Evacuare. Decizia nr. 394/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 394/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 1591/239/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 20 Martie 2014
Președinte - C. D.
Judecător I. D.
Judecător S. F.
Grefier D. C.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 394/2014
Pe rol se află judecarea apelului formulat de către recurenta-intimată D. Lucreția împotriva sentinței civile nr. 1007/8.10.2013 pronunțată de Judecătoria Hîrlău în contradictoriu cu intimatul-recurent S. E., având ca obiect evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, prin care se arată că dezbaterile asupra fondului apelului au avut loc în ședința publică din data de 07.03.2014 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, pentru a se da posibilitatea recurentei – intimate, care nu a fost reprezentată la acest termen de judecată, de a depune concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de 14.03.2014, când din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1007/8.10.2013 a Judecătoriei Hîrlău a fost admisă în parte acțiunea promovată de reclamantul-pârât S. E. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă D. Lucreția, a fost admisă în parte cererea reconvențională promovată de pârâta-reclamantă D. Lucreția în contradictoriu cu reclamantul-pârât S. E., s-a dispus evacuarea pârâtei-reclamante din imobilul casă de locuit și anexe gospodărești proprietatea reclamantului-pârât situat în . și s-a constatat că pârâta-reclamantă are un drept de creanță în sumă de 1216 lei reprezentând contravaloarea a ½ din extinderea realizată la imobilul proprietatea reclamantului și anume holul în suprafață de 6,78 mp.
Prin aceeași sentință, a fost obligat reclamantul-pârât să achite pârâtei-reclamante suma de 1216 lei reprezentând contravaloarea dreptului ei de creanță și s-a instituit în favoarea pârâtei-reclamante un drept de retenție asupra imobilului proprietatea reclamantului situat în . până la achitarea integrală a acestei sume de bani.
De asemenea, s-au compensat parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți și obligă pe reclamantul-pârât să achite pârâtei-reclamante cu acest titlu suma de 346 lei reprezentând taxă timbru,timbru judiciar și onorariu provizoriu expert, a fost obligat reclamantul-pârât să achite către stat suma de 400 lei de care pârâta-reclamantă a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar iar pârâta-reclamantă a fost obligată să achite suma de 150 lei în contul expertului L. Lilean cu titlu de diferență onorariu neachitată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, prima instanță a reținut că, din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că părțile au fost soți,căsătoria lor fiind desfăcută prin sentința civilă nr.647/2009 a Judecătoriei H.,irevocabilă și că, din acest moment,părțile s-au judecat în mai multe cauze.
Se arată de asemenea că, prin sentința civilă nr.115/2011 a Judecătoriei H. a fost admisă acțiunea formulată de S. E. privind constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr._/1995 emis pe numele fostei sale soții,S. Lucreția,pentru suprafața de 1186 mp.teren situată în T.35,P.1120 din intravilanul satului și comunei Cotnari,județul Iași.Această sentință a fost modificată în parte și,prin decizia civilă nr.2851/2011 a Tribunalului Iași,a fost constatată nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate numai cu privire la suprafața de 500 mp.teren înscris în T.35,P.1120 din intravilan Cotnari din cei 1186 mp.din acest amplasament.
Totodată, prima instanță a arătat că, prin sentința civilă nr.943/2010 a Judecătoriei H. a fost respinsă acțiunea promovată de D. Lucreția având ca obiect partajarea bunurilor dobândite în timpul conviețuirii cu S. E.,reținându-se că imobilul casă de locuit și anexele gospodărești situate în . nu fac parte din masa bunurilor comune,acestea constituind bunul propriu al soțului.Această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea recursului-decizia civilă nr.955 din 12.04.2012 a Tribunalului Iași prin care s-a decis că eventualele lucrări de îmbunătățire a imobilului la care a participat sau pe care le-a efectuat personal reclamanta nu-i conferă acesteia un drept de proprietate asupra casei ci doar un drept de creanță pe care îl poate valorifica pe cale separată.
Reține instanța de fond că, fiind stabilit cu putere de lucru judecat regimul juridic al imobilului compus din casă de locuit,anexe gospodărești și suprafața de 500 mp.teren situat în intravilanul satului și comunei Cotnari,județul Iași,T.35,P.1120, acesta constituind bunul propriu al soțului, acesta a solicitat evacuarea pârâtei din imobil, arătând că ea are doar calitatea de tolerat. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că are un drept de creanță asupra imobilului proprietatea reclamantului în sumă de 20.000 lei,obligarea reclamantului la plata acestei sume și să se recunoască în favoarea ei un drept de retenție până la achitarea integrală a sumei,susținând că a întreținut cu reclamantul relații de concubinaj anterior achiziționării terenului și obținerii autorizației de construire și că a contribuit în mod egal la edificarea construcțiilor,fapt nerecunoscut de către reclamant,care a arătat că pârâta nu a realizat venituri pe perioada concubinajului și a căsătoriei,el fiind singurul care a fost angajat și că pârâta s-a mutat în . casa a fost terminată.
Instanța de fond a pornit, în analiza susținerilor părților, de la considerentele sentinței civile nr.943/2010 a Judecătoriei H. și ale deciziei civile nr.955/2012 a Tribunalului Iași,prin care cele două instanțe s-au pronunțat asupra cererii de partaj bunuri comune ale foștilor soți S. și prin care se reține că S. (D.) Lucreția s-a mutat în . casei de locuit care a avut loc până la data de 27.10.1970,când S. E. a fost somat de către Cooperativa Meșteșugărească „Unirea” H. să achite diferența de preț față de devizul inițial.Documentația aferentă construirii casei a fost întocmită de către reclamantul S. E. care a și contractat lucrarea,”a plătit materialele folosite și a încheiat contractele de prestări servicii construcții necesare”,așa cum stabilește tribunalul în decizia citată anterior.
Aceste considerente au putere de lucru judecat iar instanța nu le poate trece cu vederea.
De asemenea, s-a arătat că, este de necontestat faptul că părțile au întreținut o relație de concubinaj anterior încheierii căsătoriei cu atât mai mult cu cât, însuși reclamantul în răspunsul la interogatoriu a precizat că a locuit împreună cu pârâta în perioada 1966-1972 într-un dormitor al IAS Cotnari iar în acea perioadă fiul pârâtei avea 3 ani.
Potrivit primei instanțe, acest fapt nu este însă suficient pentru a se reține că pârâta a avut o contribuție egală cu a reclamantului la edificarea imobilului casă deoarece concubinii nu beneficiază de prezumția de comunitate prevăzută de art.30 Cod familiei deoarece, mărimea contribuției concubinilor la dobândirea unui bun,fiind o chestiune de fapt,se stabilește,în caz de litigiu,prin probe.
În acest sens, instanța de fond a reținut că, din declarațiile martorilor audiați în cauză nu rezultă în ce a constat contribuția pârâtei la edificarea imobilului proprietatea reclamantului arătând că, martorul B. I. a relatat că pârâta s-a mutat în casa reclamantului la câțiva ani după finalizarea acesteia iar în anul 1974 martorul nici nu o cunoștea deși era vecin cu reclamantul.Martorul I. M. a arătat că pe perioada ridicării construcției el nu a văzut-o pe pârâtă,reclamantul fiind cel care aducea mâncare muncitorilor angajați,de la cantina IAS Cotnari iar de-a lungul timpului,imobilul a fost întreținut în sensul că a fost văruit.
De asemenea se reține că, martora B. E.,audiată la cererea pârâtei,a relatat că nu știe din ce bani s-a construit casa ori s-a cumpărat terenul,că părțile aveau animale în gospodărie din care mai vindeau,însă nu știe ce făceau părțile cu banii rezultați din vânzarea animalelor și că nu a intrat niciodată în casa părților.De asemenea,martora a declarat că un cumnat de al ei a lucrat la edificarea casei însă nu știe cine l-a plătit în timp ce, martora U. M. a declarat că terenul a fost cumpărat de ambele părți și că ele s-au mutat în casă înainte de finalizarea acesteia,că pârâta a lucrat la casă în sensul că dădea materialele la mână muncitorilor,a cărat ciment și piatră.A declarat martora că ulterior finalizării casei,aceasta nu a mai fost renovată,doar s-au efectuat mici reparații care s-au impus.Reclamantul era cel care dădea bani în casă însă a contribuit și pârâta cu bani obținuți din zilele muncă prestate la gostat,după părerea martorei,pârâta muncind de trei ori mai mult decât reclamantul.
Instanța de fond a înlăturat declarația martorei U. M. deoarece aceasta nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și anume cu înscrisurile depuse la dosar,cu declarațiile celorlalți martori și cu răspunsurile la interogatorii ale părților.
Coroborând aceste declarații de martori, instanța de fond reține că pârâta nu a avut nicio contribuție materială la edificarea imobilului,singura contribuție care poate fi reținută este cea la ridicarea anexei descrise în raportul de expertiză evaluatoare de proprietăți imobiliare,ce a fost edificată în urmă cu 8 ani.Este adevărat că după terminarea construcției s-au efectuat lucrări de întreținere și mici reparații însă acestea doar conservă și nu sporesc valoarea imobilului,fapt constatat de către expertul tehnic.
Se mai reține că, expertul a constatat că,potrivit documentelor consultate,casa a fost edificată în perioada 1969-1970 iar în anul 1973 era complet finalizată din punct de vedere structural.Casa a fost extinsă față de forma pe care o avea în anul 1977 în sensul că s-a realizat o încăpere nouă denumită „hol nou”,cu suprafața de 6,78 mp. care are o vechime de aproximativ 8 ani și care reprezintă un spor de valoare adus casei. Conform raportului de expertiză,valoarea actuală de circulație a imobilului casă proprietatea reclamantului este de 17.632 lei iar valoarea extinderii locuinței-holul nou- este de 2432 lei,construcție realizată în timpul căsătoriei părților și cu privire la care pârâta are un drept de creanță constând în ½ din valoarea acesteia și anume 1216 lei.
În consecință,reținând că imobilul casă și anexe gospodărești constituie bunul propriu al reclamantului,instanța apreciază că acțiunea acestuia este întemeiată numai în parte și anume în ceea ce privește imobilele construcții deoarece cu privire la teren,modalitatea recunoscută de lege de recuperare a unui astfel de bun de la cel care îl deține fără drept este acțiunea în revendicare.
Reclamantul nu își poate exercita atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului și anume posesia și folosința deoarece imobilul se află și în posesia altei persoane și anume a pârâtei.Acțiunea în evacuare reprezintă un act de administrare a proprietății pe care reclamantul a înțeles să-l utilizeze pentru a intra în posesia și folosința întregului bun care îi aparține.
Față de considerentele expuse,instanța de fond a admis în parte acțiunea și a dispus evacuarea pârâtei din imobilul casă de locuit și anexe gospodărești proprietatea reclamantului situat în .. Totodată, a admis în parte cererea reconvențională, a constatat că pârâta are un drept de creanță asupra acestui imobil proprietatea reclamantului în sumă de 1216 lei reprezentând ½ din contravaloarea extinderii realizate la imobil și anume holul în suprafață de 6,78 mp. și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a acestei sume de bani și va institui în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei.
În temeiul art.276 Cod procedură civilă, s-au compensat parțial cheltuielile de judecată avansate de părți și anume onorariile avocaților și taxa de timbru și a fost obligat reclamantul-pârât să achite pârâtei-reclamante suma de 96 lei,reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar în limita pretențiilor admise de instanță precum și suma de 250 lei reprezentând onorariu provizoriu expert.
În temeiul art.18 din OG 51/2008, a fost obligat reclamantul-pârât să achite către stat suma de 400 lei de care pârâta-reclamantă a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar.
În final, prima instanță a obligat pârâta-reclamantă să achite suma de 150 lei în contul expertului L. Lilean reprezentând diferență onorariu neachitată
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta reclamantă D. L. cât și reclamantul pârât Salavastru E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului său, după expunerea desfășurări primului ciclu procesual, pârâta a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinica si nelegala, in ceea ce privește modul in care a fost soluționata cererea principală, învederând în primul rând că, prima instanță nu s-a pronunțat asupra probei cu contraexpertiză, deși a formulat această solicitare odată cu obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză.
Pârâta reclamantă a mai precizat că, în mod greșit instanța de fond a înlăturat depozițiile martorilor săi, în condițiile în care declarațiile martorilor propuși de reclamant nu corespund adevărului, fiind contrară situației de fapt recunoscută chiar de către reclamant în alte procese, sens în care a expus pe larg pasaje din declarațiile martorilor.
O altă critică adusă hotărârii instanței de fond s-a referit la cota sa de contribuție, pârâta apreciind că suma de 1216 lei reținută de instanța de fond este nereală și nu are suport în probatoriul administrat în cauză.
În final, pârâta a mai arătat că nu se putea dispune evacuarea sa din anexele gospodărești deoarece acesta sunt situate pe terenul proprietatea sa.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299, ale art. 304 pct. 7 – 9 și ale art. 3041 Cod procedură civilă.
Pârâta a atașat deciziei de recurs, în copii, înscrisuri.
La rândul său reclamantul, motivându-și recursul, a arătat că hotărârea primei instanțe este netemeinică în ceea ce privește dispoziția prin care reține o cotă de contribuție a pârâtei deoarece, în realitate, aceasta nu a avut nicio contribuție la ridicarea construcțiilor de pe proprietatea sa cu atât mai mult cu cât, din actele și lucrările dosarului rezultă că este singurul care a avut venituri în timpul căsătoriei. În susținerea acestui punct de vedere, reclamantul a mai arătat că, prin sentința civilă nr. 943/2010 a Judecătoriei H. s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pârâta s-a mutat în . construcției, același lucru fiind atestat de martori.
În final, reclamantul a mai susținut că, reclamanta nu a dovedit un caracter cert al dreptului de creanță.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Recurenta pârâtă a depus la dosar precizări, cu caracter de întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant întrucât susținerile acestuia nu sunt reale.
Prin cererea formulată la data de 6 martie 2014, recurenta pârâtă a solicitat suspendarea judecării recursului, învederând că, pe rolul Judecătoriei Hîrlău se află un dosar având ca obiect accesiune imobiliară, în care figurează ca părți persoanele din prezentul recurs, astfel că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 244 alin 1 pct. 1 cod procedură civilă.
La termenul din 7 martire 2014 instanța a rămas în pronunțare pe cererea de suspendare și pe cele două recursuri.
Cererea de suspendare a soluționării recursului este nefondată, în speță nefiind incidente prevederile art. 244 alin 1 Cod procedură civilă.
Analizând cererea de suspendarea prin raportare la motivele invocate, la actele și lucrările dosarului, dar și la dispozițiile art. 244 Cod procedură civilă, Tribunalul reține că cererea de suspendare este nefondată.
La momentul formulării cererii nu s-a făcut dovada existenței unui alt proces care să aibă o influență hotărâtoare asupra rezolvării prezentului recurs, cererea de amânare pe acest motiv fiind neîntemeiată.
De asemenea, instanța are în vedere și faptul că, suspendarea reglementată de art. 244 Cod procedură civilă este facultativă și nu obligatorie. În aceste condiții, evident nu sunt elemente care să justifice suspendarea cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța de control judiciar constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, tribunalul reține următoarea situație: pârâta recurentă a invocat mai multe motive de netemeinicie și nelegalitate – nepronunțarea asupra cererii de efectuare a unei contraexpertize, înlătuarea greșită a depozițiilor martorilor audiați la solicitarea sa, cotă de contribuție reținută în mod greșit (motiv ce se va analiza în final împreună cu recursul reclamantului) precum și imposibilitatea reținerii unei evacuări raportat la faptul că anexele gospodărești sunt pe terenul aflat în proprietatea sa.
În ceea ce privește primul motiv de recurs tribunalul reține faptul că este neîntemeiat motivat de următoarele aspecte:prin obiecțiunile (astfel cum au fost denumite) formulate pârâta-reclamanta a invocat mai multe aspecte, în final arătând faptul că solicită efectuarea unei noi expertize sau o contraexpertiză. Tribunalul reține faptul că instanța de fond a admis obiecțiunile formulate, fiind emisă – în acest sens – adresă către expert. În ceea ce privește efectuarea unei contraexpertize se reține faptul că solicitarea unei părți în acest sens nu este obligatorie pentru instanță, aceasta apreciind dacă este necesară efectuarea unei astfel de lucrări. În cauza de față judecătoria nu a considerat că este necesară efectuarea ei, dispunând doar admiterea obiecțiunilor; relevant este și faptul că, la momentul punerii în discuție a obiecțiunilor pârâta deși era prezentă și asistată de avocat, nu a formulat nicio cerere în acest sens; la acel termen instanța a apreciat ca fiind întemeiate obiecțiunile formulate, acordând termen expertului pentru a răspunde.
În ceea ce privește imposibilitatea reținerii unei evacuări raportat la faptul că anexele gospodărești sunt pe terenul aflat în proprietatea sa, tribunalul reține faptul că hotărârea recurată privește evacuarea pârâtei reclamantei din imobilul casă de locuit și anexe gospodărești raportat tocmai la faptul că aceste bunuri nu intră în masa bunurilor comune, fiind în proprietatea unică a reclamantului pârât. Din această situație izvorăște și dreptul proprietarului de a se bucura de aceste bunuri (inclusiv dreptul de a poseda acel bun liniștit) precum și obligația pârâtei de părăsi imobilul, reținându-se cu putere de lucru judecat, inexistența unui drept de proprietate al pârâtei reclamantei asupra acestor bunuri.
În ceea ce privește analizarea greșită a declarațiilor date de martori, tribunalul reține următoarele aspecte: în mod corect a fost înlăturată declarația dată de martora U. M. ce este în contradicție atât cu restul probatoriului administrat cât și cu aspectele reținute cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești depuse la dosar (menționate expres de instanța de fond). Cu titlu de exemplu tribunalul reține următoarele declarații: cumpărarea terenului de către ambele părți, munca predominantă a pârâtei la construirea casei, faptul că în anul 1976 casa nu era finalizată, ș.a. Reține tribunalul faptul că mărturia sa nu corespunde realității și raportat la vârsta martorei - de 75 de ani la momentul audierii - precum și la faptul că nu a intrat în casa si nici în curtea părților, locuia la 2 km de casa părților.
De asemenea, declarația dată de martora B. E. nu este relevantă, având mai mult un caracter general prin raportare tocmai la vârsta acesteia, de 73 de ani (această martora nu își mai amintește cu exactitate cele petrecute în urmă cu aproximativ 40 de ani). Se mai are în vedere faptul că și această martoră locuiește la 1,5-2 km de imobilul părților și nu a intrat niciodată în casa părților. Mai mult, aceasta are în vedere și o . informații de la o rudă de-a sa ce a lucrat la construirea casei (percepând indirect o . fapte). Pe de altă parte, martorii B. și I. au fost vecini cu părțile, percepând direct faptele relatate.
Pe de altă parte, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu jurisprudența CEDO si deciziile Curții Constituționale, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care acesta se sprijină – decizia nr. 1011 din 12.03.2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a a Î.C.C.J.
Se reține faptul că legea națională în vigoare la data pronunțării hotărârilor nu distingea asupra părților dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, și făcând aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sub acest aspect, cât și a deciziilor Curții Constituționale, mai jos-menționate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte a constatat că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, față de a doua decizie.
România a devenit parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituție s-a obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte și pe care Ie-a ratificat. Și-a asumat, astfel, obligația de a respecta Convenția precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenției, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți".
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudența sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele adiționale (..). Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).
"În această privință, trebuie reamintit faptul că preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenție (..). Ea presupune respectarea principiului siguranței raporturilor juridice și în special a hotărârilor judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. și alții, 23 februarie 2006).
Cu privire la principiul securității juridice axat pe principiul echității juridice și al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de față, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluția definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).
Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reamintește că motivarea unei hotărâri are același efect obligatoriu ca și dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În același sens, Hotărârea P. împotriva Franței, 2004.
De asemenea, în cazul . împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. și alții împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligația de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în același timp cel care trebuie respectat și aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).
La rândul său, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta".
Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acesta și că atât considerentele cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată și în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010.
Nu în ultimul rând, se impune și observația că Noul C. proc. Civilă conține o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).
În ceea ce privește ultimul motiv de recurs ce se va analiza cu recursul declarat de reclamantul pârât tribunalul are în vedere următoarele:
Analizarea cotelor de contribuție se va efectua raportat la extinderea imobilului și nu la întreg imobilul construit și anexele gospodărești (ce au fost ridicate în timpul concubinajului și față de care s-a dispus cu putere de lucru judecat, așa cum am arătat mai sus).
Din analiza dosarului de fond reiese cu certitudine faptul că acea extindere s-a efectuat în timpul căsătoriei, precum și contribuția pârâtei reclamante la extinderea casei. Instanța de control judiciar reține faptul că și pârâta reclamantă a lucrat în imobil, s-a îngrijit de gospodărie – alături de reclamantul pârât -, a realizat venituri, motiv pentru care în mod corect se reține de către instanța de fond o cotă de ½. Aceste aspecte se desprind chiar din declarațiile martorilor audiați la cererea reclamantului pârât – relevantă fiind, în special, mărturia dată de d-nul B., martorul I. făcând referire – mai mult – la perioada construirii casei.
Codul familiei prevede prezumția relativă a achiziționării bunurilor cu contribuția egală a soților; această prezumție poate fi infirmată prin orice mijloc de probă, de oricare din părți care, la împărțeală, ar pretinde o contribuție mai mare. (În acest sens și CSJ, secția civilă, decizia 4149/21.10.2003: în lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul din soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și, deci, împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.) Cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil.(I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2094 din 16 martie 2005). În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul din soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și, deci, împărțirea bunurilor urmează a se face, de asemenea în părți egale (CSJ, secția civilă, decizia 4149/21.10.2003).
Astfel, cu privire la extinderea imobilului, tribunalul reține contribuția egală a soților având în vedere cele menționate mai sus (nefiind relevantă doar o eventuală plată efectivă suportată de parte în acea extindere – plata unor sume de bani neatrăgând automat concluzia participării cu bani doar a unei părți – ci și munca în gospodărie), motiv pentru care și acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă și având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă sau alte motive de ordine publică, instanța va respinge - conform art. 312 C.pr.civ. - recursurile declarate, urmând să mențină hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenta intimată D. Lucreția.
Respinge recursurile declarate de reclamantul pârât S. E. și pârâta reclamanta D. Lucreția împotriva sentinței civile 1007/8.10.2013 pronunțată de Judecătoria Hîrlău, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 20.03.2014.
Președinte, C. D. | Judecător, I. D. | Judecător, S. F. |
Grefier, D. C. |
RED/TEHNORED – D.I./D.I.
2 EX – 19.05.2014
JUD. FOND – L. V.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 260/2014. Tribunalul IAŞI | Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 205/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
