Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 39/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 39/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 24-01-2014 în dosarul nr. 38999/245/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA II CIVILĂ-C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Ședința publică din 24 Ianuarie 2014
Președinte - P. C. D.
Judecător A. T.
Judecător M. Hărățu
Grefier L. M. P.
DECIZIE Nr. 39
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurent . și pe intimat P. T., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală daune interese.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reprezentantul convențional al recurentului - avocat D. S. în baza împuternicirii avocațiale și reprezentantul convențional al intimatului - avocat B. C. în baza împuternicirii avocațiale.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind alte cereri de invocat și excepții de ridicat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Reprezentantul convențional al recurentului solicită instanței admitere recursului și modificarea în tot a sentinței instanței de fond care a reținut în mod eronat faptul că recurentul nu a făcut dovada unui contract prestări servicii cu proprietarul apartamentului. Acțiunea este fundamentată pe contract prestări servicii, apartamentul existând în baza de date a agenției imobiliare probat prin declarație martor și proprietarul a semnat cu agenția oferta imobiliară în vederea promovării acesteia. În considerentele hotărârii instanței de fond s-a reținut greșit că nu s-a confirmat prin semnătură fișa de vizionare care este semnată de către intimat. S-a mai reținut că recurentul nu a adus la cunoștința intimatului toate caracteristicile imobilului care sunt inserate în fișa de vizionare sub semnătură.
Există un dezacord între prețul din contract și fișa de vizionare cf. instanței de fond, prețul din contractul de vânzare cumpărare a imobilului este mai mare ca cel din fișa de vizionare, însă cel real este cel din fișa de vizionare, pârâții cumpărând imobilul prin credit ipotecar, sens în care au trecut un preț mai mare decât cel real din nevoia de o sumă mai mare de bani. Acest lucru nu împiedică plata comisionului de intermediere. Trebuie avute în vedere dispoz. art. 6 din contract - clauza de exclusivitate, raportat la art. 2 pct. 14 din contract - societatea a fost prejudiciată, a intermediat fără a se fi achitat comisionul după cumpărare. Dacă pârâta ar fi cunoscut oferta imobiliară anterior direct de la proprietar, nu ar mai fi fost nevoită să mai încheie cu societatea fișă de vizionare. Solicită instanței admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii primei instanțe. Solicită cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru de la fond și de la recurs și onorariu avocat achitat pentru fondul cauzei.
Reprezentantul convențional al intimatului solicită instanței respingerea recursului pentru motivele invocate în întâmpinare și probatoriul administrat la fondul cauzei. S-a depus la dosarul de fond al cauzei un ziar din 05.11.2010 prin care proprietarul a scos la vânzare în mod voit imobilul. Intimatul a știut de acest apartament din data de 05.11 și a luat legătura cu proprietarul și au discutat un preț. Ulterior a semnat cu societatea pentru a viziona și alte apartamente, proprietarul și intimatul se cunoșteau anterior. La agenție a semnat contract și fișă de vizionare, dar nu știau unde vor fi duși să vizioneze. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Nemaifiind alte cereri, instanța reține cauza spre competenta soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1283 din 25.01.2013, pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. I. D. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul P. T..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, instanța de fond a reținut că prin contractul de prestări servicii imobiliare nr. 3214/16.11.2010, reclamanta s-a obligat să asigure pârâtului vizionarea mai multor apartamente din Iași, în vederea cumpărării unuia dintre acestea, obligație neexecutată de reclamantă deoarece, martorul audiat C. A. E. /fila 58 dosar) nu confirmă vizionarea apartamentului de către pârât din fișa de vizionare, cel mult că au fost efectuate fotografii cu interiorul apartamentului de către agenție.
Mai mult, s-a reținut că, martorul a confirmat că proprietarul apartamentului nu a încheiat nici un contract cu agenția imobiliară pentru a-și vinde apartamentul; a realizat vânzarea prin anunț publicitar, doar telefonic a fost solicitat agenției vânzarea imobilului, deși exista obligația agenție de a încheia contract. Acest aspect din depoziție care nu se coroborează cu nici una din probele administrate, fiind în contradicție chiar cu acțiunea reclamantei, atunci când declară că „pârâtul a cumpărat imobilul identificat de subscrisa la un preț negociat de societate” ori în contract prețul de vânzare este de_ euro, iar în fișa de vizionare_ euro; la aceasta din urmă sumă fiind calculat și comisionul solicitat de 3 %; sau atunci când se declară că „pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de plată a comisionului în valoare de 3 % din prețul imobilului vizionat - aspect nedovedit - martora nu a fost prezentă la vizionare - și apoi cumpărat prin intermediul societății noastre” (fila 3 dosar), eronat susținut că ar fi fost cumpărat prin intermediul agenției imobiliare, imobilul fiind cumpărat direct de la proprietar.
Prima instanță reține că, s-a făcut dovada că agenția, a luat în baza de date, imobilul dat spre vânzare, din anunțul de publicitate contrar voinței proprietarului, motiv pentru care nici nu era anunțat la vânzare de agenția imobiliară și nici nu a fost încheiat un contract între proprietar și agenție, iar conform art. 2.14 din contract, actul nefiind încheiat prin intermediul unei alte agenții, nu datorează nici un comision identificat la pct. 2.8 din contract. Potrivit instanței de fond, faptul vizionării de către pârât a apartamentului nu s-a confirmat prin semnătura de către pârât pe fișa de vizionare ce trebuia să se întocmească pentru fiecare vizionare, fișă ce face parte integrantă din contractul de servicii, dar care nu face dovada că Agenția a intermediat vizionarea respectivului imobil.
În consecință, prin prisma dispozițiilor art. 2 din contract și cum reclamanta nu a făcut dovada art. 2 pct. 2.1. – de consemnare a detaliilor apartamentului conform mențiunilor făcute de către vânzător și nici realizată vizionarea imobilului din fișa de vizionare pct. 1., instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată și a dispus conform dispozitivului prezentei sentințe.
Referitor la critica adusă de pârât contractului de prestări servicii imobiliare nr. 3214/16.11.2010, referitor la caracterul abuziv al art. 2.9 și art. 4.2, instanța de fond a reținut pe fond că pârâtul nu a făcut dovada unei vătămări și totodată cu depoziția martorului propus de reclamantă C. A. E. (fila 58 dosar) s-a făcut dovada negocierii clauzei prevăzută de art. 2.8 din contract, iar clauzele prevăzute de art. 2.9 și art. 4.2 din contract exced prezentei cauze și nici nu s-a făcut dovada că este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului pârât în raport de art. 4 și lista anexă de la Legea nr. 193/2000, art. 77-80 din Legea nr. 296/2004 și de Directiva 93/13/CEE.
Consecința constatării caracterului abuziv constă în neproducerea efectelor specifice, iar în concret, în limitarea acestora la nivelul creanței principale.
Analizând conținutul clauzei contractuale invocate în ceea ce privește posibilitatea pârâtului de a se adresa și altor agenți imobiliare, instanța de fond a apreciat că aceasta nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului (pârâtului), neavând un astfel de caracter abuziv, așa cum acesta este definit de dispozițiile normative expuse în cele ce urmează.
În ceea ce privește legalitatea clauzelor stipulate în cuprinsul condițiilor generale ce face parte din contractele încheiate între părți, instanța reține că potrivit art. 4 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază ca nefiind incidentă în cauză o asemenea analiză.
Cu toate că în condițiile art. 56 Cod comercial, contractul din care izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte, și consumatori,pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Numai respectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactat dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia. Totodată, art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora. Nu s-ar putea susține că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 și următoarele din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant-consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor - care poate fi invocată chiar și din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii și care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, instanța de fond a invocat practica Curții Europene de Justiție, prin care s-a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98). Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză.
De aceea, declarația reprezentantei reclamantei, în sensul că pârâtul a luat la cunoștință de condițiile generale ale prestatorului înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că, în speță, comisionul solicitat a fost calculat în temeiul unei clauze contractuale care a fost negociată, motiv pentru care, în acord cu dispozițiile normative prevăzute de art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contract ele încheiate între comercianți și consumatori și art. 6 din Directiva 93/13/CEE, această clauză urmează să-și producă efectele.
În ceea ce privește excepția generată de dispozițiile art. 7201 Cod procedură civilă, prima instanță a respins-o în contextul înscrisurilor depuse la dosar (filele 11-13 dosar), de altfel pârâtul, prin întâmpinare a invocat-o generic, fără a contraargumenta notificarea de la fila 11 motiv pentru care a și fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 28.09.2012.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. I. D. S.R.L., considerând-o netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că hotărârea recurată este netemeinică deoarece, este consecința unei greșite aprecieri. De asemenea, s-a susținut că, hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a expus pe larg situația de fapt, concluzionând că, potrivit prevederilor art. 3.1 din contract rezultă indubitabil că obligația de plată a comisionului revine clientului indiferent dacă obiectul contractului s-a realizat cumulativ prin toate modalitățile normative sau doar prin una sau mai multe din aceste modalități.
Reclamanta a susținut pe de o parte că, prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile art. 2.14 din contract, ignorând teza I-a din acest articol, potrivit căreia, clientul se obligă să încheie contractul numai prin agenție iar pe de altă parte că, eronat s-a reținut că imobilul a fost introdus în baza de date a agenției contrar voinței vânzătorului deoarece, acesta a contactat agenția telefonic, solicitând promovarea ofertei. Totodată, reclamanta a apreciat contrară adevărului și aprecierea potrivit căreia martorul nu ar fi confirmat vizionarea imobilului, învederând că, scpul audierii acestui martor a fost acela al elucidării condițiilor în care a fost încheiat contractul..
În final, reclamanta a criticat și faptul că, în mod greșit prima instanță nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 Cod procedură civilă, nesancționând neprezentarea pârâtului la administrarea probei cu interogatoriu.
Invocând încălcarea prezumției de nevinovăție, petenta a susținut că, prima instanță nu și-a exercitat rolul activ, cu atât mai mult cu cât era obligată să stăruie în aflarea adevărului.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale 3041 Cod procedură civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor legale în domeniu, precum și din oficiu, în temeiul prevederilor art. 304¹ Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Așa după cum a reținut și prima instanță, prin contractul de prestări servicii imobiliare nr. 3214/16.11.2010, reclamanta s-a obligat să asigure pârâtului, identificarea, consultanța și intermedierea vânzării apartamentului/lor descrise în fișa de vizionare, confirmată de client prin semnătură ( fila 9). Potrivit fișei de vizionare anexă la contract, neînsușită de către reclamantă prin ștampilă (așa după cum a fost contractul la care această fișă este anexă), la o dată neprecizată, s-a fi asigurat și vizionarea apartamentului situat în Iași, .. 3A, ., . ( fila 10).
Anterior încheierii contractului de prestări servicii imobiliare, la 5 noiembrie 2010, proprietarul apartamentului situat în Iași, .. 3A, ., ., a publicat, în nume personal, un anunța de vânzare a acestui imobil ( fila 49) iar la data de 28 decembrie 2010, a înstrăinat pârâtului acest apartament.
Dispoziții legale incidente:
Art. 36 Cod comercial ( în vigoare pe durata existenței contractului) prevede că, « contractul este perfect de îndata ce cealaltă parte a întreprins executarea lui, ».
Potrivit art.969 cod civil din 1864 ( în vigoare pe durata existenței contractului), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante iar potrivit art. 1073 din același act normativ, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației, in caz contrar având dreptul la dezdăunare.
Așadar, art. 969 Cod civil consacra principiul forței obligatorii a contractului, convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma dispozițiilor legale redate mai sus, instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat, sentința instanței de fond fiind, legală și temeinică.
Pentru angajarea răspunderii civile contractuale se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiții, și anume: preexistența unui contract valabil încheiat, existența unei fapte ilicite, existența unei încălcări a obligațiilor contractuale, punerea în întârziere și precum și dovada culpei .
Tribunalul reține că, în mod temeinic și legal, prima instanță a constatat neîndeplinirea cumulativă a acestor condiții.
Preexistența unui contract valabil, este demonstrată prin contractul de prestări servicii imobiliare nr. 3214/16.11.2010.
Existența unei fapte ilicite și existența unei încălcări a obligațiilor contractuale, nu rezultă din nicio probă administrată în cauză.
Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut că, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă vizionarea apartamentului de către pârât din fișa de vizionare, de unde reiese și inexistența obligației de plată a comisionului de către pârât. Suplimentar, instanța de control judiciar reține și faptul că, fișa de vizionare a imobilului depusă de către reclamanta recurentă la dosarul de fond nu este însușită de către reclamantă prin ștampilă (așa după cum a fost contractul la care această fișă este anexă) nu se menționează data la care s-ar fi asigurat și vizionarea apartamentului situat în Iași, .. 3A, ., . ( fila 10).
Mai mult decât atât, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că imobilul presupus vizionat de către pârât s-ar fi aflat în baza de date a agenției, neexistând vreo probă care să confirme dorința proprietarului de a asigura vânzarea prin intermediul reclamantei, așa încât, aceasta nu putea să îl pună la dispoziția pârâtului, așa cum s-a obligat prin prevederile art. 2.2 din contract.
Nota telefonică în baza căreia reclamanta a susținut că a introdus apartamentul la vânzare nu numai că nu a fost dovedită ci, prin probele administrate chiar a fost infirmată, deoarece, la 5 noiembrie 2010, anterior încheierii contractului de prestări servicii, proprietarul apartamentului situat în Iași, .. 3A, ., ., a publicat, în nume personal, un anunț de vânzare a acestui imobil ( fila 49).
Pe de altă parte, pentru a exista fapta ilicită a pârâtului intimat, constând în neîndeplinirea obligației de plată a comisionului, era necesar ca reclamanta să facă dovada intermedierii vânzării dintre intimatul pârât și proprietarul apartamentului, așa după cum aceasta se obligă prin art. 2.5 din contract.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre nerespectarea obligațiilor contractuale și prejudiciul pretins de către reclamantă, aceasta nu poate exista, atât timp cât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu există o faptă ilicită.
Dovada culpei . În principiu, atunci când este vorba de o răspundere contractuală creditorul nu trebuie să dovedească culpa debitorului, astfel că această condiție este de asemenea, îndeplinită, culpa debitorului fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării .
Cum nu există o neexecutare a contractului, evident nu poate fi vorba nici de vreo culpă a intimatului pârât.
Motivul de recurs referitor la greșita apreciere a probelor este nefondat deoarece, în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate, reaprecierea probelor administrate în cauză – care este, în mod evident, un aspect de netemeinicie a hotărârii – neputând forma obiect de analiză în recurs, aceasta neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304 Cod procedură civilă.
Așa după cum a reținut și instanța supremă: „Această critică nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicate de recurentă, care vizează aplicarea greșită a legii la soluționarea cauzei aprecierea probelor reprezentând activitatea proprie, a fiecărui magistrat de a cântări materialul probator administrat, de a decela asupra acestuia, luând în considerare susținerile părților,.”– ÎCCJ, decizia nr. . 581 din 7 februarie 2012
Față de considerentele expuse mai sus, nefondată este și critica referitoare la neaplicarea art. 225 Cod procedură civilă, aceasta neavând relevanță asupra soluției.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă și având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă sau alte motive de ordine publică, instanța va respinge recursul, urmând să mențină hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de . împotriva sentinței civile nr.1283/25.01.2013 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 ianuarie 2014.
Președinte, P. C. D. | Judecător, A. T. | Judecător, M. Hărățu |
Grefier, L. M. P. |
L.P. 24 Ianuarie 2014
Red. D.P.C./18.02.2014
2 ex./
Jud. Iași: G. A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 98/2014. Tribunalul IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 65/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
