Uzucapiune. Decizia nr. 1192/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1192/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 02-07-2014 în dosarul nr. 30875/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 02 Iulie 2014
Președinte - E. C. P.
Judecător - C. E. C.
Judecător – A. M. C.
Grefier - F. L. I.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1192/2014
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurent T. V., recurent T. Ș. C. și pe intimat DUȚUC L., intimat L. ( F. DUȚUC) G., intimat U. V., intimat B. N., intimat B. M., intimat D. N., intimat C. L. IAȘI DE APLICARE A LEGII FONDULUI FUNCIAR, intimat C. J.. DE APLICARE A LEGII FONDULUI FUNCIAR, având ca obiect uzucapiune disjungere.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 20.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 27.06.2014, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 02.07.2014, când instanța a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/21.10.2013 pronunțată de Judecătoria Iași a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. L. de fond funciar Iași și C. Județeană de fond funciar Iași, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. N., iar pe fond a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții T. V. și T. Ș. în contradictoriu cu pârâții D. N., U. Vereonica, B. N. și B. M.. De asemenea, prin aceeași sentință civilă a fost obligată reclamanta să plătească pârâților B. N. și B. M. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că prin sentința civilă nr._/2012, definitivă, s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamanții T. V. și T. Ș. în contradictoriu cu pârâții U. V., B. N., B. M., D. N., C. L. Iași de Fond Funciar și C. Județeană de aplicare a Legii Fondului Funciar, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr._/3.11.1993, cererea de constatare a nulității absolute parțiale a actului subsecvent, respectiv a contractului de donație autentificat sub nr. 98/17.05.2007, cererea de obligare a comisiilor de Fond Funciar la punerea în posesie pentru suprafața de 87,64 m.p. teren situat în Iași, .. De asemenea, prin aceeași sentință civilă s-a dispus disjungerea și judecarea separată a cererii de constatare a uzucapiunii de 30 de ani. Cercetarea prezentei cauze are ca premise de jure obiectul acțiunii inițiale cu care reclamanții au investit instanța, manifestarea de voință a acestora consacrată în sentința civilă nr._/2012 și efectele în plan procesual civil ale soluțiile definitive date în capetele de cerere anterior evocate.
Astfel, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 8338/1995, definitivă și irevocabilă, s-a respins acțiunea civilă a reclamantei T. V. în contradictoriu cu pârâta Primăria Mun. Iași având ca obiect acțiune în constatare prin care s-a solicitat să se dea o hotărâre care să țină loc de act de proprietate în privința construcției de bună-credință a imobilului situat în Iași, .. Relevante pentru aprecierea corectă a condițiilor exprese prevăzute în materia uzucapiunii, sunt considerentele sentinței invocate, intrate în puterea lucrului judecat. În acest sens, s-a reținut că „reclamanta nu a făcut dovada celor afirmate în sensul că a cumpărat terenul pe care a edificat construcția…” și că „reclamanta nu poate promova o acțiune în constatare, … având în vedere că… poate promova oricând în apărare excepția prevăzută de art. 492 Cod procedură civilă – a se vedea corect codul civil – conform căruia construcțiile --- aflate pe un fond sunt socotite, dacă nu se face dovada contrarie, că au fost construite de proprietarul terenului…”.
Prin sentința civilă nr._/1998, definitivă, s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta U. N. V. în contradictoriu cu pârâții T. Ș., T. L. și T. V.. A reținut instanța, în considerentele hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, următoarele: „Este necontestat dreptul de proprietate al reclamantei U. V. asupra terenului în suprafață de 502 m.p., situat în ., Iași, drept dovedit cu titlul de proprietate nr._/3.11.1993 … Problema litigioasă ce se impune a fi rezolvată este dacă pârâții au acționat cu bună credință la edificarea imobilului, dacă a existat vreo convenție între familia U. și familia T., relativ la construcție și ca atare îndreptățirea reclamantei de a cere demolarea construcției de către pârâți. Articolul 492 Cod civil, consacră prezumția cu caracter relativ, potrivit căreia orice construcție este socotită a fi făcută de proprietarul terenului pe cheltuiala sa și că este proprietatea lui până la proba contrară. Această prezumție a fost combătută de pârâtă prin sentința civilă pronunțată în dosarul 22/1998, Judecătoria Iași necunoscând reclamantei dreptul de proprietate asupra construcției ridicate pe terenul reclamantei U. V., în suprafață de 66,84 mp. Ceea ce s-a dovedit în prezenta cauză este că imobilul a fost construit ca urmare a convenției intervenite între reclamantă și soțul acesteia, ca proprietari ai terenului și pârâții T.. Deși nu există un înscris care să ateste existența acestei convenții, înțelegerea părților rezultă cu prisosința din proba testimonială administrată în cauză, cât și din înscrisurile aflate la dosar. Astfel, din depozițiilor martorilor Derevenschi V. și A. C. rezultă că anterior anului 1969 reclamanta a dat surorii sale T. V., fără a putea preciza cu ce titlu, o parte din teren pentru construcția unei case. Neînțelegerile dintre părți au apărut în anul 1989, până în acel moment reclamanta neavând nici un fel de pretenții de la pârâți. Și martorii audiați la stăruința reclamantei I. A. și M. E. au declarat că în anul 1969, pârâții au construit o casă pe terenul pus la dispoziție de familia U.. Probele cu acte vin în susținerea depozițiilor martorilor și afirmațiile pârâților. Din contractul încheiat cu IRE Iași de către T. Ș., din chitanțele de plată a impozitului pe clădire și teren rezultă că permanent familia T. s-a comportat ca un bun proprietar. Așadar, existența convenției a fost dovedită chiar și în condițiile ineficienței înscrisului intitulat tranzacție și datat 22 septembrie 1994. Prin urmare, din momentul încheierii convenției chiar verbale, între familia Urscahe și familia T., cu privire la dreptul de a construi, aceștia din urmă au dobândit un drept de folosință asupra terenului. De altfel, acest drept de folosință, care rezultă fără echivoc din probele testimoniale administrate, a constituit premisa dreptului de a construi.”.
Prin sentința civilă nr._/2011, irevocabilă, s-a respins acțiunea reclamanților B. N. și M., în contradictoriu cu pârâții T. V., T. Ș. și T. L., având ca obiect obligația de a elibera terenul prin demolarea construcției aflate în stare de ruină construită în 1969, fără autorizație de construire, teren aflat în Iași, .. S-a reținut prin considerentele acestei sentințe, intrate în puterea lucrului judecat, faptul că „Pârâta T. V. a intabulat dreptul de superficie în ceea ce privește construcția edificată pe suprafața de 37 mp din terenul ce a fost donat reclamantei din prezenta cauză – B. N. ș.a …. În ceea ce privește termenul de prescripție achizitivă, instanța reține că pârâții dețin terenul din 1967 când și-au construit casa pe suprafața de 67 mp, iar terenul din . care 30 mp este revendicat de reclamanți reprezintă calea de acces spre locuință…”.
În consecință, a reținut instanța de fond că reclamanta T. V. este sora pârâtei U. V., iar T. V. este constructor de bună credință pe terenul ce este proprietatea surorii sale în temeiul convenției verbale încheiate de T. V. și soțul său cu U. V. și soțul acesteia, în 1969, privind ocuparea suprafeței de 67 mp. Prin actul de donație autentificat sub nr. 98/2007 B. N. a dobândit suprafața de 213 m.p. din care 49,52 m.p. fără acte situat în tarlaua 14 cu nr. cadastral_/2 de la U. V., teren ce face parte din titlul de proprietate nr._/1993. Astfel, conform expertizei judiciare efectuate în dosarul nr. 5320/2009 „prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 95/2007 terenul ce aparține proprietarei U. V. se desparte în 2 loturi: lotul I în suprafață de 117 mp și lotul II în suprafață de 233 mp pe care se află amplasate construcțiile C2 și C3 (fila 91 și urm.) din care C3 este proprietatea lui T. V., construită în 1967”. De asemenea, s-a reținut faptul că parte din terenul în suprafață de 300 m.p.,, închiriat de pârâții T. V. ș.a. a avut real suprafața de 252,50 mp, iar prin extinderea construcției, pârâții s-au extins către sud, în terenul lui C., precum și faptul că terenul închiriat de T. Ș. prin contractul nr. 119/1981 cuprinde în . terenul ocupat de construcția extinsă C411/3/1.
A mai reținut instanța de fond că pentru terenul asupra căruia se solicită a se constata împlinirea prescripției achizitive de către reclamanți, există titlu valabil emis în favoarea pârâților – titlu de proprietate nr._/1993 – cu privire la care reclamanții au promovat acțiune în constatarea nulității absolute parțiale și au renunțat la judecată. Pentru terenul litigios aflat în discuție există titlu valabil – contract de donație autentificat sub nr. 98/2007 emis de BNP G.C. E. în favoarea unui terț. De asemenea, pentru terenul litigios s-a încheiat contractul de închiriere nr. 119/7.03.1981, care cuprinde și suprafața de 67 m.p. pe care reclamanții au edificat construcția.
Pentru aceste motive, instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate de către reclamanți, pe calea prescripției achizitive, întrucât posesia exercitată de reclamanți asupra terenului de 67 m.p. nu este utilă, fiind viciată de viciul absolut al precarității. Reclamanții, în calitate de titulari ai contractului de închiriere nr. 119/1981, sunt, de principiu, locatari, iar, locatarul exercită o posesie precară, ceea ce exclude posibilitatea dobândirii dreptului real de proprietate asupra imobilului ce face obiectul locațiunii. S-a mai reținut de prima instanță că din coroborarea disp. art. 1846, 1847, 1890 și 1847 Cod civil, dispoziții ce consacră fundamental și principial modalitatea de dobândire a drepturilor reale pe calea prescripției achizitive, rezultă că, în speță, reclamanții nu au exercitat asupra terenului litigios o posesie utilă, dat fiind că stăpânirea în fapt a terenului manifestată prin actele materiale exterioare – extinderea construcției – a fost posibilă prin simpla îngăduință a proprietarului. Or, aceasta nu este de natură a se constitui într-o veritabilă posesie sub nume de proprietar, netulburată, neechivocă, publică și continuă. Precaritatea posesiei reclamanților apare, în viziunea codului civil, ca fiind un viciu absolut și perpetuu și ea nu poate fi intervertită, fie precaritatea, fie titlul posesiei, decât în condițiile exprese prevăzute de art. 1858 Cod civil. Or, în speță, ceea ce s-ar fi putut interverti fiind titlul posesiei, nu s-a conturat în planul probațiunii judiciare, reclamanții nesusținând probator faptul că titlul precar deținut ca locatar s-a intervertit în titlu util – printr-un act cu titlu universal – unor persoane de bună credință (în această situație buna credință constând în faptul că succesorul nu știa că autorul (defunctul) deținea bunul ca un simplu detentor precar, în speță convenția verbală încheiată în 1967).
Pe cale de consecință, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind nefondată, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. N. și U. V. a fost respinsă, în raport cu motivele invocate și cu obiectul cererii, ambele fiind părți ale raportului juridic litigios potrivit contractului de închiriere, titlului de proprietate, contractului de donație. De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a Comisiilor de fond funciar Iași în raport cu obiectul cererii care nu vizează reconstituirea sau/și constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor reglementată de Legea nr. 18/1991 republicată.
În temeiul disp. art. 274 și urm. Cod procedură civilă, reclamanții au fost obligați la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții T. V. și T. Ș. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, apelanții au susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că acțiunea nu este întemeiată și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846, 1847, 1890 și 1847 Cod civil. Astfel, prin acțiunea introductivă au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii de 30 ani, asupra suprafeței de 67 m.p. teren, situat în ., pe care se află casa de locuit proprietatea lor. Prin precizările depuse au arătat că dețin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care li s-a recunoscut acest drept pe cale de apărare, fiind admisă excepția uzucapiunii, analizându-se cu prioritate condițiile prescripției achizitive, respectiv caracterul netulburat, public și neprecar pentru terenul în suprafață de 67 m.p., concluzionându-se că termenul de prescripție achizitivă s-a împlinit în anul 1997 (sentința civilă nr._/14.10.2011). Așadar, în baza hotărârilor definitive și irevocabile deținute și ale căror considerente au căpătat puterea lucrului judecat, au solicitat să se pronunțe o hotărâre în constatare dreptului de proprietate. Instanța de fond în mod greșit a analizat din nou condițiile uzucapiunii de lungă durată, reținând că terenul în suprafață de 67 m.p. a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 119/7.03.1981, pe amplasamentul căruia au edificat construcția. Această motivare este total eronată, în condițiile în care rezultă cu claritate din cele două hotărâri judecătorești, respectiv din considerentele sentinței civile nr._/14.10.2011, că terenul de sub casa lor este deținut de ei din anul 1967, fiind posesori de bună-credință și având o posesie utilă și sub nume de proprietar.
Mai susțin apelanții că instanța de fond a analizat doar susținerile și probele pârâților B. N. și B. M., pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică și făcând abstracție de două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. De asemenea, susțin apelanții că instanța de fond a făcut confuzie între suprafața de 67 m.p. de sub casa lor și suprafața de 30 m.p. ce reprezintă calea de acces spre locuința lor. D. această suprafață de 30 m.p. se află în . reprezintă calea de acces spre locuința lor. Instanța de fond a mai reținut că „terenul închiriat de T. Ș. prin contractul nr. 119/1981 cuprinde în . terenul ocupat de construcția extinsă C411/3/1”. Or, precizează apelanții că nu au cerut să se constate uzucapiunea pentru terenul din . deoarece acest teren face parte din terenul închiriat pentru care au primit titlu de proprietate în baza Legii 18/1991, fiind astfel proprietari. Ei au solicitat să se pronunțe o hotărâre în constatarea dreptului de proprietate pentru terenul de sub casa pe care au construit-o în anul 1967, având o suprafață de 67 m.p., ce se află în ., conform planului de situație nr. 3 din raportul de expertiză efectuat în dosar nr._ de expert M. I.. Acest teren a fost dat prin convenție verbală de către familia U. în schimbul unei sume de bani, convenție ce s-a executat în timp, respectiv mai bine de 30 ani, reclamanții comportându-se ca adevărați proprietari, pârâta U. V. și defunctul ei soț, renunțând la acest teren mai bine de 30 ani. Pentru aceste considerente, susțin reclamanții că au solicitat pronunțarea unei astfel de hotărâri, deoarece li s-a recunoscut calitatea de proprietari în ceea ce privește terenul de sub casă, pe cale de apărare, însă în niciun dosar nu au formulat o cerere reconvențională în acest sens, motiv pentru care au solicitat pe cale principală și în baza acestor hotărâri judecătorești stabilirea raporturilor juridice concrete.
Mai susțin apelanții că practica și literatura de specialitate au statuat că „pronunțarea unei hotărâri judecătorești de constatare a dobândirii dreptului de proprietate în virtutea uzucapiunii este necesară în stabilitatea raporturilor juridice și reprezintă o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul timp îndelungat”. Or, această situație a fost constatată prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nemaifiind necesară analiza condițiilor uzucapiunii în prezenta cauză. Mai mult, precizează apelanții că au solicitat ca soluționarea cauzei să se facă în contradictoriu cu fostul proprietar al terenului, respectiv pârâta D. N.. Acest teren în suprafață de 502 m.p., a fost dat pârâtei U. V. și defunctului ei soț, în folosință de către stat. Însă terenul a aparținut familiei pârâtei D. N., căreia i s-a luat în mod abuziv terenul, aceasta fiind de fapt fostul proprietar al terenului cu care trebuie să se judece. Acest teren litigios în suprafață de 67 m.p. face parte din cei 502 m.p. luați de stat în mod abuziv de la familia D. și dați în folosință familiei pârâtei U. V.. Aceasta din urmă, cu fiica B. N. și soțul B. M., nu sunt foștii proprietari ai terenului de la momentul începerii posesiei din 1967, ci moștenitorii familiei B.. De asemenea, apelanții precizează că pârâta D. N. a recunoscut pretențiile lor, pârâta cunoscând foarte bine situația de fapt a terenului de sub casa lor în suprafață de 67 m.p., precum și modalitatea în care s-au construit cele trei gospodării pe terenul fostei sale familii. Astfel, susțin apelanții că în raport de această pârâtă trebuia să se analizeze eventual situația de fapt și nu față de acei pârâți pentru care sunt hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Apelanții au susținut și faptul că au solicitat prin concluzii ca hotărârile pronunțate să le fie comunicate la sediul avocatului lor, însă în mod greșit hotărârea le-a fost comunicată la aceeași adresă cu a pârâtei B. N., respectiv în Iași, .. În aceste condiții, apelanții au solicitat ca, în cazul în care se va recalifica calea de atac din apel în recurs, să fie repuși în termenul de recurs, termenul începând să curgă din data de 14.02.1014, dată la care au avut cunoștință de conținutul hotărârii.
Pentru toate aceste considerente, apelanții au solicitat admiterea apelului.
În dovedirea apelului, apelanții au solicitat proba cu înscrisuri.
Intimații B. N., B. M. și U. V. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității declarării căii de atac, iar pe fond au solicitat respingerea apelului. În motivarea poziției lor procesuale, intimații au susținut că, raportat la normele procedurale în vigoare la data declanșării litigiului și la obiectul cererii de chemare în judecată, calea de atac prevăzută de lege ce putea fi exercitată în prezenta cauză este recursul în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Or, acest termen de 15 zile nu a fost respectat de către reclamanții T.. Totodată, și cererea de repunere în termenul de recurs formulată de reclamanți este neîntemeiată întrucât există dovezi certe de comunicare a hotărârii la adresa indicată în dosar.
Pe fond, intimații au susținut că uzucapiunea este reglementată de codul civil ca o sancțiune aplicată adevăratului proprietar ce rămâne cu proprietatea sa în posesia altei persoane, pe o perioadă îndelungată de timp, prevăzută de lege. Or, în mod corect prima instanță a reținut că posesia reclamanților este fondată sau conservată prin acte de violență și exercitată sub nume precar. Astfel, reclamanta T. V. a promovat în contradictoriu cu Primăria mun. Iași o acțiune în constatarea faptului că este constructor de bună credință a locuinței sub care se găsesc cei 67,00 m.p., acțiune respinsa în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.8338/4.09.1996. În anul 1997, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr._/1993 emis în favoarea pârâtei U., cerere respinsa prin sentința civilă nr._/1998 a Judecătoriei Iași, irevocabilă. Ulterior, părțile s-au judecat în revendicare imobiliară cu obligarea reclamantei T. de a ridica construcția, însă acțiunea pârâtei U. a fost respinsă pe considerentul că nu a obținut în prealabil autorizație administrativă pentru demolarea construcției edificată de T. pe terenul său.
Mai susțin apelanții că din anul 1969 și până în anul 1991, când U. V. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, s-au scurs numai 22 de ani, însă în această perioadă nu se poate afirma că pârâta U. V. a avut conduita unui proprietar nediligent. Astfel, până în anul 1998 între cele două corpuri de clădire nu a existat un gard despărțitor, clădirea sub care se află terenul de 67 m.p. fiind o anexă în stare de autodemolare, pe care în prezent, reclamanta o stăpânește prin violență și la care execută lucrări de consolidare fără autorizație și fără acceptul proprietarelor de drept ale terenului. De asemenea, instanțele judecătorești care s-au pronunțat cu privire la situația părților din prezenta cauză, au recunoscut reclamantei T. un drept de superficie asupra terenului pe care se afla edificată construcția pe durata existenței ei, însă pârâtei U. V. i-a fost recunoscut și confirmat dreptul de proprietate asupra terenului. Prin hotărârile pronunțate anterior de instanțele judecătorești, în favoarea reclamantei s-a instituit un drept de folosință asupra terenului aflat sub construcție, un drept limitat în timp pe durata existenței clădirii, ce nu poate fi echivalat cu posesia utilă.
Intimații precizează și faptul că pentru dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive în condițiile art. 1860 cod civil este necesar să se exercite o posesie propriu-zisă și nu una precară, iar calitatea posesiei nu poate fi schimbată printr-un act intern de voință, astfel cum rezultă din prevederile art. 1857 Cod civil. Or, din conținutul adresei nr. 3434/25.02.2009 a OCPI, rezultă faptul că prin cererea nr._/28.10.2008, reclamanta T. V. a solicitat OCPI intabularea dreptului de superficie asupra terenului aflat sub construcția C3, iar prin încheierea nr._/10.11.2008 s-a dispus deschiderea cărții funciare individuale nr._ de superficie a mun. Iași. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut că nu poate fi primită o acțiune în constatare întrucât dreptul de superficie este un drept real principal care presupune dreptul de proprietate al unui terț asupra construcțiilor sau altor lucrări care se găsesc pe terenul care aparține unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosință. Dreptul de folosință provizorie asupra terenului aflat sub locuința reclamanților numai pe durata existenței construcției nu poate fi convertit din detenție precară în drept de proprietate pe calea uzucapiunii, întrucât până la acest moment le-a fost recunoscut dreptul lor de proprietari ai terenului. În cauză, fiind vorba despre constatarea unui drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin hotărâre judecătorească definitivă, în favoarea reclamantei, compus din dreptul de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului, rezulta că stăpânirea terenului în litigiu s-a făcut cu titlu precar, detentorul posedând bunul pentru altul. Sintagma „sub nume de proprietar” prevăzută de art. 1847 Cod civil are în vedere atitudinea subiectivă a celui ce pretinde dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii asupra bunului respectiv. Pentru ca posesia exercitată să întrunească această calitate, persoana respectivă trebuie să facă dovada elementului intențional, psihologic al posesiei, respectiv a faptului că actele sau faptele materiale de folosință au fost exercitate pentru sine și nu pentru altul. Însă, prin înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie, reclamanta a recunoscut dreptul lor de proprietate asupra terenului. În acest sens, disp. art. 1853 Cod civil prevede că actele exercitate asupra unui lucru în calitate de locatari nu constituie o posesie sub nume de proprietar.
Pentru toate aceste considerente, intimații au solicitat respingerea recursului.
În dovedirea susținerilor lor, intimații au solicitat proba cu înscrisuri.
Intimata C. L. de Fond Funciar Iași a formulat întâmpinare prin care a invoca excepția tardivității formulării căii de atac și a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
La termenul de judecată din 25.04.2014 a fost calificată drept recurs calea de atac incidentă în prezenta cauză.
La data de 20.04.2014 a decedat intimata Duțuc N., fiind introduși în cauză moștenitorii acesteia, Duțuc L. și L. G..
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.
În ceea ce privește excepția tardivității declarării recursului, instanța constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 301 Cod procedură civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit disp. art. 90 alin. 1 Cod procedură civilă, înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat, iar potrivit disp. art. 93 Cod procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană.
În speță, prin notele de concluzii scrise depuse la dosarul de fond, reclamanții au solicitat comunicarea hotărârii la Cabinet Avocat H. L. din Iași, .. 3, jud. Iași.
Or, potrivit dovezilor de comunicare aflate la filele 169 – 170 dosar fond, sentința civilă recurată a fost comunicată reclamanților – recurenți la adresa din Iași, . și nu la domiciliul procedural ales pentru comunicarea actelor de procedură.
În consecință, în condițiile în care sentința civilă recurată nu a fost legal comunicată recurenților, la domiciliul procedural ales, instanța de recurs reține recursul a fost declarat în termen.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge excepția tardivității declarării recursului și, pe cale de consecință, va respinge și cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenți.
Pe fond, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din conținutul art. 645 Cod civil din 1864, coroborat cu art. 1890 raportat la art. 1847 Cod civil din 1864, rezultă că, pentru a opera uzucapiunea de 30 ani, este necesară îndeplinirea a două cerințe: o posesie propriu-zisă, și respectiv, posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 ani. Posesia, ca și condiție esențiala a uzucapiunii, este definită ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun în astfel de condiții încât, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-și produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existența elementelor sale constitutive, ci și întrunirea anumitor calități de natura să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă.
Din interpretarea per a contrario a disp. art. 1847 Cod civil din 1864 se pot desprinde viciile posesiei, a căror incidență ar împiedica intervenirea uzucapiunii, și anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul. Posesia este discontinuă când posesorul o exercită neregulat, adică cu intermitențe anormale, este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violență, este clandestină când posesorul actual o exercită pe ascuns de adversarul său astfel încât acesta nu este în măsură să o cunoască și este echivocă în situația în care nu este sigură nici existența, dar nici lipsa elementului psihologic, respectiv voința posesorului de a se comporta cu privire la bun ca un proprietar.
În speță, prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanții T. V. și T. Ș. au solicitat să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra suprafeței de 67 m.p. teren situat în Iași, ., teren aflat sub casa lor. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că dețin în posesie terenul anterior anului 1969 și că în anul 1967 au edificat o casă de locuit. De asemenea, au susținut că până în anul 1998 au avut o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, comportându-se ca adevărați proprietari.
Prin titlul de proprietate nr._/03.11.1993 s-a reconstituit pârâtei U. V. dreptul de proprietate asupra suprafeței de 502 m.p. teren situat în Iași, .. Suprafața de 67 m.p. teren în litigiu face parte din suprafața de 502 m.p. inclusă în titlul de proprietate menționat.
Or, în condițiile în care în anul 1993, deci anterior împlinirii termenului de 30 de ani, s-a reconstituit pârâtei U. V. dreptul de proprietate inclusiv asupra suprafeței de 67 m.p. teren în litigiu, instanța de recurs reține că prin această reconstituire a dreptului de proprietate a fost întrerupt cursul prescripției achizitive.
De asemenea, se mai reține de către instanța de recurs că prin decizia civilă nr. 1981/03.11.2000 a Curții de Apel Iași s-a reținut irevocabil că reclamanții T. V. și T. Ș. au construit un imobil pe terenul pârâtei U. V., cu acordul acesteia, având un drept de superficie asupra terenului construit.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate în care se juxtapun două drepturi legate și dependente între ele, în mod perpetuu. Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor care se află pe o suprafață de teren ce aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință. Astfel, suntem în prezența a două categorii de drepturi ce aparțin la doi proprietari diferiți: dreptul proprietarului asupra terenului și dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, la care se adaugă dreptul superficiarului de a folosi terenul proprietatea altuia. În mod evident, existența dreptului de superficie nu se naște în mod automat din faptul edificării construcției, ci este necesar ca proprietarul construcției să aibă un drept de folosință asupra terenului pe care este edificată aceasta. Dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.
În consecință, pentru constituirea dreptului de superficie se cere, în primul rând, dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, iar în al doilea rând fie existența unei dispoziții legale, fie o convenție încheiată între superficiar și proprietarul terenului.
În speță, raportat la decizia civilă nr. 1981/03.11.2000 a Curții de Apel Iași, instanța de recurs reține că dreptul de superficie al reclamanților s-a constituit prin convenția părților. În plus, instanța de recurs reține și faptul că din cuprinsul adresei OCPI nr. 3434/25.02.2009 rezultă că, la solicitarea reclamantei T. V., prin încheierea nr._/10.11.2008 s-a dispus deschiderea cărții funciare individuale nr._ de superficie a mun. Iași și intabularea dreptului de superficie asupra imobilului identificat cu nr. cadastral_/2 în favoarea lui T. V..
Or, în aceste condiții, instanța de recurs constată că posesia exercitată de reclamanții – recurenți nu a fost o posesie utilă, constructorul imobilului știind că a construit pe terenul unei alte persoane, cu acordul acesteia.
În ceea ce privește sentința civilă nr._/14.10.2011 a Judecătoriei Iași, invocată de recurenți, instanța de recurs reține că prin această sentință civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții B. N. și B. M. în contradictoriu cu pârâții T. V., T. Ș. Cirpian și T. L. A.. Din cuprinsul acestei sentințe civile rezultă că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafeței de 30 m.p. teren, obligarea la plata sumei de 15.000 lei reprezentând lipsa de folosință a suprafeței de 76 m.p. teren pe care este amplasată casa pârâților, sumă aferentă perioadei 18.05.2007 – 10.03.2009, obligarea la plata redevenței de 700 lei lunar pe toată durata existenței construcției pentru lipsa de folosință a terenului pe care au construit casa și la sistarea lucrărilor de construire efectuate fără autorizație de construire pe terenul proprietatea reclamanților. În considerentele sentinței civile nr._/14.10.2011 a Judecătoriei Iași s-a reținut că este întemeiată excepția uzucapiunii invocată de pârâți, motiv pentru care instanța a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.
Astfel, instanța de recurs constată că în dosarul nr._ al Judecătoriei Iași, în care s-a pronunțat sentința civilă nr._/14.10.2011, uzucapiunea a fost invocată de către pârâții T. V., T. Ș. Cirpian și T. L. A. pe cale de excepție. Or, invocarea pe cale de excepția a uzucapiunii, ca simplă apărare, nu poate produce efecte definitive și irevocabile și nu poate conduce la nașterea sau consfințirea unui drept nou în patrimoniul celui ce o invocă. Excepția substanțială rămâne o simplă apărare procesuală ce poate conduce doar la respingerea acțiunii principale, fără a genera, modifica sau stinge raporturi juridice de drept substanțial. În conflictul dintre decizia civilă nr. 1981/03.11.2000 a Curții de Apel Iași și sentința civilă nr._/14.10.2011 a Judecătoriei Iași, trebuie acordată prevalență celei dintâi, ce a dezlegat procesual o pretenție proprie din sfera drepturilor reale, tranșând în mod irevocabil problema calificării dreptului reclamanților ca fiind un drept de superficie.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, instanța va respinge recursul și va menține sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
În baza disp. art. 274 Cod procedură civilă, instanța va obliga recurenții T. V. și T. Ș. C. să achite intimatei B. N. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a recursului, cerere formulată de recurenții T. V. și T. Ș. C..
Respinge excepția tardivității recursului formulat de recurenții T. V. și T. Ș. C..
Respinge, ca nefondat, recursul formulat recurenții T. V. și T. Ș. C. împotriva sentinței civile nr._/21.10.2013 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._, sentință pe care o menține.
Obligă recurenții T. V. și T. Ș. C. la plata în favoarea intimatei B. N. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 02.07.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
P.E.C. C.C.E. C.A.M. I.F.L.
Red./tehnored. C.C.E.
2 ex., 23.07.2014
Judecător fond: Ș. B.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3025/2014. Tribunalul IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 602/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
