Uzucapiune. Decizia nr. 1373/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1373/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 31-05-2013 în dosarul nr. 36828/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 31 Mai 2013
Președinte – C. C. E.
Judecător – M. D.
Judecător F. E. C.
Grefier -M. Getuța
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1373
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de recurentul B. C. împotriva sentinței civile nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, intimată ., având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 17.05.2013 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi care face parte integrantă din prezenta deciziei civilă când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de 24.05.2013, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 31.05.2013, când,
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul B. C. în contradictoriu cu pârâta . și a fost obligat reclamantul să plătească în contul d-lui expert Savlovschi D. suma de 1086 lei reprezentând diferență de onorariu expert.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că potrivit susținerilor reclamantului, terenul în litigiu i-a fost atribuit de autoritățile locale în vederea construirii unei locuințe, datorită faptului că locuința sa a fost distrusă ca urmare a unor dezastre naturale. Aspectele relatate de reclamant sunt confirmate și de martora D. M. care a declarat că, în anul 1981 atât reclamantul cât și alți săteni au primit teren de la primărie pentru a-și construi alte case, motivat de faptul că locuințele pe care le aveau au fost distruse de alunecările de teren care au avut loc. Potrivit disp. art. 1837 Cod civil, prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art. 1846 alin.1 Cod civil, orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Pentru a putea prescrie se cere, în lipsa unui just titlu, o posesiune utilă pentru o perioadă de cel puțin 30 de ani, utilitatea posesiei apreciindu-se în funcție de calitățile prevăzute în art. 1847 Cod civil. Conform art. 1847 Cov civil, ca să se poată prescrie, se cere o posesiunee continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Conform art. 1853 Cod civil, „actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari (…) sau asupra unui lucru comun în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului său”.
Prin urmare s-a reținut că de către instanța de fond că uzucapiunea este modul original de dobândire a dreptului real imobiliar, în virtutea căruia, faptul posesiei prelungite în timp, peste 30 de ani și care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1847 Cod civil, conduce la dobândirea dreptului de proprietate. Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor și există atunci când sunt întrunite două elemente: corpus, elementul material al posesiei, și animus, elementul psihologic, care constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el sub nume de proprietar. Din acest punct de vedere interesează voința sub care acționează posesorul când efectuează actele materiale de stăpânire a bunului, adică interesează dacă există voința de a exercita actele de stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real care face ca actele de stăpânire să se realizeze pentru sine. Faptul că o posesie nu se exercita sub nume de proprietar sau de titular al altui drept real înseamnă că este vorba despre o simpla detenție precară. Cel care stăpânește bunul nu are elementul psihologic al posesiei. Detenția precara este mai mult decât un viciu al posesiei, este lipsa însăși a posesiei.
În speță, s-a reținut de către instanța de fond că nu există o posesie propriu-zisă, din probele administrate rezultând faptul că reclamantul a stăpânit terenul cu titlu de detenție precară. Calitatea de detentor precar derivă din faptul ca reclamantului i-a fost atribuit în folosință terenul în litigiu de către autorități, pentru a-și construi o casă, justificat de faptul că locuința sa a fost distrusă ca urmare a alunecărilor de teren ce au avut loc. Art. 1853 alin. 1 cod civil prevede că „actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”.
A mai reținut prima instanță că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul nu a exercitat o posesie utilă, sub nume de proprietar, ci o posesie exercitată pentru altul, în speță pentru adevăratul proprietar, având doar calitatea de detentor precar, cunoscând faptul că are terenul doar în folosință, astfel încât nu se poate spune ca adevăratul proprietar nu s-a îngrijit de proprietatea sa. De asemenea, reclamantul nu a administrat nici un mijloc de proba cu care să facă dovada faptului că de la data atribuirii terenului și până în prezent ar fi avut loc o intervertire a posesiei din precară în utilă.
În baza acestor considerente, constatând faptul că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani, instanța de fond a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamantul B. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul a susținut că lotul în suprafață de 1000 m.p. teren i-a fost atribuit de către autoritățile locale în vederea construirii unei locuințe încă din anul 1981, când locuința familiei sale și locuințele altor persoane au fost distruse ca urmare a unor dezastre naturale. De altfel, tuturor persoanelor afectate le-au fost atribuite astfel de loturi de teren. Mai susține recurentul că din momentul atribuirii acelei suprafețe de teren a stăpânit-o neîntrerupt, construind o casă în care locuiește și în prezent împreună cu familia sa. Astfel, posesia sa asupra terenului a fost continuă.
Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamantul B. C. a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând să se constate dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1000 m.p. teren situat în intravilanul satului C. Stâncii, .. În motivarea acestei cereri, reclamantul a susținut că suprafața de 1000 m.p. teren i-a fost atribuită în vederea construirii unei locuințe în anul 1981, de la acea dată stăpânind-o neîntrerupt.
Din cuprinsul adeverinței nr. 618/23.02.2010 rezultă că reclamantul a locuit până în anul 1970 în satul B., . a fost strămutat în satul C. Stâncii, . se afla situat în zonă inundabilă.
Din cuprinsul adresei nr. 1766/04.05.2012 rezultă că reclamantul nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru suprafața de 1000 m.p. teren și că în evidențe nu există un act de dare în folosință de la C.A.P. către reclamantul pentru această suprafață.
Din cuprinsul registrului agricol pe anii 1981 – 1985 rezultă că reclamantul, membru cooperator, figurează înscris cu suprafața de 0,17 ha teren situat în vatra satului.
Din probele administrate în cauză rezultă că suprafața pentru care a solicitat reclamantul să se constate dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune (prin acțiunea introductivă) este aceeași cu suprafața înscrisă în registrul agricol.
Se mai reține de către instanță că la data de 20.02.1991 a intrat în vigoare Legea fondului funciar nr. 18/1991, lege completată și modificată ulterior prin mai multe acte normative. Scopul tuturor legilor reparatorii în materia fondului funciar a fost acela de a repara abuzurile comise cu privire la dreptul de proprietate asupra terenurilor, drept încălcat în procesul cooperativizării agriculturii, în acest sens legiuitorul reglementând prin norme speciale forța doveditoare a probelor pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Aplicarea Legii nr. 18/1991 nu poate fi restrânsă însă doar la ipotezele comune referitoare la cazurile și condițiile de reconstituire a dreptului de proprietate, ci această lege este incidentă și pentru cazurile de excepție, ce intră în sfera sa de reglementare.
În acest sens, potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, „sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și gradina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul – Lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „suprafețele de terenuri aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și gradina din jurul acestora sunt acelea evidențiate ca atare în actele de proprietate, în cartea funciară, în registrul agricol sau în alte documente funciare, la data intrării în cooperativa agricolă de producție”. În art. 23 alin. 4 din același act normativ s-a prevăzut că dispozițiile alin. 1 se aplică și persoanelor din zonele cooperativizate, care nu au avut calitatea de cooperator.
Potrivit disp. art. 8 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 42/1990, „terenul aferent casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și gradina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deținătorilor; acestea pot fi înstrăinate și lăsate moștenire”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „terenul prevăzut la alin. 1, împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosință membrului cooperator, potrivit prevederilor art. 4, nu poate depăși suprafața de 6.000 metri pătrați pentru deținătorul casei de locuit”.
Potrivit disp. art. 27 alin. 21 din Legea nr. 18/1991, proprietarii sau moștenitorii acestora care nu s-au înscris în cooperativa agricolă de producție, nu au predat sau nu li s-au preluat la stat terenurile prin acte translative de proprietate vor putea cere prefectului, prin comisiile de fond funciar, titluri de proprietate conform prezentei legi. Acestor categorii de proprietari și moștenitori le sunt aplicabile numai prevederile art. 64”.
Pe cale de consecință, având în vedere faptul că suprafața de teren ce formează obiectul prezentei acțiuni este aceeași cu suprafața cu care reclamantul figurează înscris în registrul agricol, precum și faptul că acesta a stăpânit continuu această suprafață de teren, neexistând dovada înscrierii în cooperativa agricolă de producție cu această suprafață de teren sau a preluării terenului la stat, instanța de recurs reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 23 și ale art. 27 din Legea nr. 18/1991, reclamantul având posibilitatea de a solicita, în temeiul dispozițiilor legale menționate, eliberarea unui titlu recognitiv, cerere care nu este supusă termenelor speciale prevăzute de legea fondului funciar.
Totodată, instanța de recurs reține și faptul că Legea nr. 18/1991 este lege specială, ulterioară, care se aplică cu prioritate și derogator față de art. 1846 și urm. Cod civil, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
În consecință, recurentul are deschisă procedura prevăzută de legea specială, respectiv de Legea nr. 18/1991, procedură ce are valoare exclusiv recognitivă a dreptului de proprietate existent, în acord cu dispozițiile normative anterior citate.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul și va menține sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul B. C. împotriva sentinței civile nr._/14.09.2012 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. M.D. F.E.C. M.G.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex., 26.07.2013
Judecător fond: I. A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1367/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 1377/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
