Contestaţie la executare. Decizia nr. 1328/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1328/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 16853/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 29 Mai 2013
Președinte - E. C. F.
Judecător M. C.
Judecător C. R.
Grefier D. M. B.
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1328/2013
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurenții A. A., A. A. V., A. A., A. V., A. L., B. A., B. C., B. L., C. C. I., C. M., C. B. M. E., D. C., D. E., F. M., G. M., G. C. M., G. B. E., I. M., K. C., L. C. C., L. A., L. G., M. L. M., M. V., N. D., O. D., P. L., P. M., P. E. D., P. D., S. C. P., T. M., U. S., V. G., V. S. împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimat fiind M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE - DGFP A JUDEȚULUI IAȘI, având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 08.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 15.05.2013, 22.05.2013 și apoi pentru astăzi, 29.05.2013 când,
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/13.11.2012 Judecătoria Iași dispune:
„Admite cererea având ca obiect contestație la executare formulată de contestatorul M. FINANȚELOR PUBLICE, în nume propriu și pentru DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI IAȘI, cu sediul în sector 5, București, ., în contradictoriu cu intimații A. A. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., J. IAȘI, A. A. V. cu domiciliu în IAȘI, .. 59C, ., ., A. A. cu domiciliu în IAȘI, .. 59C, ., ., A. V. cu domiciliu în IAȘI, ., ., J. IAȘI, A. L. cu domiciliu în IAȘI, SPLAI BAHLUI, ., B. A. cu domiciliu în IAȘI, . ȘI SFANT, nr. 7, ., ., B. C. cu domiciliu în IAȘI, ., ., J. IAȘI, B. L. cu domiciliu în IAȘI, ., .. C, ., C. C. I. cu domiciliu în SAT VALEA L., ., J. IAȘI, C. M. cu domiciliu în IAȘI, ., ., J. IAȘI, C. B. M. E. cu domiciliu în IAȘI, .. 43, ., J. IAȘI, D. C. cu domiciliu în IAȘI, ., ., D. E. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., F. M. cu domiciliu în IAȘI, .. 6, ., G. M. cu domiciliu în IAȘI, AL. T. N., nr. 37, ., G. C. M. cu domiciliu în IAȘI, ., ., J. IAȘI, G. B. E. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., I. M. cu domiciliu în IAȘI, .. 1, J. IAȘI, K. C. cu domiciliu în IAȘI, .. 1A, J. IAȘI, L. C. C. cu domiciliu în IAȘI, .. 13, ..1, ., J. IAȘI, L. A. cu domiciliu în P., ., ., ., L. G. cu domiciliu în IAȘI, ., ., M. L. M. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., M. V. cu domiciliu în . IAȘI, N. D. cu domiciliu în IAȘI, .. 2, ., O. D. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., P. L. cu domiciliu în IAȘI, ., nr. 131, ., ., P. M. cu domiciliu în IAȘI, ., J. IAȘI, P. E. D. cu domiciliu în IAȘI, .. 33, ., P. D. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., S. C. P. cu domiciliu în IAȘI, ., ., ., T. M. cu domiciliu în IAȘI, .. 78B, J. IAȘI, U. S. cu domiciliu în IAȘI, . SI SFANT, nr. 3, ., ., V. G. cu domiciliu în ., ., nr. 8, J. IAȘI și V. S. cu domiciliu în ., ., nr. 8, J. IAȘI.
Dispune anularea actelor de executare emise în dosarul de executare nr. 375/2012 al BIROULUI EXECUTORILOR JUDECĂTOREȘTI ASOCIAȚI M. I. ȘI M. L..
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Respinge cererea intimaților de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.”
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond reține următoarele:
La cererea creditorilor A. A., A. A. V., A. A., A. V., A. L., B. A., B. C., B. L., C. C. I., C. M., C. B. M. E., D. C., D. E., F. M., G. M., G. C. M., G. B. E., I. M., K. C., L. C. C., L. A., L. G., M. L. M., M. V., N. D., O. D., P. L., P. M., P. E. D., P. D., S. C. P., T. M., U. S., V. G., V. S., în baza titlului executoriu, reprezentat de deciziei civile nr. 434/CA/29.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ a fost începută executarea silită în dosarul de executare nr. 375/14.05.2012, aflat pe rolul B. M. I. și M. L..
În dosarul de executare silită mai sus-menționat, executorul judecătoresc a procedat la poprirea conturilor pe care Ministerul Finanțelor Publice le are deschise la Trezoreria Iași.
Adresa de înștiințare a popririi a fost comunicată debitorului Ministerul Finanțelor Publice la data de 15.05.2012.
Instanța constată că în situația de față, debitorul se prevalează de o . dispoziții speciale, de acordare a unui termen asimilat de aceștia unui termen de grație, termen ce a generat numeroase intervenții legislative, interpretări ale Curții Constituționale, ale Inaltei Curți de Casație și Justiție și statuări de principii generale în cadrul Jurisprudenței CEDO.
Instanța va reține deopotrivă că debitorul nu contestă nici un moment datorarea unor sume de bani în temeiul titlului executoriu invocat în cauză, ci înțelege să se prevaleze de o . dispoziții în vigoare la momentul judecării prezentei cauze referitoare la „eșalonarea” plății creanțelor de către instituțiile de stat, pe anumite perioade determinate. Mai mult, acesta subliniază efectuarea plăților către creditori în cuantumul indicat de legiuitor până la momentul judecării cauzei, recuperarea de către aceștia a unor sume de bani ce reprezintă aproximativ 1/3 din valoarea totală a debitului și intenția de plată în continuare conform graficului de eșalonare.
Se poate observa așadar că, ceea ce se contestă nu este existența raportului juridic între părți sau cuantumul creanțelor datorate ci exclusiv caracterul exigibil al creanțelor la momentul pornirii executării silite.
Potrivit art. 379 (1) Cod procedură civilă nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă ( caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). De asemenea, în acord cu art. 381 C.pr.civ, când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea silită nu va putea fi efectuată înainte de împlinirea acelui termen ( cu excepția cazurilor prevăzute de art. 382 ). În acord cu dispozițiile codului civil, ceea ce se datorează cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea termenului. Termenul este suspensiv, atunci când prin efectele sale amână data scadenței (art.1412 Cod civil).Când termenul suspensiv este stipulat în favoarea debitorului, acesta este singurul care poate renunța la beneficiul său ( art. 1413 cod civil).
Cu privire la fixarea unui atare termen și condiționarea obligației de plată a drepturilor salariale de un atare impediment, instanța notează faptul că stabilirea termenului de eșalonare a plăților s-a efectuat de către legiuitor, prin OUG 71/2009, cu modificările ulterioare. Astfel, se poate observa că una dintre particularitățile fundamentale ale prezentei validări de poprire rezidă în faptul că acordarea unui termen a fost efectuată chiar de legislativ, pentru rațiuni ce urmează a fi interpretate și analizate în paragrafele subsecvente.
Astfel, cercetând prevederile OUG 71/2009, instanța constată că acestea au suferit numeroase modificări de la data intrării în vigoare până la data introducerii acțiunii în analiză. Prin intermediul acestui act normativ, legiuitorul a urmărit să acorde un termen rezonabil în ceea ce privește acțiunea de plată a datoriilor de către stat, în contextul unor dificultăți economice ce reprezintă o realitate obiectivă pentru țara noastră.
Prin urmare, plata acestor creanțe a fost inițial eșalonată până în 2012, stabilindu-se anual un cuantum procentual din acestea ce urma să fie plătit, respectiv în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Această eșalonare a plăților se referea la drepturi de natură salarială devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009.
Ulterior, în anul 2011, textul ordonanței de urgență a fost din nou modificat termenul fiind prelungit până în 2014, motivat de dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
În prezent, textul ordonanței prevede faptul că: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Se poate observa ca atare, că aceste modificări legislative operate au prelungit termenul de acordare a drepturilor salariale, recunoscute creditorilor prin hotărâri executorii, de la 3 ani, la aproximativ 6 ani.
Instanța are în vedere și dispozițiile deciziei nr. 190/2010 a Curții Constituționale prin care aceasta a statuat că prevederile OUG 71/2009 nu sunt în dezacord cu dispozițiile constituționale.
Cu toate acestea, instanța nu poate să nu observe, că la data pronunțării Curții, astfel cum rezultă din motivare au fost avute în vedere doar situațiile de eșalonare până în 2012 a drepturilor salariale. Arată Curtea că ordonanța stabilește o perioada de 3 ani, ca termen maxim in care va fi realizata executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinata de circumstanțele excepționale, care au impus instituirea unor măsuri, prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile, pronunțate în materia respectiva, fără ca prin aceasta sa se aducă atingere substanței acestor drepturi.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele preturilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea sa identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 are in vedere, în opinia Curții, rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauza. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul ca Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obliga la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusa de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativa a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de alta parte, stabilitatea economica a statului roman în actualul context de acuta criză economică națională si internațională.
În 2011, prin decizia nr. 1533/2011, Curtea Constituțională a revenit sub anumite aspecte asupra practicii sale inițiale și s-a pronunțat și asupra formei actualizate a OUG 70/2009 ( care dispune eșalonarea plăților până în 2016), apreciind că se mențin aceleași considerente referitoare la termenul rezonabil, dar că acesta este un concept variabil, care trebuie interpretat prin prisma importanței drepturilor pentru societate. Astfel, Curtea a observat că „miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economica, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza consta în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de baza, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu”.
Instanța reține că potrivit art. 11 alineatul 2 din Constituție, raportat la art. 20 din Legea fundamentală, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii (astfel cum este și cazul Convenției Europene ) fac parte din dreptul intern și, de asemenea, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între acestea și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu o singură excepție și anume cea a cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Mai mult, în acord cu prevederile art. 146 litera d din Constituția României, una dintre atribuțiile fundamentale ale Curții Constituționale constă în verificarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Această verificare implică analiza conformității legii interne cu dispozițiile din Constituție.
Pe cale de consecință, revine instanțelor naționale atribuția de a interpreta și aplica dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod direct, în litigiul dedus judecății, cu respectarea legii fundamentale, dar și a dispozițiilor anterior amintite referitoare la eventualul conflict între dispozițiile interne și dispozițiile internaționale la care România este parte, în privința drepturilor omului.
Instanța reține și decizia 59/2007 a Curții Constituționale, în care însăși curtea a reținut că „întrucât iregularitatea constatată nu vizează neconstituționalitatea legii ci o absență de corelație între legile interne și dreptul comunitar pertinent, o majoritate de 7 judecători ai Curții Constituționale a decis că legea criticată este constituțională ” ( pronunțându-se pe cale de consecință în limitele verificării compatibilității Constituție – drept intern). Cu toate că decizia invocată se referă la prevederile din dreptul comunitar, instanța reține că pentru identitate de rațiune ea trebuie aplicată și raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a refuzat constant să controleze constituționalitatea transpunerii directivelor în dreptul național sau să verifice conformitatea legii interne cu dreptul comunitar originar. În toate aceste cazuri a procedat la o interpretare a legii interne în lumina dreptului comunitar aplicabil, pentru a extrage sensul real al actului normativ verificat, dar ea s-a menținut în limitele un autentic control de constituționalitate, comparând conținutul normativ astfel degajat din legea națională cu Constituția, fără a aduce atingere dreptului comunitar.
Pe cale de consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze, apreciază că se impune verificarea conformității OUG 71/2009 cu prevederile relevante din CEDO, finalitatea fiind stabilirea existenței proporționalității între măsura adoptată de legislativ și interesul creditorului care se bucură de o hotărâre judecătorească definitivă.
Se notează cu prioritate faptul că procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silita, aceasta din urma intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își executa de bunăvoie obligația.
În analiza acestui examen, instanța notează cu prioritate faptul că începând cu decizia curții din cauza Hornsby contra Greciei, s-a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a statuat că, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți.
A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Luând în analiză și natura drepturilor invocate, instanța nu poate să nu observe Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești. Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. impotriva Romaniei nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rand sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul sau categoria de salariati in discutie; conflictele obisnuite de munca nu pot fi excluse din garantiile art. 6, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat.
Față de totalitatea considerentelor anterioare instanța subliniază faptul că toți creditorii din prezenta cerere de validare poprire beneficiază de o creanță certă, recunoscută printr-o hotărâre irevocabilă și susceptibilă de a fi pusă în executare, având pe cale de consecință un „bun” în sensul Protocolului nr.1 CEDO. În condițiile art.1 protocolul 1 la Convenție, orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile fundamentale de drept internațional.
Cu privire la intervenția legislativă, instanța va nota faptul că OUG 71/2009 constituie ceea ce jurisprudența europeană cataloghează a fi o „ingerință” în dreptul creditorului de a-și vedea materializat dreptul de creanță, după derularea unei etape de judecată, finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Desigur, ca orice ingerință asupra unui drept, intervenția legislativă la trebui să verifice condițiile stabilite de conveție în sensul acceptării acesteia: să fie prevăzută de lege, să fie justificată și să fie proporțională cu scopul urmărit.
Referitor la prima condiție ce necesită luarea în analiză, se va nota faptul că ingerința este prevăzută de o lege în vigoare, ce a suferit modificări succesive, în sensul reeșalonării sumelor ce urmează a fi plătite de către statul romând persoanelor îndreptățite. Merită amintit și faptul că legea de adoptare a ordonanței de urgență și ordonanța în sine au fost verificate sub aspectul constituționalității, Curtea Constituțională constatând respectarea dispozițiilor și principiilor din legea fundamentală.
Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, acesta vizează protecția stării de stabilitate a țării, prin amânarea plăților ce trebuie efectuate în virtutea unor drepturi recunoscute retroactiv. Desigur, instanța este de acord cu interpretarea dată de Curtea Constituțională în sensul că situația economică a României impune luarea unor măsuri specifice situațiilor de criză și că evitarea unui colaps financiar nu poate fi realizată decât prin adoptarea unor măsuri restrictive. În cauza recentă D. contra României, CEDO a subliniat că având în vedere contextul particular pe care îl traversează statul român, eșalonarea în această manieră nu poate fi considerată nerezonabilă. Curtea a avut în vedere și alte particularități pe care le-a subliniat distinct: plata unor drepturi din cele recunoscute, conform graficului legal, inexistența relei - credințe a autorităților statului, inexistența unor indicii legate de neplata în viitor a ratelor, la momentul la care vor deveni scadente potrivit ordonanței. Salvgardarea intereselor economice poate fi asimilată unei cauze de utilitate publică și justificată în această manieră ( paragraf 47 din cauza D. 2012). Desigur, Curtea a realizat analiza proporționalității cauzei în raport de 2 repere; echilibrul economic al statului și interesul creditorilor de a-și recupera creanța. Creditorii beneficiază de un drept de creanță recunoscut prin hotărâri irevocabile, parțial executat, statul realizând dovada depunerii diligenței necesare respectării graficului de rambursare creat. Astfel, luând în considerare faptul că aceste hotărâri de recunoaștere au început să fie executate încă din 2008, că sumele sunt indexate (potrivit ordonanței de urgență), asigurând acoperirea în totalitate a riscului inflației, nimic nu conduce la ideea de abandon a planului de rambursare de către stat și organele sale (în speță debitor M. Justiției și terțul poprit Direcția Trezorieriei ). Se mai subliniază în paragraful 51 al aceleiași cauze CEDO faptul că substanța dreptului de creanță al creditorilor nu poate fi apreciată ca atinsă printr-o atare măsură concretă de eșalonare, interesele menținerii economiei la parametrii acceptabili, pe plan național și internațional fiind de natură a prevala în raport de interesul particular al creditorilor de a-și vedea îndeplinite uno ictu creanțele datorate. Este de precizat că decizia_/2008 a avut în vedere situația concretă a unor petenți magistrați, aflați într-o situație identică cu cea a creditorului din prezenta acțiunea de validare, ce beneficiau de hotărâri executorii din anul 2007, supuse aceluiași grafic de eșalonare, cu toate modificările suferite (de prelungire a termenului final până în 2016).
Rezultă așadar, că ingerința legiuitorului național respectă o cauză de utilitate publică și este proproțională cu scopul urmărit: protejarea intereselor financiar - economice ale statului, neaducând atingere esenței dreptului creditorilor.
În considerarea unei atare concluzii, reiterând posibilitatea instanței, învestite cu soluționarea unei contestații la executare de a analiza toate caracteristicile creanței, fără a aduce atingere autorității de lucru judecat a titlului executoriu, instanța constată că invocarea „termenului acordat de OUG 71/2009, cu totalitatea modificărilor suferite ulterior” în avantajul debitorului, afectează caracterul exigibil al creanțelor invocate. Absența unor fonduri disponibile pentru efectuarea plăților din bugetul instituțiilor de stat, motivate de contextul economic mondial și național, conduce inevitabil la absența relei-creințe a debitorului în executarea obligațiilor asumate.
Instanța urmează a admite, pe cale de consecință, contestația la executare, constatând că nu este îndeplinită condiția exigibilității creanței, or cele trei condiții impuse expres de lege sunt cumulative.
Realizarea creanțelor împotriva statului urmeză a se desfășura potrivit graficului stabilit de OUG 71/2009, doar în situația în care acest grafic nu este respectat, devenind exigibile, sumele de plată vor putea fi urmărite silit.
Pe cale de consecință instanța va desființa actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 375/14.05.2012, aflat pe rolul B. M. I. și M. L..
Față de soluția pronunțată cu privire la contestația la executare și având în vedere faptul că prezenta sentință este definitivă și, deci, executorie, va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs intimații A. A., A. A. V., A. A., A. V., A. L., B. A., B. C., B. L., C. C. I., C. M., C. B. M. E., D. C., D. E., F. M., G. M., G. C. M., G. B. E., I. M., K. C., L. C. C., L. A., L. G., M. L. M., M. V., N. D., O. D., P. L., P. M., P. E. D., P. D., S. C. P., T. M., U. S., V. G., V. S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată recurenții că instanța de fond pentru a ajunge la concluzia din cuprinsul hotărârii nu a procedat cum era obligatoriu la analiza concretă a situației lor ci a precizat la modul general îndeplinirea condițiilor pentru care măsura eșalonării plății este conformă cu dispozițiile și principiile CEDO. Singurul argument din jurisprudența CEDO care să susțină soluția pronunțată este cel reprezentat de decizia D. contra României, restul deciziilor CEDO amintite nefăcând altceva decât să susțină apărările lor.
Instanța de fond nu a analizat larga jurisprudență CEDO pe care au invocat-o în apărare și nici nu a analizat situația lor concretă reținând greșit aspecte din situația de fapt avută în vedere în cauza D. care nu este în nici un caz identică și nici măcar similară cu cea a lor. Diferența principală ignorată de instanța de fond constă în aceea că acelor creditori din cauza D. li se plătise o parte importantă din creanța lor așa cum reține curtea în finalul argumentării deciziei sale, în timp ce la data pornirii prezentei executări silite recurenții nu primiseră nici un leu din sumele care li se datorau iar în prezent au primit în patru tranșe trimestriale un total de 5% din creanța pe care o aveau de încasat.
O.U.G. 71/2009 cum a fost aceasta modificată este contrară dispozițiilor CEDO și întregii jurisprudențe CEDO. Prin aplicarea acestei O.U.G. se ajunge la situația în care executarea unei hotărâri judecătorești devenită executorie în iunie 2009 să se finalizeze abia în anul 2016 prin amânări succesive dispuse chiar de debitorul obligației – Statul Român – fiind evident că cerința executării unei hotărâri judecătorești într-un termen rezonabil este flagrant încălcată. Chiar Curtea Constituțională prin decizia 206/2010 reține că Guvernul nu poate uza pentru viitor, în mod nelimitat de proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când Statul este debitor fiind în sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești.
Majorarea termenului de plată până în 2016, lipsa oricăror plăți pe anii 2009 – 2011 și prima plata prevăzută pentru 2012 în procentul rușinos și batjocurilor de 5% (acordat în tranșe de câte 1,25%) sunt evident o încălcare a drepturilor lor care se văd lipsite de dreptul de proprietate și de posibilitatea de a-și apăra acest drept prin accesul la justiție pentru o perioadă de 7 ani, după pronunțarea titlului executoriu și de 12 ani de la momentul când drepturile ce li se cuveneau nu le-au fost achitate. O asemenea prelungire a termenului de executare a hotărârilor este o ingerință nepermisă de CEDO în exercitarea dreptului de proprietate și a dreptului la un proces echitabil. Respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil vizează atât faza judecății cât și faza executării silite conform deciziei 188/2.03.2010 a Curții Constituționale. Aceeași Curte a stabilit în decizia nr. 6/11.11.1992, că „în virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției (…). De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională”.
Soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil este un drept fundamental, parte a dreptului de acces la justiție, consacrat atât în Constituția României, art. 21 alin. 3 cât și în CEDO – art. 6.
Prelungirea excesivă a termenului pentru executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile încalcă aceste drepturi fundamentale astfel cum s-a pronunțat în repetate rânduri și CEDO în cauzele Burdas împotriva Rusiei, Immobiliare Stoffi împotriva Italiei, Ș. împotriva României, Hornsby împotriva Greciei etc.
Hotărârile pronunțate în cauzele Burdas împotriva Rusiei și Yuriy Nivolayevide I. împotriva Ucrainei, ambele din anul 2009 sunt hotărâri pilot ce privesc neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele naționale (atât lipsa executării cât și executarea cu întârziere a acestora).
Invocă recurenții Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1787/26.01.2011 care în legătură cu problemele rezultate din cauza M. A. și alții împotriva României (hotărârea din 12.10.2010) atrage atenția în privința României asupra neexecutării hotărârilor judecătorești definitive, ca problemă structurală.
Debitorul, potrivit dreptului comun, nu își poate hotărî unilateral modul de executare a obligațiilor rezultate din hotărârile judecătorești definitive și irevocabile. Ignorând toate concluziile jurisprudenței CEDO, instanța de fond s-a oprit doar asupra cauzei D. contra României.
Impedimentul prev. de O.U.G. 71/2009 nu poate fi luat în considerare nu este unul legal și executarea silită trebuie derulată în continuare, conform dreptului comun fiind nefondate atât cererea de suspendare a executării silite cât și cererea de anulare a acestei executări, Judecătoria Iași apreciind greșit lipsa de exigibilitate a creanței lor.
Lipsa verificării situației concrete a lor este cel de-al doilea motiv de recurs. Aprecierea proporționalității între ingerință în dreptul protejat de Convenție și interesul public superior, care se încearcă a fi protejat nu se poate face decât raportat la situația concretă a părților în litigiu, nu prin analiza cu situația altor creditori cum sunt cei vizați de hotărârea D. contra României.
Titlul executoriu al lor a fost emis la doar câteva zile după apariția O.U.G. 71/2009 adică la data de 29.06.2009 Hotărârea judecătorească irevocabilă le recunoaște drepturi de natură salarială din perioada 1.01.2004 – 29.06.2009, drepturi care în mod abuziv și nelegal nu li s-au achitat deși erau prevăzute de lege. Au fost privați de bunul lor din 2004 până în 2009 dar și după pronunțarea deciziei din 2009 și până în prezent. Nu este vorba de recuperarea unor sporuri salariale ci chiar de recuperarea unor drepturi salariale prevăzute de lege, care fuseseră ignorate de debitor.
Deținând un titlu executor împotriva debitorilor au un „bun” în sensul convenției protejat prin art. 1 Protocol 1 din Convenție și se poate constata încălcarea dreptului lor de proprietate prin amânarea repetată a termenelor de plată a creanțelor până în anul 2016.
Prelungirea termenului de execuție a produs în viața fiecăruia în parte efecte negative grave în condițiile în care salariul pe care îl primeau cu nerespectarea dispozițiilor legale era unul redus și insuficient, mai mult fiind din nou redus prin măsuri legislative de austeritate în vara anului 2010. S-au bazat pe dispozițiile hotărârii judecătorești și au făcut credite pentru a-și acoperi alte datorii anterioare.
Statul nu a dovedit caracterul excepțional al măsurilor adoptate dimpotrivă a perseverat în prelungirea termenelor de plată fără a corela această dispoziție cu măsuri concrete de redresare economică. În condițiile unei verificări obiective, miza pentru ei a prezentului demers procesual, nu este recuperarea unor sporuri salariale ci însăși supraviețuirea, traiul decent.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 3041 Cod procedură civilă.
Prin notele scrise, M.F.P. în nume propriu și pentru D.G.F.P. Iași a solicitat respingerea cererii de recurs formulate arătând că nu este îndeplinită condiția exigibilității creanței în raport de prevederile art. 379 Cod procedură civilă. Invocă intimații dispozițiile O.U.G. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executării silite în cursul termenelor de plată eșalonată a drepturilor salariale, stabilite de art. 1 alin. 1 din lege.
Solicită intimații a se avea în vedere contextul economico social în care se execută silit M.F.P. Economia globală a intrat în anul 2008 în cea mai mare criză economică după marea recesiune din anul 1930 care a afectat atât țările dezvoltate cât și țările emergente, demonstrând gradul de interdependență a economiilor lumii. În anul 2009 România a intrat în procedura de deficit excesiv. Pentru încadrarea în ținta de deficit de 1,9 din P.I.B. precum și în anvelopa salarială stabilită pentru anul 2012, plata acestor sume ar fi impus adoptarea unor măsuri financiar – bugetare suplimentare de diminuare a cheltuielilor bugetare precum și reducerea cu circa 40% a drepturilor de natura salarială a personalului din sectorul bugetar sau reducerea de la 1.03.2012 a cca. 534.500 posturi plătite din sectorul bugetar, în condițiile menținerii drepturilor salariale la nivel actual.
Invocă intimații cauza D. împotriva României.
În recurs s-au administrat probe constând în înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma recursului formulat și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, tribunalul reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 434/29.06.2009 Curtea de Apel Iași a admis recursul formulat de Sindicatul Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 282 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași pe care a modificat-o în parte, a admis acțiunea promovată de reclamant în numele și pentru membrii săi în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și a obligat pârâta la plata către reclamanți a suplimentului postului și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de până la 25% din salariul de bază în raport de încadrarea pe funcție a fiecărui reclamant începând cu data de 1.01.2004 și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective. Celelalte dispoziții ale sentinței recurate au fost menținute. Ulterior la data de 27.07.2009 s-a dispus prin încheiere îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 434/CA din 29.06.2009 a Curții de Apel Iași în sensul că se va menționa cuantumul sporurilor „de câte 25% din salariul de bază” în loc de „până la 25% din salariul de bază”.
La data de 9.04.2012 a fost înregistrată la B.E.J. Asociați M. I. și M. L. cererea creditorilor de executare silită a deciziei civile nr. 434/29.06.2009 a Curții de Apel Iași. În cadrul dosarului de executare nr. 375/2012 a fost emisă somația din data de 14.05.2012 pentru suma totală de 1.770.185,36 lei compusă din suma de 1.221.833 lei, c/v. sumă netă, suma de 520.108 lei c/v. obligații fiscale reprezentând debit neachitat și suma de 28.244,36 lei reprezentând onorariul executorului judecătoresc și cheltuielile de executare. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse înaintea instanței de recurs de către intimați contestatorilor le-a fost achitat procentul de câte 1,25% din drepturile salariale câștigate conform deciziei nr. 434/2009 aferente trimestrului I și trimestrului II ale anului 2012.
Tribunalul își însușește din expunerea de motive a judecătorului fondului considerațiile teoretice relative la incidența O.U.G. nr. 71/17.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar respingând astfel cea dintâi critică adusă hotărârii recurate.
Pornind de la textul O.U.G. 71/2009 atât în redactarea sa inițială cât și în cea contemporană prezentei judecăți (redat în cursul hotărârii recurate) tribunalul alătură motivării judecătoriei Iași considerentele din cadrul deciziei nr. 2/16.01.2012 dată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii. S-a reținut de instanța supremă că prin decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională a realizat o verificare a prevederilor O.U.G. 71/2009 atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală cât și sub aspectul compatibilității cu C.E.D.O. Prin decizia dată instanța constituțională a statuat asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența CEDO fără a stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice în concret efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.
Nimic nu se opune – potrivit Î.C.C.J. – ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional, dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanțele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de CEDO. În sistemul dreptului românesc nu există nici o prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenție, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
Concluzionând, Î.C.C.J. a reținut că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția cât și cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cu jurisprudența CEDO. Însă dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională) iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte în raport cu datele fiecărei spețe dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența CEDO.
În reperele trasate atât de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1533/2011 cât și de Î.C.C.J. prin decizia nr. 2/2012 sub aspectul compatibilității dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. 71/2009 cu exigențele art. 6 paragraf 1 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în mod corect judecătorul fondului a reținut că restricțiile impuse executării silite a deciziei civile nr. 434/2009 a Curții de Apel Iași sunt stabilite prin lege – O.U.G. nr. 71/2009 – și urmăresc un scop legitim de utilitate publică. Are în vedere tribunalul jurisprudența recentă a Curții în care s-a reținut că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim (deciziile pronunțate în cauzele M. și Sentes contra României, P. contra României, Sulcs contra Letoniei). S-a reținut că România, începând cu anul 2009, a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare, autoritățile naționale fiind mai în măsură spre deosebire de judecătorul internațional să determine ceea ce este „utilitate publică”.
Rezervă Tribunalului față de hotărârea judecătorului fondului, vizează concluzia relativă la proporționalitatea existentă între ingerința legiuitorului național și scopul legitim urmărit, critica ce se regăsește în cadrul pct. 2 al cererii de recurs formulate. În cadrul îndeplinirii acestei cerințe este necesar să se examineze în ce măsură creditorii nu suferă o sarcină exorbitantă în raport cu beneficiul public urmărit ținând cont de faptul că este inoportun că o persoană care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare să fie nevoită să inițieze o procedură execuțională distinctă pentru satisfacerea dreptului său. Art. 371 alin. 1 Cod procedură civilă consacră regula aducerii la îndeplinire de bunăvoie a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu. Spre determinarea împrejurării că măsurile dispuse sunt proporționale scopului urmărit – stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale trebuie verificat în opinia Curții dacă felul în care au fost tratați recurenții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză.
Titlul executoriu a fost emis de către Curtea de Apel Iași la data de 29.06.2009, dată la care s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă nr. 434. O.U.G. nr. 71/2009 în vigoare la momentul pronunțării acestei decizii civile prevedea în cadrul art. 1 alin. 1 lit. a și b că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură notarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2009 se va realiza în proporție de 34% în anul 2010 și în proporție de 33% în anul 2011. Deși în cuprinsul contestației la executare formulate se arată că Ordonatorul principal de credite a aprobat efectuarea plății sumei de 26.238,075 lei, sumă care conține și contribuțiile angajatorului reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare fiecare în procent de 25% din salariul de bază către creditori recurenților li s-au achitat doar procentul de 2,5% din suma totală aferent trimestrelor I și II ale anului 2012. Nu s-a susținut și de altfel nici nu s-a făcut dovada în cauză că recurenții au primit în cursul anului 2010 cota de 34% din debit iar în cursul anului 2011 cota de 33% din debit astfel cum plata acestui debit a fost stipulată prin O.U.G. nr. 71/2009 în redactarea sa inițială.
Situația factuală face ca aplicarea raționamentului ce a stat la baza pronunțării de către CEDO a deciziei din cauza D. împotriva României ce se constituie drept suport al verificării condiției proporționalității să nu-și găsească incidență. Deși potrivit propriilor estimări debitorul și-a asumat putința menținerii echilibrelor bugetare în măsura în care plata drepturilor salariale urma a fi făcută în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 în redactarea sa inițială, tot debitorul este cel care în prezenta titlului executoriu nu înțelege a-și respecta termenii proprii. Lipsa de diligență în efectuarea plății tranșelor aferente anilor 2010 și 2011 cu consecința transgresării regulii executării de bunăvoie a obligației stabilită prin hotărârea Curții de Apel conduce spre absența credibilității și consolidează concluzia Tribunalului privind inexistența proporționalității dintre restricțiile aplicate recurenților și scopul legitim urmărit.
Cu toate că instanța de recurs primește cea de a doua critică adusă hotărârii judecătorului fondului ce vizează exclusiv tranșele de 34% respectiv 33% datorate pentru anii 2010 și 2011 cererea de recurs formulată nu poate fi primită. Această imposibilitate este datorată modalității în care creditori au înțeles să formuleze cererea de executare silită iar executorul judecătoresc a procedat la emiterea somației la data de 14.05.2012. Are în vedere Tribunalul declanșarea executării silite pentru întreaga sumă de bani datorată în puterea deciziei civile nr. 434/2009 a Curții de Apel Iași deși în prezența normei înscrise în art. 379 alin. 1 - nici o urmare asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță exigibilă - și a O.U.G. 71/2009, cererea de executare silită și actele de executare puteau viza doar sumele devenite scadente până la momentul săvârșirii lor. Absența criteriilor obiective de demarcație între sumele de bani devenite exigibile și cele ce le sunt datorate debitorilor în viitor precum și caracterul unitar al executării silite declanșate fac ca aplicarea art. 399 Cod procedură civilă să afecteze în aceeași manieră, unitară, executarea săvârșită în dosarul nr. 375/2012 cu consecința anulării integrale a executării, creditorii putând însă relua procedura execuțională, în condițiile art.379 alin 1 c. pr. civ. pentru sumele ce sunt deopotrivă executorii și exigibile.
În considerarea celor mai sus dispuse în baza art. 312 Cod procedură civilă tribunalul urmează a dispune conform prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții A. A., A. A. V., A. A., A. V., A. L., B. A., B. C., B. L., C. C. I., C. M., C. B. M. E., D. C., D. E., F. M., G. M., G. C. M., G. B. E., I. M., K. C., L. C. C., L. A., L. G., M. L. M., M. V., N. D., O. D., P. L., P. M., P. E. D., P. D., S. C. P., T. M., U. S., V. G., V. S. împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, pe care o menține.
Irevocabila.
Pronunțata în ședința publică astăzi, 29.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. C. F. M. C. C. R.
GREFIER,
B. D. M.
Red: C.M.
Tehn. H.C.
Ex.2/12.12.2013
Judecător fond: R. M. F.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1335/2013. Tribunalul IAŞI | Uzucapiune. Decizia nr. 1338/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
