor pentru construcții, construcții anexă, fabrică ulei, agregate și utilaje existente în funcție de data naționalizării .

In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său T. N. a deținut în proprietate suprafața de 12.000 m.p. teren în intravilanul mun. T. pe care funcționa o fabrică de ulei proprietatea sa și construcțiile aferente.

A mai arătat reclamantul că, în procesele anterioare bazate pe Legea 10/2001 pe care le-a promovat, s-a reținut că actele de proprietate, care erau păstrate în casa de bani a fabricii, au fost confiscate de S. R. în mod abuziv iar în ziua naționalizării au sigilat . să întocmească un proces verbal și nu i-au mai permis tatălui său accesul în fabrică.

A mai arătat reclamantul că, face dovada confiscării fabricii de ulei și a utilajelor existente la data naționalizării cu adresa de la Arhivele Statului - Jud. G. nr.762/2000 și decizia nr. 1307 a Consiliului de Miniștri, iar dovada dreptului de proprietate asupra terenului înțelege să o facă cu declarațiile martorilor A. G., D. D. și I. C..

Reclamantul a arătat că înțelege să revendice în concret următoarele bunuri:

a)In contradictoriu cu S. R. a solicitat despăgubiri pentru construcții și utilaje în funcție la data de 11.06.1948 și anume: construcții și accesorii, fabrica de ulei cu componentele sale, presa de ulei, trei cuptoare cu trei prăjitori, două malaxoare, decojitor semințe, tractor adaptat pentru funcționarea utilajelor pe baza curelelor de transmisie;

b)In contradictoriu cu M. T. a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 12.000 m.p. ocupați în fapt de Cooperativa „Viitorul „ T., de Primăria T. pentru „Obor „, de M. N. ca persoană fizică și de . administrator M. N. ( acesta din urmă conform precizărilor făcute la termenul din 11.03.2014 - fila 130).

A mai arătat reclamantul că, a formulat cerere conform Legii 10/2001 în calitate de unic moștenitor legal al lui T. N., dar că prin dispoziția nr.548/10.12.2001, Primăria T. i-a respins cererea, dispoziție pe care a contestat-o și care a fost desființată prin sentința civilă 569/6.12.2002, Primăria T. fiind obligată să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul de 12.000 m.p., sentința rămânând definitivă prin decizia nr. 95/2003 a Curții de Apel G..

Împotriva acestei decizii a promovat recurs Primăria T., iar prin decizia civilă 8001/2006 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul și s-a casat atât decizia 95/2003, cât și sentința nr. 560/2002 și a dispus rejudecarea cauzei de Tribunalul G., care prin sentința civilă 1361/2007 i-a respins contestația motivându-se că nu a făcut dovada proprietății asupra terenului .

A susținut reclamantul că a atacat din nou sentința civilă, iar Curtea de Apel G. i-a recunoscut dreptul de proprietate prin decizia 84/A/2002 ( dosar_ ).

Această decizia a fost atacată cu recurs la ICCJ de către Primăria T. și M. N., care, prin decizia_ a casat decizia și pe fond a respins apelurile împotriva sentinței civile 1361/2007 a Tribunalului G. și implicit i-a fost respinsă acțiunea.

Reclamantul a arătat că înțelege să promoveze prezenta acțiune în revendicare pe drept comun.

In dovedirea cererii a solicitat probele cu acte, martori și expertiză.

A depus la dosar urătoarele act: procură de reprezentare, certificat naștere nr._/2001, n carte identitate T. A., certificat de moștenitor nr. 61/3.04.2002, adresa Arhivelor Statului nr. 762/15.08.2000, dispozițiunea Consiliului de Miniștri din 2.10.1948, declarație notarială nr. 3747/2007,A. G.; declarație martor A. G., declarație martor D. D., declarație de martor I. C., raport de expertiză efectuat de expert N. V., răspuns la obiecțiunile formulate de Primăria T., plan amplasament T. A., dispoziția nr.548/2001 a Primăriei T., contestație împotriva dispoziției nr. 548/2001, sentința civilă nr. 569/2002 a Tribunalului G., decizia civilă nr. 84/A/2008 Curtea de Apel G., dispoziția nr. 1316/2008 a Primăriei T., decizia nr.5212/6.05.2009 ICCJ, raport de expertiză efectuat în dosar 148/C/2002.

Cauza a parcurs procedura verificării și regularizării cererii de chemare în judecată prev. de art. 200 NCPC.

Pârâtul M. N. a formulat întâmpinare ( fila 66) prin care a solicitat respingerea acțiunii pe excepția autorității de lucru judecat, deoarece cererea de revendicare a terenului în suprafață de 12.000 m.p. a fost supusă deja controlului judecătoresc, iar prin sentința civilă 1361/2007 a Tribunalului G. definitivă și irevocabilă prin decizia civilă 5212/6.05.2009 a ICCJ s-a respins contestația împotriva deciziei 548/2001 emisă de Primăria T. în baza Legii 10/2001, instanța reținând că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul autorului său a dreptului de proprietate asupra terenului și nici a dreptului exclusiv asupra presei de ulei.

A mai arătat pârâtul că trebuia avută în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a ICCJ conform căreia personale cărora le-au fost aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu aveau posibilitatea de a opta între calea prev. de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Prin dispozițiile sale Legea 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecat prin norme de procedură cu caracter special .

De asemenea se mai arată că, simpla solicitare de a obține un bun preluat de către stat, nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă ( cauza P. contra României) și prin respingerea cererii promovată în temeiul Legii 10/2001 nu s-a adus atingere nici art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat pârâtul că CEDO a stabilit deja că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din CEDO.

Pârâtul consideră că, în cazul în care instanța va analiza revendicarea pe drept comun să se aibă în vedere că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială – Legea 10/2001 și Convenția Europeană, aceasta are prioritate, dar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

In plus, pârâtul mai arată că, în speță reclamantul trebuia să facă dovada dreptului de proprietate și solicită ca acestuia să i se respingă acțiunea ca nefondată deoarece nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul autorului .

In combaterea acțiunii a solicitat proba cu acte.

La rândul său UAT T. reprezentată de Primarul Mun. T. a formulat întâmpinare ( fila 71) prin care a solicitat respingerea cererii pe excepția autorității de lucru judecat, deoarece cererea de restituire a bunurilor revendicate i-a fost respinsă în mod definitiv prin sentința civilă 1361/2007 a Tribunalului G. rămasă definitivă și irevocabilă.

A arătat pârâta că T. A. nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, iar în prezenta cauză nu a adus alte probe privind acest drept, astfel încât solicită respingerea acțiunii, deoarece în cauză există autoritate de lucru judecat, iar pe fond, să fier respinsă ca nefondată

Conform precizărilor făcute ulterior ( fila 96) UAT T. a făcut referire la decizia 33/2008 a ICCJ conform căreia revendicarea întemeiată pe dreptul comun nu poate fi admisă când persoanele îndreptățite au urmat procedura administrativă obligatorie prev. de Legea 10/2001.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată .

In combaterea acțiunii a solicitat proba cu înscrisuri ( f.98-108 ).

S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare ( fila 74) prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului deoarece nu a făcut dovada calității de proprietar a imobilului revendicat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. întrucât nu are calitate de posesor neproprietar.

S-a mai arătat că, S. R. nu răspunde pentru obligațiile instituțiilor de stat sau pentru organele administrației publice locale, iar pe fondul cauzei a arătat că reclamantul nu a făcut dovada proprietății bunului revendicat, la dosarul cauzei nefiind depus actul de proprietate.

In plus, reclamantul s-a adresat instanței de judecată conform procedurii speciale prev. de Legea 10/2001, iar dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni distincte, fiind exclusă ideea opțiunii alegerii căii procedurale sau a unui cumul de acțiuni .

A solicitat proba cu înscrisuri, respectiv relații solicitate de la organele competente ale unității administrativ - teritoriale referitoare la situația juridică a bunurilor în cauză.

De asemenea, . prin administrator M. N., a formulat întâmpinare ( fila 133) prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondate, deoarece revendicarea solicitată de reclamant a fost supusă controlului judecătoresc și acestuia i s-a respins acțiunea întemeiată pe Legea 10/2001, definitiv și irevocabil .

A mai arătat pârâta . decizia 33/2008 a ICCJ statuează clar că în cazul concursului dintre legea generală și legea specială, acesta trebuie rezolvat în favoarea legii speciale, așa încât, reclamantul nu mai are dreptul să se adreseze instanței pe calea dreptului comun .

Pârâta a mai menționat că, în jurisprudența sa Curtea Europeană a stabilit că simpla solicitare de a obține un bun preluat de către stat, nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă ( cazul P. contra României) .

Pârâta a mai arătat că, primordial în analiza unei acțiuni în revendicare este verificarea dreptului pe care îl pretinde reclamantul, iar acesta trebuie să facă dovada că autorul său a fost proprietar al imobilului revendicat.

Societatea pârâtă a arătat că a concesionat de la Consiliul Local T. în anul 2009 pentru o perioadă de 25 ani suprafața de 2932 m.p. teren, situat în T., .. 90, conform contractului nr._/12.10.2009, iar conform facturii nr._/15.07.2009 a cumpărat mai multe imobile construcții de la SCA V. T., societate aflată în faliment, imobile care sunt amplasate pe terenul concesionat și care au fost modernizate prin investiții făcute de societate.

In consecință, întrucât reclamantul nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, deoarece nu are o decizie de restituire emisă în procedura administrativă, acțiunea urmează a fi respinsă ca nefondată.

In combaterea acțiunii reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a depus la dosar contractul de concesiune nr._ și factura nr._/2009, contractul de schimb imobiliar cu încheierea de autentificare 3073/14 10 1998 .

Reclamantul a răspuns la întâmpinările formulate de pârâți ( fila 153) și a solicitat respingerea excepțiilor invocate de aceștia .

Astfel a arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, că nu există autoritate de lucru judecat deoarece temeiul de drept este diferit și anume dreptul comun și nu Legea 10/_ .

A mai arătat reclamantul că, tatăl său a deținut în proprietate suprafața de 12.000 m.p. teren în T. pe care funcționa o fabrică de ulei proprietatea sa, cât și alte construcții, actele de proprietate fiind confiscate de S. român în mod abuziv, au sigilat . nu are întocmit un proces verbal .

Reclamantul a arătat că se află în imposibilitate de a obține copii ale actelor de proprietate de la Arhivele Statului, existând interese majore, însă în ceea ce privește proprietatea sunt indicii rezultând cu prisosință din decizia 1307/1948 a Consiliului de Miniștri.

A mai arătat că, Primăria T. a avut în administrare terenul de la stat, fiind un nondominus și tot astfel și cel care a cumpărat și a concesionat de la un nonproprietar.

A susținut reclamantul că decizia 5212/2009 a ICCJ este neunitară și nedreaptă, deoarece nu a judecat întreaga cerere a lăsat soluționată încălcarea dreptului de proprietate a terenului în suprafață de 12.000 m.p., iar pentru fabrica de ulei, utilaje și anexe nu s-a pronunțat, deși în cauză existau dovezi și anume declarații martori și acte .

In ceea ce privește cauzele CEDO invocate, reclamantul consideră că pârâții nu au citit cu atenție conținutul acestor hotărâri și a dat o interpretare eronată acestora în defavoarea sa, deoarece în cauzele P. și A., statul român a fost obligat să ia toate măsurile pentru a asigura drepturile garantate de art. 6 alin. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la schimbul de terenuri și concesionarea între Primăria T. și M. N., reclamantul a arătat că, acesta a fost în defavoarea Primăriei T. și în favoarea pârâtului M. N., deoarece în schimbul suprafeței de 3931,50 m.p. teren intravilan, din care 1000 m.p. aparține reclamantului făcând parte din cei 12.000 m.p. revendicați, pârâtul M. N. transmite Primăriei T. suprafața de 13.500 m.p. arabil în extravilan .

A mai motivat reclamantul că, M. N. în calitate de administrator al . concesionat suprafața de 2932 m.p. teren, dar că, în realitate în complicitate cu Primăria T., ocupă întreaga suprafață de teren de 12.000 m.p. situat pe .. 90 din T. deși în anul 2004 primarul de la acea dată l-a invitat pe el, T. A. în vârstă de 83 ani și bolnav, fără să-l informeze pe fiul său care îl reprezenta cu procură la toate instituțiile statului cerându-i dă doneze suprafața de 3497 m.p. teren inclusă în suprafața de 12.000 m.p., în schimbul renunțării la procesul de la ICCJ.

A mai depus la dosar act tranzacție ( donație), adresă denunț anulare tranzacție.

Prin încheierea din data de 6.05.2014 (f.167, 168), instanța a respins ca nefiind întemeiate excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâții M. N. și UAT T. și de asemenea, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei calității procesuale a Statului R. invocate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost unită cu fondul excepția inadmisibilității capătului de cerere privind despăgubirile.

Pentru a pronunța această încheiere instanța a avut în vedere următoarele considerente:

In mod neîntemeiat s-a invocat excepția autorității de lucru judecat atâta timp cât nu sunt întrunite condițiile prev. de art. 431 NCPC și anume părți, obiect, cauză .

Acțiunea în revendicare formulată de către reclamant în temeiul Legii 10/2000 nu împiedică dreptul acestuia de a solicita într-un alt cadru procesual și revendicarea pe drept comun, deci pe un alt temei. Faptul că reclamantul a apelat la legea specială nu-l poate împiedeca să apeleze și la o acțiune pe drept comun deoarece altfel i s-ar încălca dreptul de acces la instanță, reclamantul fiind îndreptățit ca cele pretinse precum și dreptul de proprietate să fie analizate în procedura de drept comun, urmând să se verifice în acest sens calitatea sa de proprietar al bunurilor, precum și titlul legitim în baza căruia justifică această calitate.

Din aceleași motive instanța a apreciat că, nu este întemeiată nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pe motiv că acesta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cu atât mai mult cu cât acest aspect vizează analiza fondului cauzei.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., instanța a constatat că acesta nu este întemeiată deoarece reclamantul solicită de la acest pârât despăgubiri și nu a pretins că ar fi posesor neproprietar așa cum se susține prin întâmpinare.

Instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului de cerere privind despăgubirile solicitate de la S. R. raportat la decizia nr 27/2011 pronunțată în interesul legii de ICCJ.

Considerând însă că pentru a se pronunța asupra acestei excepții este necesară administrarea și a altor probe precum și concluziile părților, instanța a unit-o cu fondul .

In cauză s-a formulat o cerere de intervenție de către intervenientul T. B. G. ( fila 442), care a arătat că, este fiul lui T. I., din ., ar acesta din urmă este fiul ,lui T. N., autorul reclamantului care este și autorul său, T. I. fiind frate cu reclamantul T. A. .

Astfel a considerat că este îndreptățit să ceară alături de reclamant despăgubiri și să revendice imobilul în cauză care a fost preluat abuziv de statul român în perioada 1945 – 1989 și că a intervenit mai târziu în cauză datorită unor probleme de sănătate .

Reclamantul a formulat întâmpinare la cererea de intervenție și a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă și pe fond ca neîntemeiată, deoarece toți moștenitorii legali au avut cunoștință de acțiunile întreprinse de el încă din anul 2000, dar că niciunul dintre aceștia nu au vrut să-l susțină financiar pentru revendicarea bunurilor naționalizate, iar conform certificatului de moștenitor nr. 61/2002 s-a stabilit calitatea de unic succesor al lui T. A. pentru autorul T. N..

Instanța a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu prin încheierea de 23 09 2014 ( f.526, 527) pentru considerentele expuse în încheierea respectivă, iar prin încheierea din 7.10.2014 ( fila 531) a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de intervenție.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiza în specialitatea topometrie.

Prin sentința civilă nr. 2010/20.11.2014, pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr._ , instanța a dispus următoarele:

A admis în parte acțiunea principală promovată de reclamantul T. A., reprezentat de mandatar T. Octav, în contradictoriu cu pârâții: S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, M. T., prin primar, . T., prin administrator M. N. și M. N..

A admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenientului T. B. G..

A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de T. B.-G., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind despăgubirile.

L-a obligat pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 29.899 lei reprezentând contravaloarea presei de ulei și a utilajelor și suma de 20.300 lei reprezentând contravaloarea construcțiilor de pe terenul în litigiu existente la data naționalizării.

A respins capătul de cerere privind revendicarea față de pârâtul M. N. ca neîntemeiat.

I-a obligat pe pârâții UAT T. și . T. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului suprafața de 7503 mp situat în mun. T., .. 90, jud. G., hașurat cu verde în anexa nr. 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Blănar E., suprafață din care . T. ocupă 2932 mp în baza contractului de concesiune_/12.10.2009, format din loturile 3,4,5 conform schiței anexă la acest contract.

L-a obligat pe pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 1500 lei cheltuieli de judecată.

I-a obligat pe pârâții UAT T. și . T. să plătească reclamantului suma de 1200 lei cheltuieli de judecată.

L-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului M. N. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Conf. art. 18 din OG 51/2008 a obligat-o pe pârâta . să plătească suma de 1854 lei și pe pârâtul UAT T. să plătească suma de 1381 lei către stat reprezentând ajutorul public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru de care a beneficiat reclamantul .

A constatat că diferența de 1420 lei din suma totală acordată cu titlu de ajutor public judiciar rămâne în sarcina statului .

A dispus comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre după rămânerea definitivă la organul financiar local și la OCPI G.-BCF T..

Pentru a hotărî astfel, cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare la capătul de cerere privind despăgubirile, instanța a reținut că decizia nr. 27/2011 a ICCJ a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005, îndreptate direct asupra statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile .

Instanța a constatat că reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o astfel de cerere în temeiul Legii 10/2001, iar cererea i-a fost respinsă prin sentința civilă nr.1361/_ a Tribunalului G. irevocabilă prin decizia 5212/2009 a ICCJ .

Așadar, s-a constatat că, reclamantul nu s-a adresat direct împotriva Statului R. pentru acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci a formulat anteriore o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii speciale.

Cu referire la cererea de intervenție formulată de intervenientul T. B. G., instanța a constatat că intervenientul a făcut dovada că a formulat o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor 61/3.05.2002 eliberat de BNP I. G., pe motiv că T. I. a fost considerat străin de moștenire prin neacceptare, însă, ulterior, această acțiune a fost anulată în procedura prealabilă prev. de art. 200 NCPC, iar intervenientul nu a mai formulat nici un fel de probe în cauză și apărătorul acestuia nu s-a mai prezentat în instanță pentru a susține cererea de intervenție în interes propriu .

A reținut instanța că reclamantul a invocat prin întâmpinare ( fila 520 verso) excepția lipsei calității de moștenitor și deci implicit a lipsei calității procesuale active a intervenientului T. B. G., excepție pe care instanța a apreciat-o ca fiind întemeiată, întrucât, prin certificatul de moștenitor nr. 61 din 3.04.2002, s-a stabilit calitatea de unic moștenitor a reclamantului pentru autorul T. N. ( f.14 – vol.I.).

Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele.

Reclamantul s-a adresat autorităților cu o cerere întemeiată pe Legea 10/2001 pentru restituirea bunurilor revendicate în speță și pentru despăgubiri, iar după un lung șir de procese începând cu anul 2001 și până în anul 2009, cererea i-a fost respinsă prin sentința civilă 1361/2007 a Tribunalului G., irevocabilă prin decizia civilă 5212/6.05.2009 a ICCJ, timp în care unele instanțe i-au admis, iar altele iau respins cererea de mai multe ori, opiniile cu privire la dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenului revendicat fiind împărțite.

In speță, instanța a reținut că, reclamantul se află în imposibilitate de a dovedi cu acte dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, dar că, acesta nu-i este imputabil lui, ci statului comunist de la data naționalizării.

Astfel, reclamantul a făcut dovada cu adresa nr.762/2000 și cu extrasul de pe decizia Consiliului de Miniștri din 2.10.1948 că autorul său, T. N., și T. P. au deținut în orașul T. o presă de ulei.

S-a mai reținut că Arhivele Naționale – Serviciul Județean G. ( f.244 – 243 volum I) au arătat că nu dețin în evidențe din perioada 1941 - 1948 privind proprietarii terenurilor intravilan din mun. T. și nici alte date referitoare la terenul pe care era amplasată presa de ulei sau alte bunuri ale celor doi și așa cum rezultă din Decizia Consiliului de Miniștri din 2.10.1948 – publicată în Monitorul oficial nr. 229 pentru niciuna dintre întreprinderile naționalizate și trecute în administrarea localității unde își aveau sediul, nu au fost indicate terenurile pe care erau situate și nici adresele acestora . Or, este de neconceput, în aprecierea primei instanțe, ca niciuna din aceste întreprinderi ( brutării, prese ulei, mori) să nu fi avut în proprietate și terenurile pe care erau situate ( f.245 vol.I.) . Faptul că suprafețele de teren nu au fost menționate reprezintă tot un abuz al autorităților de la acea dată.

S-a constatat că reclamantul a făcut de asemenea dovada cu martorul A. G. (f.237 vol.I ) singurul rămas în viață care l-a cunoscut pe autorul reclamantului și care a fost martor ocular al abuzurilor statului comunist, care a declarat că a lucrat la fabrica de ulei aparținând lui T. N. și că în ziua naționalizării T. A. a fost luat și dus la securitate, iar autorul T. N. a fugit, fabrica fiind închisă.

De asemenea și ceilalți martori ( care la data judecării procesului nu mai erau în viață ) care au fost audiați în procesele anterioare ( f.19 – 23) și anume D. D. și I. C. au declarat că autorul reclamantului deține aferent fabricii de ulei un teren de peste 1000 m.p. .

Instanța a reținut că, reclamantul se află în imposibilitate de a dovedi cu acte dreptul de proprietate asupra terenului revendicat și că de asemenea în absența unor planuri cadastrale, nu a existat posibilitatea înscrierii titlului de proprietate în registrele de publicitate imobiliară.

In nicio situație preluarea bunurilor în perioada comunistă nu poate fi considerată altfel decât vădit ilegală.

Astfel, instanța a considerat că reclamantul a făcut dovada cu celelalte probe arătate a unui interes patrimonial și a unei speranțe legitime, așa încât devine aplicabil în cauză art. 1 Protocolul 1. Reclamantul apare ca titularul unui „ bun „ în sensul Convenției, care este în strânsă legătură cu proba dreptului bunului, apreciind că este acceptabilă folosirea noțiunii de speranță legitimă în situația unei ilegalități clare a unui act de preluare de către stat.

Instanța a avut în vedere că terenul în litigiu nu a fost revendicat de nimeni altcineva, iar din istoricul prezentat de UAT T. referitore la acest imobil, nu rezultă că acesta ar fi fost în proprietatea vreunei alte persoane sau instituții ( f. 199 – 201) până în anul 2009, an care, în mod surprinzător, coincide cu anul în care reclamantului i s-a respins irevocabil acțiunea întemeiată pe Legea 10/2001 ( când prin ordinul Prefectului jud. G. nr. 265/2009 suprafața de_ m.p. teren intravilan situat în .. 90 se atribuie în proprietatea Municipiului T..

In plus, noua legislație nu a introdus nicio dispoziție de natură procedurală sau materială care că clarifice situația persoanelor fără titlu datorită abuzurilor și să furnizeze un remediu adecvat.

Mai mult, s-a constatat că terenul a fost atribuit Municipiului T. conform ordinului prefectului 265/2009 pe motiv că se afla în administrarea acestuia, deși actul prin care a fost trecut în administrarea sa a fost unul abuziv și ilegal.

In ceea ce privește faptul că, alături din autorul reclamantului, este trecută și numita T. P., instanța a apreciat că această situație nu-l împiedică pe reclamant să revendice bunurile în cauză, deoarece sunt aplicabile disp.art. 643 al.1 C.civ., în cazul în care aceștia ar fi coproprietari .

In concluzie, instanța a considerat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate a autorului său T. N., însă, în ceea ce privește dimensiunile terenului, s-au reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Blănar E. potrivit căruia, la adresa indicată de reclamant și anume .. 90, s-a regăsit doar 7563 m.p., hașurat cu verde în anexa nr. 1 a raportului de expertiză (f.377 vol.II), care, conform ordinului prefectului jud. G. 265/2009 au fost atribuiți Municipiului T. .

Așa cum rezultă din același raport de expertiză din această suprafață de teren pârâta . T. ocupă suprafața de_ m.p. în baza contractului de concesiune_/12.10.2009.

Comparând aceeași anexă nr. 1 a raportului de expertiză efectuat de expert Blănar E. cu planul de situație - schița anexă la contractul de concesiune_/12.10.2009 – fila 143 volum I ), s-a constatat că, din totalul suprafeței de 7503 m.p. atribuită Municipiului T., pârâta . T. ocupă o suprafață de 2932 m.p. formată din loturile 3,4 și 5 notate astfel conform schiței anexă la acest contract.

Din același raport de expertiză s-a reținut că suprafața de 2955 m.p. parte din imobilul din . cu albastru în anexa 1 la raport face parte din domeniul public al mun. T., în baza HG 562/15.08.2002, astfel că nu poate fi supus revendicării ( extras carte funciară - fila 98 volum I).

De asemenea, instanța a reținut că, suprafața de teren de 1801 m.p., hașurată cu roșu în schița anexă la raportul de expertiză efectuat de expert blănar E. este ocupată de pârâtul M. N., dar că nu s-a făcut dovada că și această suprafață de teren este situată la adresa indicată de reclamant pentru a putea fi considerată că a fost tot proprietatea autorului reclamantului .

In concluzie, s-a reținut că pârâtul M. N., în calitate de persoană fizică nu ocupă teren din terenul care a fost proprietatea autorului reclamantului, astfel încât față de acesta, acțiunea în revendicare a fost apreciată a fi neîntemeiată.

A reținut instanța că dovada existenței pe terenul revendicat a presei de ulei și a construcției și anexelor arătate în acțiune a fost făcută cu decizia Consiliului de miniștri din 2.10.1948 coroborată cu depoziția martorului audiat în cauză A. G. ( f.237 volum I), precum și cu declarațiile celorlalți martori - D. D. și I. C., audiați în cauza întemeiată pe Legea 10/2001 ( și care nu au mai putut fi audiați în prezenta cauză deoarece nu mai erau în viață ) .

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Roventa M. ( f.410 – 418 volum II), valoarea totală a presei de ulei și a celorlalte utilaje este de 29.899 lei, din care: presa de ulei - 3487 lei, decojitorul de semințe - 2552 lei, prăjitorul de semințe –_ lei, valț măcinare - 1650 lei, malaxor semințe - 3300 lei și butoaie zincate - 900 lei .

Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B. C. ( f.543-560 volum II), rezultă că, valoarea construcțiilor și a anexelor situate pe terenul revendicat și anume: corp clădire cu presa de ulei, depozit semințe, magazie cu butoaie, puț forat cu cabină pompe și bazine apă și grup sanitar este de 20.800 lei .

Intrucât la data revendicării aceste utilaje și construcții nu mai există, instanța a apreciat că reclamantul este în drept să primească contravaloarea lor, aceste bunuri fiind luate abuziv de către stat, fără o bază legală, cu încălcarea dreptului de proprietate.

Conform art. 563 alin. 1 C.civ. proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica d e la posesor sau de la alte persoane care îl dețin fără drept. Ele au, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

De asemenea, conform art. 566 al.1 C.civ. pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat.

Împotriva sentinței civile nr. 2010/20.11.2014, pronunțate de Judecătoria T. în dosarul nr._, au declarat apel pârâtul M. T.; reprezentat prin Primar, pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, pârâta . și reclamantul T. A..

1.Apelantul – pârât M. T. a solicitat admiterea apelului formulat, casarea sentinței contestate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind nelegală și nefondată.

În motivare, apelanta, a arătat că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepție pe care prima instanță a unit-o cu fondul și a respins-o, ca nefondată.

A apreciat că în mod greșit a respins prima instanță excepția autorității de lucru judecat, față de dispozițiile art. 431 C.proc.civ.și împrejurarea că, în speță, condiția identității de părți, obiect și cauză este îndeplinită. A învederat că, deși, în dosarul care s-a judecat în baza dispozițiilor legii speciale nr. 10/2001, parte a fost Primăria Municipiului T., atribuțiile acesteia au fost preluate de UAT M. T.. Totodată, cu referire la identitatea de obiect și cauză, a precizat că reclamantul urmărește tot redobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 12 000 mp, situat în T., .. 90, suprafață ce a făcut obiectul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5212/2007. În opinia apelantului, reclamantul urmărește același scop, diferența dintre cele două acțiuni ținând exclusiv de o chestiune de semantică.

Cu referire la excepția inadmisibilității, apelantul a arătat că prin decizia nr.27/2011 și decizia nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având, ca obiect, revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și s-a constatat că nu se poate susține, fără a fi încălcat principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

A apreciat apelantul că prima instanță nu a luat în considerare Decizia nr. 33/2008 în pronunțarea sentinței contestate.

Cu referire la fondul cauzei, apelantul a arătat că toate probele invocate de reclamant au fost prezentate de acesta și în dosarul definitivat prin decizia nr. 5212/2007 prin care ÎCCJ a respins acțiunea promovată de reclamant pe motiv că acesta nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate. A subliniat apelantul că, deși, într-adevăr, presa de ulei invocată de reclamant trebuia să aibă o amprentă la sol, în speță, nu s-a dovedit că amprenta la sol a acesteia era de 12 000 mp sau că presa era amplasată în T., .. 90.S-a mai arătat că valoarea despăgubirilor a fost stabilită pe baza declarațiilor martorilor, iar expertul a avut în vedere date pur ipotetice, întrucât, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă din ce era compusă presa de ulei, anul de fabricație, capacitatea, etc..

În opinia apelantului, în mod nelegal prima instanță a stabilit dreptul de proprietate asupra terenului în baza declarațiilor martorilor, proba nefiind admisibilă în cazul unei acțiuni în revendicare pe drept comun.

Apelantul a învederat că, deși instanța constată că presa de ulei era în coproprietatea autorului reclamantului cu doamna T. P., în speță, apreciind că acțiunea în revendicare poate fi introdusă de un singur coproprietar, conform dispozițiilor art. 643 alin. 1 C.civ., în mod greșit recunoaște dreptul de proprietate exclusiv în favoarea reclamantului, ignorând faptul că terenul s-ar putea afla în coproprietate.

S-a menționat că dreptul său de proprietate asupra terenului a fost obținut în mod legal, fiind realizate demersuri în acest sens după pronunțarea Deciziei nr. 5212/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerarea faptului că problema dreptului de proprietate asupra terenului a fost tranșată în mod definitiv. A mai arătat apelantul că instanța nu s-a pronunțat asupra regimului actelor întocmite în baza deciziei Deciziei nr. 5212/2012.

În drept, au fost invocate dispozițiile Codului de procedură civilă, ale Legii nr. 215/2001, Decizia nr. 27/2011 și decizia nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența națională în materie și cauzele Brumărescu contra României, respectiv Amăruței contra României înregistrate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.

În susținerea apelului formulat, apelantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri,.

S-a solicitat judecata în lipsă.

2.Apelantul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a solicitat admiterea apelului formulat, desființarea hotărârii contestate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă, respectiv respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu S. R. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

În motivare, a arătat că, prin Încheierea din data de 15.04.2014, instanța a respins ca nefiind întemeiate excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâții M. N. și UAT T. și de asemenea, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei calității procesuale a Statului R. invocate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost unită cu fondul excepția inadmisibilității capătului de cerere privind despăgubirile.

În opinia pârâtului, Încheierea din data de 15.04.2014 și sentința civilă nr. 2010/20.11.2014 sunt netemeinice și nelegale.

A învederat că, din înscrisurile prezentate de reclamant, nu rezultă dovada calității de proprietar a acestuia, nefiind prezentate titlurile de proprietate cu privire la imobilul revendicat sau dovada confiscării acestuia.

Apelantul a apreciat că, în cadrul acțiunii în revendicare a unui bun aflat în litigiu, trebuia să figureze, ca reclamanți, toți coproprietarii bunului revendicat, iar reclamantul nu a depus certificatul de moștenitor de pe urma defunctului T. N., însă, chiar și în situația în care ar fi existat un asemenea certificat, instanța nu a observat că, în extrasul din Decretul din 02.10.1948, a fost menționat că presa de ulei este fosta proprietate a numiților T. P. și T. N. din orașul T.. S-a subliniat că prima instanță nu a lămurit dacă există sau nu moștenitori ai numitei T. P., dacă au fost acordate despăgubiri acestora și dacă există litigii pe rolul instanțelor promovate de aceștia cu privire la bun, iar, în aceste împrejurări, există roscul a fi despăgubită o persoană care nu este unic moștenitor pentru bunul revendicat.

Cu referire la excepția inadmisibilității, apelantul a invocat Decizia nr. 27/2011 și Decizia nr. 33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a subliniat că legiuitorul a prevăzut în mod expres măsuri reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv în perioada 1945 – 1989, iar instanța supremă a stabilită că acțiunile în revendicare, respectiv acțiunile directe formulate împotriva Statului R. în temeiul dispozițiilor art. 480 C.civ., sunt inadmisibile deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

A menționat apelantul că deciziile invocate au o forță obligatorie pentru instanțe.

De asemenea, a învederat că reclamantul a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a pierdut în mod irevocabil, conform deciziei nr. 5212/06.05.2009, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ . A apreciat apelantul că, în drept, Legea nr. 10/2001 nu încalcă dispozițiile art. 6 CEDO, atâta timp cât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este una efectivă., iar un drept subiectiv, cum este dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni distincte, fiind exclusă ideea opțiunii alegerii căii procedurale sau a unui cumul de acțiuni.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., apelantul a arătat că acesta din urmă nu răspunde pentru obligații ale altor instituții de stat sau pentru organele administrației publice locale, iar, potrivit extrasului din Decizia din data de 02.10.1948, bunurile naționalizate au trecut în patrimoniul comunelor.

Pe fondul cauzei, a învederat că raportul de expertiză i-a fost comunicat la sediul Ministerului Finanțelor Publice în București, iar nu la sediul procesual ales, astfel încât a fost lipsit de dreptul de a formula obiecțiuni.

Apelantul a invocat instituția puterii de lucru judecat și a arătat că prima instanță a ignorat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 8001/11.10.2006 și a deciziei nr. 5212/06.05.2009, pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție potrivit cărora faptul că autorului reclamantului i s-a naționalizat o presă de ulei nu face dovada proprietății terenului, acesta nefăcând dovada acestei proprietăți și nici dovada dreptului de proprietate asupra presei de ulei. În cuprinsul acelorași decizii s-ar fi reținut cu putere de lucru judecat că declarația martorului A. G. nu poate face dovada deplină a proprietății autorului reclamantului asupra terenului și a fabricii, fiind contrazisă de conținutul notificării existente la fila 47 a dosarului de fond în care se precizează că terenul a aparținut lui T. N., iar fabrica a fost construită de T. P..

Apelantul a solicitat judecata în lipsă.

3.Apelanta – pârâtă . a solicitat admiterea apelului formulat, schimbarea hotărârii contestate și, în rejudecare, respingerea acțiunii în revendicare în baza excepției autorității de lucru judecat, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca nefondată. Totodată, apelanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că, în perioada 2002 – 2009, a fost supusă controlului judecătoresc o cerere similară formulată de reclamant în temeiul legii speciale pentru restituirea proprietăților, iar decizia nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă, ca nefondată contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 548/10.12.2001, emise de Primăria T., are autoritate de lucru judecat în cauza de față, instanța reținând că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul autorului său a dreptului de proprietate asupra terenului și nici a dreptului de proprietate asupra presei de ulei.

Apelanta – pârâtă a reiterat argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fața primei instanțe și a invocat Decizia nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. A subliniat că, potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest principiu nu este prevăzut în mod expres în legea specială și numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. S-a menționat că prioritatea poate fi acordată Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare în măsura în care, altfel, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În opinia apelantei, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Apelanta a mai învederat că reclamantul era ținut să facă dovada că autorul său a fost proprietarul imobilului revendicat, însă acesta nu a făcut această dovadă.

A apreciat apelanta că este netemeinică dispoziția instanței de a o obliga să plătească o cotă parte din ajutorul public judiciar acordat reclamantului, în condițiile în care suprafața de teren revendicată este în proprietatea Municipiului T., iar apelanta are doar calitatea de concesionar pentru 2932 mp, iar taxa pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public privea toată acțiunea, iar nu doar terenul revendicat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 C.proc.civ..

4.Apelantul – reclamant T. A. a solicitat admiterea apelului formulat și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, respectiv admiterea acțiunii în revendicare pentru întreaga suprafață de teren de 12 000 mp, obligarea pârâților UAT T., M. N. și . să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren menționată. A menționat că utilajele și construcțiile aparținând fabricii de ulei au fost subevaluate. Totodată apelantul – reclamant a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a reiterat argumentele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a arătat, în esență, că temeinicia acțiunii formulate a fost dovedită prin probele administrate în cauză, respectiv adresa Arhivelor Statului – Județul G. nr. 762/15.08.2000 și Decizia nr. 1307/1948 și declarațiile martorilor pentru existența fabricii de ulei; declarațiile martorului A. G. și înscrisuri, respectiv rapoartele de expertiză pentru existența dreptului de proprietate asupra terenului.

În opinia apelantului, prima instanță a apreciat în mod greșit probele administrate în cauză admițând acțiunea în revendicare doar pentru suprafața de 7503 mp din totalul de 12 000 mp revendicați. A subliniat că trebuia instanța să aibă în vedere și suprafața de 1800 mp pe care Primăria Municipiului T. a înstrăinat – o în mod nelegal către pârâtul M. N., nefiind proprietar asupra terenului în cauză. A subliniat că trebuia avută în vedere declarația martorului A. G. care a avut posibilitatea chiar să vadă o dată actul de proprietate și a arătat că terenul revendicat avea o lățime de 55 m la . o lungime de peste 200 m fiind bine delimitat și împrejmuit cu gard.

Cu referire la suprafața de 2955 mp care a fost atribuită Primăriei T. prin HG nr. 562/15.08.2002, apelantul a arătat că în mod greșit nu a fost restituită de instanță în condițiile în care a fost preluată și atribuită în mod ilegal, făcând parte din suprafața de 12 000 mp revendicată și fiind obiect al notificării realizate încă din anul 2000.

Apelantul a arătat că, prin soluția pronunțată, au fost încălcate principiile cuprinse în Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu referire la dreptul la un proces echitabil și dreptul la proprietate.

În ceea ce privește despăgubirile stabilite, apelantul – reclamant a arătat că a solicitat evaluarea acestora în funcție de data de 11.06.1948 față de care valoarea totală a construcțiilor era de 107 300 lei, astfel încât această sumă era mai aproape de valoarea reală la nivelul anului 1948, fiind mult diminuate prin concluziile raportului de expertiză.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a arătat că prima instanță a omis a se pronunța asupra cheltuielilor pentru care dovezile au fost depuse odată cu concluziile scrise, respectiv cheltuieli de transport și cheltuieli cu corespondența.

Apelantul a solicitat judecata în lipsă.

Prin Încheierea din data de 17.04.2015, instanța a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. 2 din OUG nr. 51/2008, reducerea cu 50% a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina apelantului – reclamant T. A., de la suma de 1191,07 lei la suma de 595,53 lei.

Cererea de apel formulată de apelantul – reclamant T. A. a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 595,53 lei (f. 94).

Prin întâmpinarea formulată, apelantul – reclamant T. A. a solicitat respingerea apelurilor formulate de pârâții M. T.; reprezentat prin Primar, S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și ..

În motivare, a arătat că nu i se poate opune excepția autorității de lucru judecat, dată fiind imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, neexistând nicio piedică în a se adresa instanțelor pentru protejarea acestui drept. Totodată, a menționat că temeiul primelor demersuri efectuate pentru redobândirea drepturilor sale a fost Legea nr. 10/2001, fiind diferit față de temeiul de drept invocat în acțiunea de față ce reprezintă o revendicare exercitată în baza dispozițiilor Noului Cod Civil, ale Constituției României, a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește dovada calității sale de proprietar asupra imobilului, reclamantul a reiterat argumentele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în cuprinsul cererii de apel și a precizat că toate actele de proprietate asupra terenului, utilajelor și construcțiilor aflate pe acesta, păstrate în casa de bani a fabricii, au fost confiscate de statul român la data naționalizării. A învederat că dovada dreptului său de proprietate în cauză a fost făcută prin înscrisurile prezentate și declarațiilor martorilor audiați, fiind prezentate și acte de stare civilă, respectiv certificatul de naștere pentru T. A. și certificatul de moștenitor nr. 61/03.04.2002 ce stabilește calitatea de unic moștenitor a reclamantului în ceea ce îl privește pe defunctul T. N..

A arătat, în esență, că temeinicia acțiunii formulate a fost dovedită prin probele administrate în cauză, respectiv adresa Arhivelor Statului – Județul G. nr. 762/15.08.2000 și Decizia nr. 1307/1948 și declarațiile martorilor pentru existența fabricii de ulei; declarațiile martorului A. G. și înscrisuri, respectiv rapoartele de expertiză pentru existența dreptului de proprietate asupra terenului. A apreciat că sintagma „acte doveditoare” are o accepție mai largă în înțelesul legii față de dificultățile deosebite întâmpinate de foștii proprietari pentru recuperarea actelor confiscate de regimul comunist.

În ceea ce privește despăgubirile, a menționat că acestea au fost subevaluate, însă a lăsat acest aspect la aprecierea instanței, neformulând o contestație.

Cu referire la Decizia nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a arătat că aceasta este neunitară și nedreaptă, fiind încălcate principiile invocate în susținerea acțiunii de față. În opinia reclamantului instanța supremă a reținut eronat și nu a studiat și analizat corect probele administrate. De asemenea, s-a apreciat că s-a făcut o eroare, instanța lăsând nesoluționat capătul de cerere cu referire la încălcarea dreptului de proprietate pentru fabrica de ulei, utilaje, construcții și anexele acestora.

Apelantul – reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică în ceea ce privește constatarea imposibilității sale de a dovedi cu acte dreptul de proprietate și în ceea ce privește acțiunea admisă.

Prin întâmpinarea formulată, apelantul – pârât M. T. a solicitat admiterea apelurilor formulate de pârâții S. R. și ., respectiv a propriului apel și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Au fost reiterat argumentele invocate în susținerea cererii de apel, fiind invocată Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. De asemenea, a fost invocată Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul – pârât M. N. a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul – reclamant T. A. și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată și admiterea apelurilor formulate de UAT T. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivare, a arătat că, în cauză, sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat menționate de art. 430 C.proc.civ., față de sentința civilă nr. 136/13.09.2007, pronunțată de Tribunalul G., definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul autorului său a dreptului de proprietate asupra terenului și nici a dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor mobile.

Au fost invocate și considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a subliniat că, potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest principiu nu este prevăzut în mod expres în legea specială și numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. S-a menționat că prioritatea poate fi acordată Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare în măsura în care, altfel, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În opinia intimatului, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Intimatul a mai învederat că reclamantul era ținut să facă dovada că autorul său a fost proprietarul imobilului revendicat, însă acesta nu a făcut această dovadă. Față de aceste considerente, a apreciat că soluția de respingere a acțiunii față de pârâtul M. N. este întemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C.proc.civ..

Prin întâmpinarea formulată, apelanta – pârâtă . a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul – reclamant T. A. și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată și admiterea apelurilor formulate de UAT T. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivare, a arătat că, în cauză, sunt întrunite condițiile autorității de lucru judecat menționate de art. 430 C.proc.civ., față de sentința civilă nr. 136/13.09.2007, pronunțată de Tribunalul G., definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul autorului său a dreptului de proprietate asupra terenului și nici a dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor mobile.

Au fost invocate și considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a subliniat că, potrivit deciziei menționate, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest principiu nu este prevăzut în mod expres în legea specială și numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. S-a menționat că prioritatea poate fi acordată Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare în măsura în care, altfel, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În opinia apelantei - pârâte, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Apelanta - pârâtă a mai învederat că reclamantul era ținut să facă dovada că autorul său a fost proprietarul imobilului revendicat, însă acesta nu a făcut această dovadă. Față de aceste considerente, a apreciat că soluția de respingere a acțiunii față de pârâtul M. N. este întemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C.proc.civ..

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, apelantul – reclamant T. A. a arătat că excepția autorității de lucru judecat este nefondată, dată fiind imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, neexistând nicio piedică în a se adresa instanțelor pentru protejarea acestui drept. Totodată, a menționat că temeiul primelor demersuri efectuate pentru redobândirea drepturilor sale a fost Legea nr. 10/2001, fiind diferit față de temeiul de drept invocat în acțiunea de față ce reprezintă o revendicare exercitată în baza dispozițiilor Noului Cod Civil, ale Constituției României, a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu referire la Decizia nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a arătat că aceasta a fost contrară practicii judiciare și a fost motivată în neconcordanță cu Legea nr. 10/201, dând interpretări eronate.

Apelantul – reclamant a invocat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește constatarea imposibilității sale de a dovedi cu acte dreptul de proprietate.

Prin înscrisul intitulat „Întâmpinare”, apelantul – pârât M. T. a învederat că achiesează la punctul de vedere exprimat de intimatul – pârât M. N..

În ședința publică din data de 18.09.2015, instanța a invocat excepția netimbrării apelului declarat de apelanta – pârâtă ..

În ședința publică din data de 09.11.2015, instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 2010/20.11.2014, pronunțate de Judecătoria T. în dosarul nr._, prin prisma motivelor de apel instanța de control judiciar reține următoarele:

Cu referire la apelul declarat de apelanta – pârâtă ., constată că, în temeiul rezoluției din data de 13.03.2015, prin adresa comunicată apelantei la data de 20.03.2015 (f. 37), i s-a adus la cunoștință acesteia obligația de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1617,91 lei, conform dispozițiilor art. 23 alin. 1 lit. b din OUG nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării cererii.

Obligația a fost adusă din nou la cunoștința apelantei prin citația emisă pentru primul termen de judecată din data de 18.09.2015 (f. 106 și f. 112).

În ședința publică din data de 18.09.2015, apelanta, prin reprezentant convențional, a arătat că nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

În drept, potrivit art. 482 raportat la art. 197 C.proc.civ., netimbrarea cererii atrage anularea acesteia în condițiile legii.

Constatând că apelanta – pârâtă . nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, față de dispozițiile normative citate anterior, va admite excepția netimbrării în ceea ce privește apelul declarat de apelanta – pârâtă . și va anula cererea de apel formulată de apelanta – pârâtă ., ca netimbrată.

Cu referire la apelurile declarate de apelantul – pârât M. T. și apelantul – pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reține următoarele:

Cu titlu prealabil, reține că, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. 2 C.proc.civ., față de efectele pe care excepția inadmisibilității acțiunii le-ar produce, aceasta va fi analizată cu prioritate, în cadrul apelurilor, atât față de excepția autorității de lucru judecat ce s-ar putea analiza doar față de o acțiune admisibilă, cât și față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. care, de asemenea, ar putea viza doar o acțiune admisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma la data intrării în vigoare a acesteia), imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi.

Conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțelege terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Așa cum a reținut și prima instanță, reclamantul s-a adresat autorităților cu o cerere întemeiată pe Legea 10/2001 pentru restituirea bunurilor revendicate în speță și pentru despăgubiri, însă cererea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința civilă 1361/2007 a Tribunalului G., irevocabilă prin decizia civilă 5212/6.05.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (f. 37 Vol. I dosar Judecătoria T.).

Instanța a reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit existența terenului și a fabricii de ulei în patrimoniul autorului său.

Este de remarcat, în acest context, că, potrivit art. 430 alin. 1 C.proc.civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Din această perspectivă, aprecierile primei instanțe referitoare la soluțiile pronunțate asupra cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în diferite stadii și cicluri procesuale, în același dosar, respectiv aprecierile primei instanțe referitoare la opiniile exprimate în cicluri procesuale diferite cu privire la dreptul de proprietate al autorului reclamantului, sunt lipsite de relevanță în ceea ce privește admisibilitatea sau temeinicia acțiunii de față.

Pentru reclamant, soluția pronunțată de Tribunalul G. prin sentința civilă nr. 1361/2007 are autoritate de lucru judecat atât în ceea ce privește dezlegarea dată de instanță problemelor de drept, cât și în ceea ce privește considerentele ce susțin soluția pronunțată. În consecință, aprecierile reclamantului legate de caracterul neunitar și nedrept al soluției pronunțate în privința sa, respectiv aprecierile privind eventuale erori de judecată survenite sunt fără relevanță în acest context, neputând face obiectul judecății.

Prin Decizia nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii s-a statuat, cu referire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că, în drept, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Totodată, s-a precizat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite– într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale si ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile.”

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Reclamantul se află în situația de a solicita direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun - Noul cod civil -, ale Constituției României, ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în mun. T., .. 90 despre care susține că s-a regăsit în proprietatea autorului său anterior actului de naționalizare din anul 1948.

Totodată, în baza acelorași dispoziții, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru construcții și utilaje în funcție la data de 11.06.1948 și anume: construcții și accesorii, fabrica de ulei cu componentele sale, presa de ulei, trei cuptoare cu trei prăjitori, două malaxoare, decojitor semințe, tractor adaptat pentru funcționarea utilajelor pe baza curelelor de transmisie;

Instanța apreciază că, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, , așa cum a fost interpretat acesta de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 și în cuprinsul Deciziei nr. 27/2011, dispozițiile Legii nr. 10/2001, se aplică în mod prioritar în concurs cu normele dreptului comun, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv a promova o acțiune întemeiată pe dispozițiile Codul civil sau ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, exceptând situațiile speciale descrise ca atare în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008.

Contrar celor reținute de prima instanță, incidența principiului enunțat anterior nu este restrânsă la situațiile în care persoana interesată recurge la dispozițiile dreptului comun fără ca, anterior, să fi realizat demersurile impuse de legea specială. Principiul specialia generalibus derogant („legea specială derogă de la legea generală”) impune urmarea căii speciale și se opune exercitării unei acțiuni pe calea dreptului comun cu aceeași finalitate, indiferent de momentul ales pentru exercitarea acesteia din urmă - înainte de a urma calea indicată de legea specială sau după ce a fost urmată o astfel de cale.

Conținutul principiului se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele situații în care operează norma specială.

Or, Legea nr.10/2001 reprezintă un act normativ special în ceea ce privește obținerea, de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat, în perioada comunistă sau a unor măsuri reparatorii pentru bunuri ce fac obiectul legii și nu pot fi restituite în natură.

Finalitatea celor două proceduri, a Legii nr.10/2001 și a acțiunii întemeiate pe dreptul comun, este aceeași și anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că, existând suprapunere între câmpul de reglementare al Legii nr.10/2001 și cel al dispozițiilor de drept comun, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.

Atât imobilul – teren revendicat, cât și fabrica de ulei cu privire la care reclamantul invocă un drept de proprietate al autorului său, respectivutilajele și instalațiile aferente fabricii, pentru care se solicită despăgubiri în litigiu, fac parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr.10/2001, conform dispozițiilor art. 1 și art. 6 din actul normativ menționat.

În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după . legii speciale nr. 10/2001 și chiar după respingerea solicitării reclamantului, formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin hotărâre irevocabilă. Față de considerentele anterioare, nu s-ar putea susține că tocmai soluția de respingere ca nefondată a cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar deschide reclamantului calea dreptului comun în recuperarea acelorași bunuri sau în dobândirea unor măsuri reparatorii pentru acestea. O astfel de interpretare contravine principiului enunțat în cuprinsul Deciziilor nr. 33/2008 și nr. 27/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și intenției legiuitorului în ceea ce privește scopul legilor de reparație.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. . În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/09.06.2008 indicând faptul că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu a fost exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale și, mai mult, a urmat procedura indicată de Legea nr. 10/2001, fiindu-i recunoscut și dreptul de acces la o instanță cu referire la protejarea dreptului de proprietate invocat, în condițiile în care contestația acestuia împotriva Dispoziției emise de Primarul Municipiului T., a fost analizată de o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, conform dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 6 din Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere (Golder împotriva Marii britanii, 21 februarie 1975, par. 38).

În același timp, instanța de contencios european a statuat că limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii, respectiv trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.

În același timp, instanța europeană a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Conform jurisprudenței Curții Europene (cauza P. contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art.6 din documentul european, ca și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o largă marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Este de reținut că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, după cum persoanele interesate au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, fiind pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

În speță, nu a fost constatată o neconcordanță între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, limitările aduse dreptului de acces la instanță fiind prevăzute de lege și fiind recunoscute ca fiind proporționale cu scopul urmărit.

Eventuala imposibilitate de a dovedi cu acte dreptul de proprietate asupra terenului revendicat putea fi, a fost invocată de reclamant în cadrul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și a făcut obiectul judecății în acea cauză, nereprezentând un motiv pentru care s-ar putea aprecia cererea de chemare în judecată ca fiind admisibilă, în considerarea unei eventuale neconcordanțe cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Așa cum am arătat, și acest aspect a putut fi și a fost supus analizei unei instanțe independente, imparțiale, instituite conform legii, nefiind încălcate dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar susținerilor reclamantului, din cuprinsul considerentelor deciziei nr. 5212/06.05.2009, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că notificarea sa, formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost reținută ca vizând atât restituirea în natura a terenului situat în mun. T., cât și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru fabrica de ulei edificată pe acest teren, soluția irevocabilă fiind de respingere a contestației formulate împotriva Dispoziției nr. 548/10.12.2001 emise de Primarul Municipiului T.. De altfel, prin sentința civilă nr. 1361/2007, pronunțată de Tribunalul G., instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că reclamantul nu a dovedit existența în patrimoniul său nici a dreptului de proprietate asupra terenului și nici a dreptului de proprietate asupra presei de ulei. S-a mai reținut că, în notificarea formulată, s-a arătat că autorul reclamantului nu era decât proprietar al terenului, nu și al fabricii de ulei (f. 33).

Pe de altă parte, așa cum rezultă din cuprinsul contestației formulate de reclamant împotriva Deciziei nr. 548/10.12.2001, pronunțate de Primarul Municipiului T. (f. 29) și din cuprinsul deciziei civile nr. 84/A/23.04.2008, pronunțate de Curtea de Apel G., respectiv din cuprinsul deciziei civile nr. 5212/06.05.2009, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul a contestat decizia menționată în ceea ce privește cererea de restituire în natură a suprafeței de 12 000 mp teren intravilan, iar mențiunile referitoare la fabrica de ulei și utilajele aferent au fost făcute doar pentru a motiva contestația formulată.

De altfel, prin prima hotărâre pronunțată asupra contestația menționate, respectiv prin sentința civilă nr. 569/06.12.2002, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr. 148/2002 (f. 30), instanța a admis contestația și obligat Primăria T. să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului imobilul – teren situat în T., .. 90, pronunțându-se exclusiv cu privire la acesta, fără a menționa alte măsuri cu privire la fabrica de ulei și utilajele aferente.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 84/A/23.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._ (f. 32), instanța a admis apelul declarat de apelantul T. A., a schimbat în tot sentința civilă nr. 1361/2007, pronunțată de Tribunalul G., a admis contestația și a obligat pe pârâta Primăria T. să emită dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 12 000 mp teren, situat în T., .. 90, fără a menționa alte măsuri cu privire la fabrica de ulei și utilajele aferente.

Deși sentința civilă nr. 569/06.12.2002, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr. 148/2002 a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 800/11.10.2006, iar decizia civilă nr. 84/A/23.04.2008, pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._ a fost casată prin decizia civilă nr. 5212/06.05.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind menținută, astfel sentința civilă nr. 1361/13.09.2007, pronunțată de Tribunalul G., cele două hotărâri sunt relevante din perspectiva faptului că reclamantul nu a uzat de căile de atac împotriva acestora pentru a contesta o eventuală omisiune a instanței în a se pronunța și asupra unor eventuale despăgubirilor solicitate pentru fabrica de ulei sau utilajele aferente.

Or, în împrejurările descrise mai sus și date fiind dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, tribunalul reține că reclamantul avea la dispoziție o cale efectivă atât pentru a solicita despăgubiri pentru fabrica de ulei și utilajele aferente, cât și pentru a contesta eventuale soluții nefavorabile pronunțate asupra cererii de acordare a despăgubirilor menționate. În consecință, nu s-ar putea reține, în privința sa, faptul că procedura prevăzută de Legea 10/2001, cu referire la eventuale măsuri de reparație ce i s-ar fi cuvenit pentru fabrica de ulei și utilajele aferente, ar fi contrară dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reține că, în concret, cea de-a doua categorie de considerente ale deciziei nr. 33/2008 tratează și soluționează acele situații în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi conflictul cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce impune aplicarea prioritară a Convenției.

Astfel, a fost motivat dispozitivul deciziei nr. 33/2008 conform căruia prioritatea Convenției poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Cu referire la drepturile invocate de reclamant, reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat, în mod constant, că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței Curții) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Z. din 14 decembrie 2006, Cauza C. 29 iulie 2006, Cauza L. din 26 ianuarie 2006 sau Cauza C. din 11 iunie 2002).

În cauza M. A. împotriva României (cererile nr. 30.767/2005 și 33.800/2006), soluționată prin Hotărârea-pilot din 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de bun actual, precum și de valoare patrimonială și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Astfel, nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o altă dispoziție, în sensul restituirii bunului către reclamant. S-a statuat că pentru ca interesul patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării să reprezinte o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, este necesară întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Or, în cazul reclamantului, prin hotărâre irevocabilă, respectiv prin sentința civilă nr. 1361/13.09.2007, pronunțată de Tribunalul G., s-a reținut de către o instanță independentă, imparțială, constituită conform dispozițiilor legale, că nu sunt întrunite condițiile pentru recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor ce fac obiectul notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul nebeneficiind de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, citată anterior, în împrejurarea în care reclamantul invocă un drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu ar mai fi fost posibilă încă din momentul naționalizării (1948), acestuia nu i se poate recunoaște un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Inadmisibilitatea acțiunii, derivată din principiul specialia generalibus derogant („legea specială derogă de la legea generală”), așa cum a fost acesta interpretat și prin Decizia nr. 33/2008 și Decizia nr. 27/2011, pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, nu este, astfel, incompatibilă cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu dispozițiile art. 6 din Convenție și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Față de considerentele de mai sus, concluzia se impune atât în ceea ce privește acțiunea în revendicare ce vizează terenul situat în mun. T., .. 90, cât și în ceea ce privește acțiunea prin care se solicită obligarea pârâtului S. R. la plata unor despăgubiri pentru construcțiile și utilajele, imposibil de restituit în natură, aflate pe terenul menționat anterior.

Prin prisma argumentelor detaliate mai sus, apreciază că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, atât în ceea ce privește acțiunea în revendicare ce vizează terenul situat în mun. T., .. 90, formulată în contradictoriu cu UAT M. T., ., cât și în ceea ce privește acțiunea prin care se solicită obligarea pârâtului S. R. la plata unor despăgubiri pentru construcțiile și utilajele, imposibil de restituit în natură, aflate pe terenul menționat anterior.

Tribunalul reține astfel că, în mod greșit prima instanță nu a avut în vedere, principiul specialia generalibus derogant („legea specială derogă de la legea generală”), în considerarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 C.proc.civ. (1865 – forma în vigoare la data pronunțării Deciziei nr. 33/2008) și art. 330⁷ alin. 3 C.proc.civ. (1865 – forma în vigoare la data pronunțării Deciziei nr. 27/2011).

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., date fiind limitele instituite conform art. 477 C.proc.civ., va admite apelurile formulate de apelanții UAT M. T. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, va schimba în parte sentința civilă nr. 2010/20.11.2014, pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr._ și, în consecință, va admite excepția inadmisibilității acțiunii, atât în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicare, cât și în ceea ce privește capătul de cerere având, ca obiect, despăgubiri și va respinge acțiunea formulată de reclamantul T. A., în contradictoriu cu pârâții UAT M. T., . și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca fiind inadmisibilă.

În acest context, reține că, în împrejurarea în care UAT M. T. este proprietarul exclusiv al terenului pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare, conform ordinului prefectului jud. G. 265/2009, iar . deține doar un drept de concesiune asupra unei părți din teren, conform contractului de concesiune nr._/12..10.2009, dată fiind soluția pronunțată asupra apelului declarat de apelantul – pârât UAT M. T., se impune a fi reformată, conform dispozițiilor art. 477 alin. 1 C.proc.civ. și soluția pronunțată cu privire la acțiunea formulată în contradictoriu cu ., aceasta fiind dependentă de soluția contestată de UAT T. și reformată prin prezenta decizie.

Totodată, reține că, față de soluția pronunțată cu referire la excepția inadmisibilității, nu mai este necesară analiza celorlalte motive de apel dezvoltate de apelanți.

Cu referire la apelul declarat de apelantul – reclamant T. A., reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de apel ce susține admiterea acțiunii în revendicare pentru întreaga suprafață de teren ocupată de UAT M. T. și ., tribunalul reține că sunt relevante considerentele anterioare referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulate pe calea dreptului comun, acestea păstrându-și relevanța și în acest context.

Totodată, constată că, față de soluția pronunțată cu referire la apelul declarat de apelantul – pârât M. T., date fiind aprecierile instanței de apel legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, argumentele apelantului – reclamant, ce privesc temeinicia acțiunii formulate pentru întreaga suprafață de teren ocupată de M. T., sunt lipsite de relevanță.

Astfel, în împrejurarea în care acțiunea în revendicare formulată pentru întreaga suprafață de teren ocupată de UAT M. T. și . a fost apreciată ca fiind inadmisibilă, reține că apelul reclamantului, ce vizează presupusa nelegalitate și netemeinicie a sentinței contestate în ceea ce privește întreaga suprafața ocupată de M. T. și ., este nefondat.

Cu referire la acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. N., apreciază că, în speță, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1361/13.09.2007, pronunțate de Tribunalul G., ca un fine de neprimire, nefiind identificată o identitate de cauză, în împrejurarea în care temeiul de drept invocat în cele două cauze a fost diferit – Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile Codului civil în materie de revendicare.

De asemenea, constată că inadmisibilitatea invocată anterior vizează, în esență, acțiunile persoanelor cărora le erau adresate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și care formulează acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun în contradictoriu cu unitatea deținătoare în sensul legii speciale. Inadmisibilitatea se întemeiază, în cazul descris, așa cum am arătat, pe principiul specialia generalibus derogant ce presupune lipsa unei opțiuni de a urma procedură prevăzută de legea generală în condițiile în care a fost adoptată o lege specială în domeniu. Or, legea specială se referă exclusiv la raportul dintre unitatea deținătoare și eventuala persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, iar pârâtul M. N. este un terț față de acest raport juridic, astfel încât raporturile dintre reclamant și pârâtul M. N. pot fi analizate exclusiv din perspectiva temeiniciei acțiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei, însă, reține că, în împrejurarea în care contestația formulată de reclamantul T. A. în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă, ca nefondată, în mod irevocabil, prin sentința civilă nr. 1361/2007, pronunțată de Tribunalul G., reclamantul nu a făcut dovada existenței, în patrimoniul său, a unui drept de proprietate cu referire la imobilul situat în G., .. 90 sau cu privire la imobilul ocupat de pârât, respectiv a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Pentru imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, redobândirea dreptului de proprietate se putea realiza doar prin parcurgerea acestei proceduri și prin emiterea unei dispoziții/decizii a unității deținătoare care, conform dispozițiilor art. 23 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 (forma la data intrării în vigoare a legii), face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie,

Or, în cazul reclamantului, s-a apreciat că acesta nu întrunește condițiile pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în T., .. 90. În consecință, în prezent, reclamantul nu justifică un drept asupra imobilului în cauză. Eventualul titlu al autorului reclamantului nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în împrejurarea în care bunul ar fi fost preluat de către stat ca urmare a naționalizării, iar, în ceea ce îl privește pe reclamant, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că nu sunt întrunite condițiile pentru reconstituirea dreptului de proprietate în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

De altfel, contrar celor reținute de prima instanță, probele administrate în cauză nu sunt concludente nici în ceea ce privește existența unui drept de proprietate asupra imobilului ce s-ar fi regăsit în patrimoniul autorului reclamantului anterior naționalizării și nici în ceea ce privește întinderea sau vecinătățile imobilului în cauză. Reclamantul nu a probat imposibilitatea obiectivă de a prezenta un înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului cauză. Abuzurile statului comunist nu pot conduce la prezumția unei astfel de imposibilități, în împrejurarea în care, ca victime ale acelorași abuzuri, un număr însemnat de beneficiari ai dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au reușit să facă dovada dreptului lor de proprietate prin înscrisuri.

Or, reclamantul invocă un titlu al autorului său, iar, conform dispozițiilor art. 309 alin. 2 C.proc.civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei.

Chiar dacă am accepta imposibilitatea obiectivă de a prezenta un înscris care să ateste dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului cauză, în sensul art. 309 alin. 4 C.proc.civ., în lipsa unui înscris care să ateste existența unui act juridic translativ de proprietate în privința bunului, declarațiile martorului A. G. nu pot reprezenta dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantului, informațiile furnizate fiind, practic, presupuneri ale martorului față de situația de fapt constatată prin propriile simțuri, fără, însă, a atesta existența unui titlu de proprietate potrivit căruia autorul reclamantului ar fi fost proprietarul terenului. Chiar dacă martorul a menționat că ar fi văzut un act în ceea ce privește proprietatea terenului, acesta a menționat că ar fi „înțeles” că actul reprezintă un titlu de proprietate și a mai menționat că nu știe de la cine ar fi fost cumpărat bunul. Este de remarcat că declarațiile martorului nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză. În acest context, constată că, în privința celorlalți martori invocați de reclamant, nu a fost respectat principiul nemijlocirii care impune ca proba testimonială să fie administrată de instanța învestită cu soluționarea cauzei, conform dispozițiilor art. 260 C.proc.civ.. Astfel, declarațiilor prezentate de alți martori în alte cauze nu le poate fi recunoscută valoarea de probe testimoniale.

Contrar celor reținute de prima instanță, preluarea de către stat a unei prese de ulei nu poate constitui bazele unei prezumții de proprietate asupra unei fabrici de ulei, respectiv asupra terenului pe care aceasta ar fi situată. Este de menționat că, potrivit dispozițiilor art. 329 C.proc.civ., judecătorul se poate întemeia pe prezumții numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Or, existența unui utilaj în patrimoniul autorului reclamantului nu poate conduce la concluzia rezonabilă că acesta ar fi avut și un drept de proprietate asupra terenului pe care, la un moment dat, s-ar fi aflat utilajul.

Mai mult, cu referire la acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. N., declarațiile martorului nu pot constitui dovada certă a dreptului de proprietate al reclamantului, amintirile martorului fiind, în orice caz, aproximative. Este relevant, în acest context, că, proprietatea revendicată în contradictoriu cu pârâtul M. N. se regăsește de-a lungul unei laturi a întregului teren revendicat, iar martorul a precizat cu aproximație suprafața ce s-ar fi aflat, în opinia sa, în proprietatea autorului reclamantului ca fiind de 10 000 mp – 12 000 mp. Declarațiile scrise ale martorilor invocați de reclamant și audiați în alte cauze au același caracter aproximativ. De asemenea, este relevant faptul că, așa cum a reținut și prima instanță, nu s-a făcut dovada că suprafața de teren revendicată de la pârâtul M. N. este situată la adresa indicată de reclamant pentru a putea fi considerată că ar fi fost tot proprietatea autorului reclamantului . Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de expert Blănar E., la adresa indicată de reclamant și anume .. 90, s-a regăsit doar 7563 m.p. (f.377 vol.II), care, conform ordinului prefectului jud. G. 265/2009, au fost atribuiți Municipiului T. .

Este important de arătat că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă (art. 722) și potrivit dispozițiilor Codului civil (art. 1801 și art. 1295), în vigoare la data presupusei dobândiri a dreptului de proprietate (1942 conform declarațiilor martorului A. G.), este supus transcrierii în registrul unde este așezat imobilul orice act prin care se transferă dreptul de proprietate asupra unui bun imobiliar, cu excepția transmisiunilor prin deces. Deși avea sarcina probei, conform dispozițiilor art. 249 C.proc.civ., reclamantul nu a probat existența înscrierii și, în aceste condiții, dreptul invocat, chiar dacă ar fi considerat ca fiind dovedit, nu îi poate fi opozabil unui terț, cum este pârâtul M. N..

Pentru toate argumentele de mai sus, în condițiile în care pârâtul M. N. este posesorul terenului în cauză cu nr. cadastral 6048 (conform raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat Blănar E.) justificându-și dreptului de proprietate prin contractul de schimb autentificat sub nr. 3073/14.10.1998 (f. 145), apreciază că, în mod corect prima instanță a respins acțiunea privindu-l pe pârât, ca nefondată.

Cu referire la valoarea despăgubirilor acordate, constată că acest aspect nu a făcut obiectul apelului și, în împrejurarea în care capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor a fost apreciat ca fiind inadmisibil, orice aprecieri în acest context sunt lipsite de relevanță.

Analizând soluțiile pronunțate în apel asupra cererilor ce fac obiectul acțiunii, constată că reclamantul este cel care este în culpă procesuală în sensul art. 453 C.proc.civ., astfel încât solicitarea acestuia de acordare a unor cheltuieli de judecată suplimentare este nefondată.

În consecință, pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 480 C.proc.civ., va respinge apelul formulat de apelantul – reclamant T. A., ca nefondat.

Față de dispozițiile art. 453 C.proc.civ., constatând că pârâții UAT M. T. și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu sunt în culpă procesuală, va respinge cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Totodată, conform dispozițiilor art. 19 alin. 1 din OUG nr. 51/2008, va înlătura, din cuprinsul sentinței apelate, mențiunea referitoare la obligarea pârâților . și UAT M. T. la plata către stat a sumelor de 1854 lei, respectiv 1381 lei, reprezentând ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamantul și va dispune ca suma de 5250,53, de care a beneficiat reclamantul cu titlu de ajutor public judiciar să rămână în sarcina statului.

În temeiul aceluiași art. 453 C.proc.civ., raportat la art. 482 C.proc.civ., îl va obliga pe reclamantul T. A. la plata către pârâta . a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, atât pentru serviciile prestate în primă instanță, cât și pentru serviciile prestate în apel, conform chitanțelor nr._/08.04.2014(f. 163 vol. I Judecătoria T.) și nr._/17.09.2015 (f. 123 dosar apel), în valoare de 1500 lei, respectiv 1500 lei. Cheltuielile stabilite în sarcina reclamantului au fost stabilite la 2500 lei, având în vedere că, în speță, suma de 1500 lei, menționată în cuprinsul chitanței nr._/17.09.2015, a fost achitată și pentru susținerea apelului declarat de pârâta ., care a fost anulat, ca netimbrat, tribunalul apreciind că doar suma de 1000 lei poate fi pusă în sarcina reclamantului în apel pentru argumentele invocate de pârâta . în susținerea întâmpinării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite excepția netimbrării în ceea ce privește apelul declarat de apelanta – pârâtă ., cu sediul în T., .. 69, jud. G..

Anulează cererea de apel formulată de apelanta – pârâtă ., ca netimbrată.

Respinge apelul formulat de apelantul – reclamant T. A., cu domiciliul în Timișoara, .. 2, ., ., ca nefondat.

Admite apelurile formulate de apelanții UAT M. T., cu sediul în T., . nr. 66 și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, sect. 5, ., împotriva sentinței civile nr. 2010/20.11.2014, pronunțate de Judecătoria T. în dosarul nr._ .

Schimbă în parte sentința civilă nr. 2010/20.11.2014, pronunțată de Judecătoria T. în dosarul nr._ și, în consecință,

Admite excepția inadmisibilității acțiunii, atât în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicare, cât și în ceea ce privește capătul de cerere având, ca obiect, despăgubiri.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul T. A., în contradictoriu cu pârâții UAT M. T., . și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca fiind inadmisibilă.

Respinge cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Înlătură, din cuprinsul sentinței apelate, mențiunea referitoare la obligarea pârâților . și UAT M. T. la plata către stat a sumelor de 1854 lei, respectiv 1381 lei, reprezentând ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamantul.

Conform dispozițiilor art. 19 alin. 1 din OUG nr. 51/2008, suma de 5250,53, de care a beneficiat reclamantul cu titlu de ajutor public judiciar, va rămâne în sarcina statului.

Obligă pe reclamantul T. A., către pârâta ., la plata sumei de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Definitivă.

Executorie.

Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2015.

Președinte, Judecător, Grefier,

R. N. N. D. B. I. A. T.

Red. R.N. 18.12.2015/Tehnored. I.A.T. - 21.12.2015 /11 ex

.>

← Întoarcere executare. Decizia nr. 337/2015. Tribunalul GALAŢI		Anulare act. Sentința nr. 7401/2015. Tribunalul GALAŢI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Grăniţuire. Decizia nr. 342/2015. Tribunalul GALAŢI Contestaţie la executare. Decizia nr. 345/2015. Tribunalul GALAŢI Contestaţie la executare. Decizia nr. 243/2015. Tribunalul GALAŢI Întoarcere executare. Decizia nr. 337/2015. Tribunalul GALAŢI Anulare act. Sentința nr. 7401/2015. Tribunalul GALAŢI Validare poprire. Decizia nr. 913/2015. Tribunalul GALAŢI