Acţiune în constatare. Decizia nr. 743/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 743/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 743/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 28 Mai 2015
Președinte - C. E. C.
Judecător C. R.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 743/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelanta B. C. G. și pe intimații C. M. D. C., C. M. G. C., având ca obiect succesiune partaj - ieșire din indiviziune; constatare drept de creanță; restituire bunuri - rejudecare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este completă.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 14.05.2015, susținerile apărătorilor părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru data de 21.05.2015, când pentru același motiv s-a amânat pronunțarea pentru azi, 28.05.2015, când
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/16.10.2014 pronunțată de Judecătoria Iași au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active și excepția prematurității, iar pe fond a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B. G. în contradictoriu cu pârâții C. D. C. și C. G. C.. De asemenea, prin aceeași sentință civilă a fost obligată reclamanta să plătească pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 6.200 lei reprezentând onorariu avocat.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată. Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între părțile din procesul civil și persoanele implicate în raportul juridic dedus judecății. Reclamantul trebuie să coincidă cu titularul dreptului afirmat, iar pârâtul, cu cel care este subiect pasiv (obligat) în raportul juridic respectiv. În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare este obligatorie calea justiției, calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea pasivă este a celui față de care se poate realiza interesul respectiv. Sarcina justificării calității procesuale active și a celei pasive în procesul civil revine reclamantului, iar instanța este datoare, odată sesizată, să verifice ambele calități. Or, în speță, instanța de fond a apreciat că, în raport de obiectul cauzei, reclamanta are calitate procesuală activă.
Cât privește excepția prematurității acțiunii, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, reținând că reclamanta a făcut dovada existenței unui interes născut și actual în prezenta cauză.
Pe fond, prima instanță a reținut că reclamanta s-a căsătorit cu numitul G. P. în anul 1975, însă a intrat într-o relație de concubinaj de notorietate cu C. M., încă din anul 1992. La momentul inițierii relației de concubinaj, fiecare din concubini avea o relație de căsătorie, din relația de căsătorie a fiecăruia rezultând copii. Defunctul a divorțat de soția sa în anul 1998, iar reclamanta de soțul său, G. P., în 2007.
A mai reținut instanța de fond că reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de creanță asupra bunului dobândit de către defunctul C. M., decedat la 18.10.2010, constând în suma de 40.000 lei, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5525/1999, precum și asupra bunurilor mobile. De asemenea, reclamanta a susținut că are un drept de proprietate pe cota parte asupra bunului imobil dobândit de defunct în perioada concubinajului cu reclamanta, susținând că a avut o contribuție de 50% la dobândirea acestuia. Prin precizările formulate, reclamanta a susținut că ar fi dobândit drepturile a căror recunoaștere o solicită în prezenta cauză, în timpul concubinajului ,,de notorietate” pe care l-a avut cu defunctul, reclamanta fiind căsătorită la momentul dobândirii apartamentului.
Prima instanță a mai reținut faptul că relația de concubinaj a părților nu a fost una permanentă și de notorietate, părțile întâlnindu-se sporadic, acestea locuind separat. Faptul că reclamanta nu era în nici o relație de notorietate cu C. M. rezultă și din sentința penală nr. 4555/2000 a Judecătoriei Iași, prin care s-a reținut că aceasta a formulat o plângere penală împotriva soțului său pentru lovire, fapt ce duce la concluzia că reclamanta locuia cu soțul său. S-a mai reținut prin sentința apelată că în dreptul civil român concubinajul sau uniunea consensuală a două persoane nu este reglementată ca atare, nici cu privire la relațiile nepatrimoniale personale și nici relativ la relațiile patrimoniale dintre concubini. Prin urmare, regimul juridic al bunurilor dobândite de către soți, anume proprietatea în devălmășie, nu este aplicabil și concubinilor, indiferent de durata conviețuirii acestora. Prezumția comunității de bunuri prevăzută de art. 30 Codul familiei nu se aplică decât soților, nefiind posibil a se extinde sfera acesteia. Astfel, în situația concubinilor, în ceea ce privește relațiile patrimoniale dintre aceștia, ar putea exista o eventuală coproprietate relativ la fiecare bun dobândit împreună, fiind necesar a se demonstra, în cadrul unui partaj, contribuția fiecăruia pentru fiecare bun individual și nu contribuția la universalitatea patrimoniului, așa cum este reglementat în cazul soților. Specifică relațiilor patrimoniale dintre concubini este proba contribuției pentru fiecare bun în parte și, cumulativ, intenția acestora de a dobândi în comun bunurile. per a contrario, există doar un drept de creanță supus prescripției, potrivit regulilor generale aplicabile oricăror pretenții bănești.
Prin urmare, a reținut instanța de fond că împrejurarea că cei doi au avut o relație de concubinaj nu este de natură a conduce automat la concluzia că bunurile dobândite de către defunctul C. M. au regim juridic de bunuri în indiviziune și că reclamanta este îndreptățită la a pretinde și a i se recunoaște un drept de proprietate asupra acestora, atât timp cât în sistemul de drept român concubinajul nu este recunoscut.
În speță, s-a reținut că din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nr. 5525/01.07.1999, prin care s-a dobândit proprietatea asupra apartamentului în litigiu, rezultă că doar C. M., autorul pârâților, figurează ca și proprietar exclusiv, acesta achiziționând bunul după desfacerea căsătoriei cu numita C. M.. Or, potrivit art. 1294, 1295, coroborate cu art. 1171-1173 Cod civil, bunul este proprietatea cumpărătorului, dovedită cu actul de dobândire, în cauză contractul de vânzare-cumpărare nr. 5525/01.07.1999. Înscrisul depus la dosar ca probă a convenției translative de proprietate face dovada, conform art. 1173 Cod civil, asupra mențiunilor cuprinse în acest înscris în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Or, în contract figurând o singură persoană în calitate de cumpărător (defunctul C. M.), înscrisul autentic face dovada proprietății exclusive.
În lipsa altor probe care să poată fi coroborate cu depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța de fond a apreciat că probatoriul administrat nu este de natură a conduce la concluzia că bunurile în litigiu au fost dobândite de părți în calitate de coproprietari, ori că reclamanta a contribuit efectiv la dobândirea acestor bunuri. Reclamanta nu a probat în nici un fel că ar fi avut mijlocele materiale și că ar fi contribuit cu bani la achiziționarea bunurilor mobile și imobile aparținând defunctului. Susținerile reclamantei în sensul că banii pentru achiziționarea imobilului ar fi provenit din economiile ei de pe CEC sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că în anul 1998 (cu un an înainte de achiziționarea apartamentului) reclamanta avea depusă la CEC suma modică de 100 lei, iar în anul 1999 (anul achiziționării apartamentului) aceasta nu a efectuat nici o retragere a vreunei sume de bani de pe carnetul de economii.
Pe cale de consecință, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada certă că a contribuit la dobândirea bunului imobil achiziționat de defunct și nici la dobândirea bunurilor mobile situate în locuința acestuia, respectiv la dobândirea autoturismului marca Renault Symbol. De asemenea, reclamanta nu a probat nici faptul că intenția părților a fost de a achiziționa bunurile în comun în calitate de coproprietari. În plus, s-a reținut că solicitarea reclamantei de a se i se recunoaște un drept de creanță față de eventuala contribuție la dobândirea bunurilor mobile și imobile are caracterul unei recunoașteri implicite a unei proprietăți exclusive a defunctului asupra bunurilor din cererea introductivă.
Pentru aceste motive, instanța de fond a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că reclamanta are un drept de proprietate pe cota parte asupra bunurilor mobile și imobile.
Cât privește capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate existența unui drept de creanță asupra bunului imobil dobândit de către defunctul C. M., decedat la 18.10.2010, constând în suma de 40.000 lei, asupra bunurilor mobile, asupra sumei de 5.000 euro reprezentând avans autoturism și 4.200 lei reprezentând 6 rate plătite la BRD, pentru contractul de credit, instanța de fond a reținut că acesta este neîntemeiat, pentru motivele expuse. S-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că a contribuit la achiziționarea bunurilor mobile și imobile sau că a oferit suma de 5000 euro cu titlu de avans autoturism ori ratele plătite la BRD. În lipsa altor probe administrate, depozițiile martorilor P. E. și B. G. sunt insuficiente pentru a proba contribuția reclamantei. În ce privește depozițiile acestora, a reținut instanța de fond că mărturia reprezintă declarația orală făcută de o persoană fizică înaintea instanței de judecată cu privire la un fapt trecut, precis și pertinent despre care are cunoștință personal, trăsătura specifică a mărturiei fiind cunoașterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează, mărturia asupra opiniei răspândite în public cu privire la aceste fapte nefiind nici reglementată în legislația română, nici acceptată de doctrină sau jurisprudență. Or, în speță, martorii nu au prezentat nici un aspect pe care să îl fi perceput personal cu privire la obiectul dosarului, martorii propuși de reclamantă relatând ceea ce au auzit de la aceasta, fără a declara ceva concret în legătură cu eventuala contribuție a reclamantei la dobândirea bunurilor în litigiu. La momentul decesului, când pârâții au intrat în imobil pentru a vedea starea imobilului, au încheiat un proces verbal în data de 18.10.2010, în prezența a doi martori și a fratelui defunctului, în care s-a consemnat ceea ce s-a găsit în imobil, reclamanta recunoscând că s-a încheiat acest înscris, potrivit răspunsului dat la întrebarea nr. 18 din interogatoriu, fără a contesta realitatea celor consemnate în procesul verbal.
Cu privire la cererea de restituire a bunurilor personale rămase în imobil, în data de 23.11.2010 s-a încheiat un proces verbal în prezența pârâților, a reclamantei și a doi martori, în care s-a consemnat restituirea către reclamantă a bunurilor personale aflate în imobil precum și a sumei de 500 euro găsită în imobil. Reclamanta a refuzat semnarea acestui proces verbal întrucât susținea că nu i s-ar fi predat un lanț de aur bărbătesc, deși recunoaște că acest bun a fost cumpărat de defunct. Procesul-verbal nu a fost contestat de reclamantă în ceea ce privește realitatea celor cuprinse în el. Prin urmare, a reținut instanța de fond că, întrucât toate bunurile personale aparținând reclamantei au fost predate acesteia la data de 23.11.2010, este neîntemeiată cererea de restituire a bunurilor personale.
Referitor la solicitarea de restituire a unor sume de bani aflate în imobil, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, reținând că nu a fost probată existența acestora în imobil, potrivit procesului verbal din 23.11.2010, singura sumă de bani găsită în imobil fiind 500 euro, sumă restituită reclamantei. Pentru toate aceste motive, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta B. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, reclamanta a susținut că sentința instanței de fond este lovită de nulitate raportat la disp. art. 261 Cod procedură civilă. Astfel, conform dispozițiilor legale enunțate, hotărârea pronunțată de instanță trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Or, instanța de fond reține că, pe fondul cauzei, din analiza materialului probatoriu administrat în cauză s-ar impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fără însă ca instanța să enunțe care sunt argumentele ce au format convingerea acesteia în a reține netemeinicia acțiunii. În considerentele sentinței apelate se face referire doar la probele administrate la stăruința sa, probe pe care însă instanța le apreciază ca insuficiente, după o interpretare eronată.
În ceea ce privește solicitarea sa de a se constata că are un drept de creanță asupra bunului imobil dobândit de defunctul C. M. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5525/1999, precum și asupra bunurilor mobile, susține apelanta că instanța de fond, prin soluția pronunțată, a înfrânt puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1661/2012. Astfel, prin această decizie civilă s-a reținut cu putere de lucru judecat că este vorba de bunuri coachizite dobândite în perioada concubinajului, astfel încât regimul juridic căruia îi sunt supuse aspectele legate de concubinaj este cel specific. De asemenea, s-a statuat că raționamentul instanței de fond a fost unul eronat, în litigiu disputându-se drepturile sale opuse moștenitorilor pârâți ai fostului său concubin asupra bunurilor dobândite împreună cu acesta, cauza indiviziunii în care se află fiind raporturile de concubinaj. Totodată, s-a reținut în considerentele acestei decizii că invocarea de reclamantă a utilizării unor sume ori bunuri din căsătorie în relația sa de concubinaj pentru achiziționarea imobilului în litigiu nu schimbă nici cauza, nici obiectul litigiului, anume ieșirea din indiviziune, pretenție care nu poate fi opusă decât celor cu care reclamanta se află în indiviziune. Tot prin această decizie se reține că „litigiul de față va stabili drepturile dobândite de reclamantă în relația sa de concubinaj. Stabilirea regimului juridic al bunurilor astfel dobândite, din perspectiva relațiilor de căsătorie cu G. P. presupune un alt cadru procesual consecutiv cu cel de fata. Limitele obligatorii ale investirii instanței de față în acțiunea de ieșire din indiviziune nu pot fi stabilite pe considerente morale”. Or, susține apelanta că toate aceste aspecte, asupra cărora s-a statuat cu putere de lucru judecat și care trebuiau să constituie premiza principală în analizarea situației de fapt, au fost ignorate de instanța de fond. Prima instanță nu putea să ignore aceste considerente și să motiveze soluția de respingere a acestui prim capăt de cerere prin simpla mențiune a faptului că defunctul C. M. figurează ca proprietar exclusiv al bunului imobil.
Apelanta mai învederează faptul că aprecierea ca insuficiente a probatoriilor administrate în cauză și reținerea că martorii nu ar fi perceput personal aspecte în legătură cu obiectul litigiului, încalcă dispozițiile Codului de procedură civilă în materia probatoriilor și a interpretării acestora, raportat la disp. art. 129 coroborate cu disp. art. 109 Cod procedură civilă. Instanța de fond a rupt din context depozițiile martorilor audiați la solicitarea sa și le-a interpretat per saltum și omiso medio, fapt care conferă în plus incidența excepției de nulitate a hotărârii. Conform doctrinei și jurisprudenței în materie, simpla împrejurare că în actul de vânzare-cumpărare este trecut cumpărător doar unul dintre concubini nu semnifică inexistența vreunui drept al celuilalt. Bunul imobil a fost dobândit în timpul unui concubinaj de notorietate, de circa 15 ani, sens în care în raporturile patrimoniale dintre concubini sunt aplicabile dispozițiile de drept comun care reglementează proprietatea pe cote părți. Constatându-se existența unei astfel de proprietăți, susține apelanta că urmează a se reține și existența unui drept de proprietate comună pe cote părți asupra tuturor bunurilor mobile și imobile dobândite în perioada de concubinaj, în raport de contribuția sa de 50% la dobândirea acestora. Practica și jurisprudența recunosc faptul că bunurile devin proprietatea comună a concubinilor pe cote părți pentru fiecare în măsura în care s-a contribuit la achiziționarea lor. Fiind vorba de o chestiune de fapt, susține apelanta că a contribuția proprie a sa prin probele administrate. Astfel, din depozițiile martorilor audiați la solicitarea sa rezultă cu certitudine modul în care a fost dobândit bunul imobil, precum și cota de contribuție de 50% la dobândirea acestuia. Cu privire la depozițiile martorilor P. E. și B. G., apelanta menționează că în mod greșit instanța de fond a reținut că martorii nu ar fi relatat aspecte percepute personal cu privire la obiectul dosarului, acest fapt fiind contrazis chiar de depozițiile acestor martori. De asemenea, apelanta precizează că din considerentele sentinței civile apelate nu rezultă că instanța de fond ar fi procedat la o coroborare a probatoriilor administrate, nefăcând referire la niciuna din probele administrate de pârâți, depoziții de martori, înscrisuri sau răspunsuri la interogatorii. Mai mult, instanța de fond nu a analizat nici poziția nesinceră a pârâților, ce rezultă din unele răspunsuri contradictorii ale acestora la întrebările din cuprinsul interogatoriilor. Totodată, instanța de fond a ignorat valoarea pe care răspunsul la interogatoriu o conferă în analizarea probatoriului administrat în cauză, disp. art. 218 și următoarele Cod procedură civilă fiind total ignorate. Astfel, susține apelanta că este inexplicabil cum instanța de fond nu a avut în vedere faptul că pârâtul C. G. C. a recunoscut că imobilul a fost achiziționat în timpul perioadei de concubinaj, că toate bunurile mobile identificate în cererea de chemare în judecată se aflau la data decesului defunctului în imobil. De asemenea, a depus dovezi din care rezultă că imediat după decesul lui C. M. intenția clară a pârâților a fost de a înstrăina imobilul, neputând proceda în această manieră datorită faptul că exista notată opoziția la înstrăinare. În egală măsură, instanța de fond nu a ținut cont nici de planșele fotografice depuse la dosarul cauzei care atestă atât relația existentă între ea și defunctul C. M., cât și existența bunurilor din imobilul apartament, respectiv existența autoturismului.
În ceea ce privește natura juridică a bunurilor dobândite în timpul concubinajului, susține apelanta că aceasta este cea a unei proprietăți comune pe cote părți și nicidecum a coproprietății devălmașe specifică raporturilor de căsătorie. Deși concubinii nu se bucură de prezumția legală instituită de art. 30 Codul familiei (incident la momentul promovării acțiunii), precizează apelanta că prin probele administrate în cauză a făcut dovada că toate aceste bunuri au fost dobândite în perioada de concubinaj de notorietate, concubinaj asupra căruia au făcut referiri în mod nuanțat fiecare dintre martorii audiați.
Apelanta mai susține că soluția instanței de fond de respingere a acțiunii se întemeiază doar pe aprecierea existenței unor probe insuficiente și pe interpretarea eronată a procesului-verbal din data de 18.10.2010 și a celui din data de 23.11.2010, reținându-se că ar fi recunoscut aceste înscrisuri și nu le-ar fi contestat realitatea. Or, chiar martorii audiați la stăruința sa au precizat că nu i s-a permis accesul în imobil și că nu i s-au predat decât niște articole de vestimentație, în schimb, în apartament au rămas extrasul cu CEC-ul instituit și alte bunuri de valoare dintre cele menționate în cererea de chemare în judecată.
Cât privește aserțiunea instanței de fond în sensul că acel capăt de cerere vizând restituirea bunurilor personale rămase în imobil urmează a fi respins prin prisma faptului că „toate bunurile personale aparținând reclamantei au fost predate acesteia la data de 23.11.2010 (...)”, apelanta susține că aceasta nu poate fi primită în contextul în care în cauză au fost administrate probe care confirmă contrariul celor enunțate de instanța de fond. Nu există nici o dovadă care să ateste că i-ar fi fost predate bunurile pe care le-a enunțat în cererea de chemare în judecată, iar faptul contestării sau nu a unui proces-verbal, înscris sub semnătură privată care trebuie a fi analizat cu această valoare, nu are niciun fel de relevanță, în contextul în care nu este vorba de un act juridic care să producă efecte de natura „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. De altfel, în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea evaluare bunuri mobile, instanța de fond nefăcând nici o referire la această probă, după cum nu a făcut nici o referire nici la proba cu expertiză tehnică în construcții civile, rezumându-se a reține că toate dovezile sunt insuficiente.
Apelanta mai susține că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere vizând restituirea sumelor de bani aflate în imobil, această soluție nefiind, de altfel, motivată, neputându-se desprinde din considerentele sentinței civile apelate care sunt aspectele care au format convingerea instanței de judecată într-o astfel de apreciere. Afirmația primei instanțe în sensul că „nu a fost probată existența sumelor de bani aflate în imobil (...)” nu este de natură a constitui un argument care să poată forma o convingere în luarea unei soluții, fapt care echivalează cu o lipsa de motivare.
De asemenea, apelanta susține și faptul că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6200 le reprezentând onorariu avocat, ea nefiind parte în culpă, ci, dimpotrivă, parte lezată în drepturile sale legitime.
Pentru toate aceste considerente, apelanta a solicitat admiterea apelului.
În dovedirea apelului, apelanta a solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu interogatoriul intimaților.
Intimații C. D.-C. și C. G. C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. În motivarea poziției lor procesuale, intimații au susținut că instanța de fond a motivat hotărârea în fapt și în drept, din considerentele acesteia rezultând cu claritate care sunt temeiurile care au format convingerea instanței că acțiunea reclamantei nu este întemeiată. De asemenea, instanța de fond a analizat separat fiecare capăt de cerere și a prezentat cu privire la fiecare pretenție a reclamantei situația de fapt reținută, probatoriul din care rezultă această situație, precum și normele juridice aplicabile. Totodată, instanța de fond a făcut o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză, înscrisuri, martori, interogatorii, analizând în ansamblul său acest material și concluzionând în mod corect că pretențiile reclamantei nu au fost confirmate de probele administrate. Astfel, susțin intimații că reclamanta a susținut că a avut o relație de concubinaj stabilă și continuă cu C. M. încă din anul 1990, că au locuit împreună (deși ambii erau căsătoriți), că au achiziționat împreună un imobil în anul 1999, prețul de 40.000.000 rol fiind plătit în totalitate de reclamantă din economiile pe care le avea la CEC, că ulterior au achiziționat împreună toate bunurile mobile din apartament și au efectuat împreună lucrări de reamenajare și renovare a bunului imobil, că au achiziționat împreună în anul 2010 un autoturism marca Renault Symbol, reclamanta achitând un avans de 5000 EURO și 7 rate din creditul auto din banii personali, că au rămas în imobil la data decesului lui C. M. sume de bani și bunuri personale care nu i-au fost restituite. Or, astfel cum a reținut și instanța de fond, poziția procesuală a reclamantei este contradictorie, prin primul capăt de cerere aceasta solicitând să se constate că are un drept de creanță în cuantum de 40.000 lei asupra bunului imobil, ceea ce presupune o recunoaștere a calității de proprietar exclusiv a lui C. M. asupra bunului, iar prin capătul doi de cerere solicită să se constate că are un drept de proprietate în cotă de 50% cu privire la același bun imobil. Mai susțin intimații că apelanta nu a contestat certificatul de moștenitor nr. 132/04.11.2010 emis de BNP V. D., prin care s-a stabilit masa succesorală rămasă de pe urma defunctului C. M., în care este cuprins imobilul din ., condiții în care capătul doi de cerere privind stabilirea calității sale de coproprietar cu o cotă de 50%, apare ca inadmisibil în lipsa anulării parțiale a certificatului de moștenitor.
Intimații mai susțin că bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt bunuri proprietate exclusivă sau bunuri proprietate comună pe cote-părți în funcție de contribuția părților la achiziționarea bunurilor și de intenția lor (de a dobândi în comun sau doar de a contribui cu sume de bani la un bun dobândit exclusiv de unul dintre concubini). Așadar, pentru a putea vorbi de bunuri coachizite, este necesar a se dovedi doua elemente: unul obiectiv (contribuția materială efectivă) și unul subiectiv (intenția de a dobândi în comun). Simpla contribuție cu o sumă de bani la achiziționarea unui bun de către o persoană nu duce la dobândirea calității de coproprietar, ci doar dă naștere unui drept de creanță în patrimoniul contributorului. Aceste două elemente trebuie dovedite și analizate cu privire la fiecare bun în parte, neputându-se stabili, ca în cazul raporturilor de familie rezultate din căsătorie, o cotă de contribuție generală la întreaga masă de bunuri dobândite în timpul concubinajului. Așadar, raportul de concubinaj prin el însuși nu dă naștere nici unui drept real al unui concubin asupra patrimoniului celuilalt concubin, legea neinstituind nici o prezumție în acest caz. În speță, susțin intimații că în mod corect instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă întrunirea cele două elemente cu privire la nici unul dintre bunurile care fac obiectul dosarului. Totodată, intimații precizează că probele nu pot fi interpretate trunchiat, ci trebuie analizate în ansamblul lor, ținând cont de valoarea probantă diferită a mijloacelor de probă. Astfel, dacă din adresele oficiale emise de CEC Bank rezultă cu certitudine că reclamanta nu a avut nici un depozit de economii de 40.000.000 rol în anul 1999, iar din alte înscrisuri, depoziții de martori și răspuns la interogatoriu rezultă că reclamanta nu a avut un loc de muncă anterior anului 1999 și nici alte surse de venituri, instanța nu poate da eficiență declarației unui singur martor care susține că știe de la reclamantă că ar fi avut la CEC suma de 40.000.000 rol cu care ar fi cumpărat apartamentul din . să se raporteze la probele cu valoare probantă superioară din care rezultă cu certitudine că reclamanta nu a avut efectiv această sumă de bani depusă la CEC și nici nu ar fi avut de unde să aibă o astfel de sumă. În plus, trebuie avut în vedere și faptul că relația de concubinaj nu a fost permanentă, continuă și nici exclusivă, iar reclamanta nu a emis pretenții asupra apartamentului sau asupra bunurilor mobile în timpul vieții lui C. M., deși relația de concubinaj a fost întreruptă timp de doi ani (2006-2008), când C. M. a locuit în imobil împreună cu o altă femeie.
Intimații susțin că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit contribuția sa la achiziționarea bunurilor de către C. M., susținerile acesteia fiind contrazise de probatoriul administrat în cauză. Astfel, cu privire la apartament, din înscrisurile depuse la dosar, din răspunsul reclamantei la interogatoriu și din depozițiile martorilor rezultă că reclamanta nu a avut un loc de muncă stabil, bine plătit, și nici alte surse de venit anterior anului 1999, că nu a avut de CEC decât un libret de economii de valoare modică, astfel încât nu se probează susținerea că prețul apartamentului ar fi fost achitat din banii săi personali în întregime. Dimpotrivă, probele administrate susțin ipoteza că bunul imobil a fost dobândit exclusiv de C. M., contractul fiind încheiat pe numele acestuia, prețul fiind plătit de acesta întrucât obținuse o sultă de 10.000.000 rol în urma divorțului de fosta soție și avusese un loc de muncă bine plătit care i-a permis să pună deoparte sume considerabile de bani. De asemenea, intimații arată că reclamanta nu a dovedit nici faptul că ar fi contribuit la achiziționarea bunurilor mobile aflate în apartament, parte din acestea fiind dobândite de C. M. în urma partajului, parte fiind achiziționate în timpul relației de concubinaj (2006-2008) cu altă femeie, respectiv martora S. L.. În ceea ce privește veniturile realizate de reclamantă în perioada cât a lucrat în Italia, din declarațiile martorilor rezultă că acești bani au fost folosiți pentru întreținerea fiicei acesteia, elevă la acel moment, nu pentru achiziționarea de bunuri împreună cu C. M..
Mai susțin intimații că probele administrate în cauză contrazic și susținerile reclamantei privind contribuția de 5000 EURO și 4200 RON la achiziționarea autoturismului Renault în 2010. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pentru achiziționarea acestui bun au fost folosite 3 tichete Rabla, a fost dat un avans de 1700 lei (obținut printr-un credit CAR făcut de C. M.), iar diferența de preț a fost obținută dintr-un credit auto (făcut pe numele lui C. M. și achitat ulterior de ei).
Cu privire la existența unor sume de bani în imobil, intimații menționează faptul că au pătruns împreună cu organele de poliție în imobil când au fost înștiințați despre decesul tatălui lor, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal cu privire la bunurile găsite în imobil, iar ulterior bunurile personale împreună cu suma de 500 EURO au fost predate reclamantei, tot pe baza unui proces-verbal.
Cât privește intenția părților de a dobândi bunurile în comun, intimații susțin că în mod corect instanța de fond a reținut că acest fapt nu rezultă din probele administrate în cauză, relația de concubinaj, deși de lungă durată, nefiind una permanentă, continuă și exclusivă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a rămas căsătorită până în anul 2007. Faptul că relația de concubinaj a încetat în anul 2006 când reclamanta a plecat în Italia, iar C. M. a avut o relație cu martora S. L. cu care a locuit în imobilul din . doi ani, faptul că la încetarea relației de concubinaj reclamanta nu a emis nici un fel de pretenții cu privire la apartament sau cu privire la bunurile mobile, faptul că nici după reluarea relației de concubinaj în anul 2008 reclamanta nu i-a solicitat lui C. M. să treacă apartamentul pe numele ei sau să figureze și ea ca și coproprietar (deși era divorțată la acel moment și ar fi putut dobândi bunuri în patrimoniu), duc la concluzia că bunurile au fost achiziționate în mod exclusiv de C. M., din veniturile acestuia, fără nici o intenție de dobândire în coproprietate cu reclamanta, aceasta folosind aceste bunuri în calitate de concubină cu îngăduința lui C. M., fără a avea vreun drept real sau de creanță asupra bunurilor din patrimoniul acestuia. În această situație, bunurile revin de drept moștenitorilor legali ai defunctului C. M., reclamanta neavând dreptul decât la recuperarea bunurilor personale pe care le-a adus în imobil în timpul relației de concubinaj, bunuri care, de altfel, i-au fost predate imediat după decesul lui C. M..
Pentru toate aceste considerente, intimații au solicitat respingerea apelului și păstrarea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
În dovedirea susținerilor lor, intimații au solicitat proba cu înscrisuri și, în contradovadă, proba testimonială.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată și modificată, reclamanta B. G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. D. C. și C. G. C. să se constată că are un drept de creanță asupra bunului imobil dobândit de către defunctul C. M., decedat la 18.10.2010, constând în suma de 40.000 lei ce reprezintă contravaloarea acestui bun, precum și asupra bunurilor mobile. De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de proprietate pe cotă parte asupra bunului imobil dobândit în perioada concubinajului de notorietate cu defunctul C. M., susținând că a avut o contribuție de 50% la dobândirea acestuia. Tot prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat restituirea bunurilor personale ce au rămas în apartament și constatarea unui drept de creanță asupra masei succesorale rămasă de pe urma defunctului, în cuantum de 5000 euro (reprezentând avans autoturism) și 4200 lei (reprezentând contravaloarea a 6 rate plătite la BRD pentru contractul de credit bancar pentru lunile mai – octombrie 2010).
În perioada 1975 – 2007, reclamanta a fost căsătorită cu numitul G. P.. La rândul său, defunctul C. M. a fost căsătorit în perioada 1974 – 1999, în această perioadă locuind împreună cu soția și copiii săi (potrivit declarației reclamantei din data de 10.06.2011). Cum în mod corect a reținut instanța de fond, din probele administrate în cauză rezultă că între reclamantă și defunctul C. M. a existat o relație de concubinaj, relație inițiată încă din perioada în care fiecare dintre concubini era căsătorit. Referitor la această relație de concubinaj, instanța de apel reține că martorul P. E. a declarat inițial faptul că defunctul i-a comunicat că o cunoaște pe reclamantă de aproximativ 20 de ani și că are o relație cu aceasta, iar ulterior a declarat că știe că relația de concubinaj dintre cei doi exista din anul 1990. De asemenea, martorul a declarat că nu a fost niciodată în casa defunctului. Martora S. L. a declarat a conviețuit cu defunctul C. M. în perioada 2006 – 2008 și că acesta i-ar fi comunicat faptul că a avut o relație de concubinaj cu reclamanta de aproximativ 14 – 15 ani. Totodată, martora a declarat faptul că știe de la defunct că reclamanta nu a locuit cu acesta în permanență în perioada relației dintre ei, precum și faptul că relația de concubinaj dintre cei doi a fost reluată după încetarea relației dintre ea și defunct. Martorul B. G. a declarat că reclamanta a locuit în același apartament cu C. M., din momentul achiziționării imobilului (1999 – 2000) și până la decesul lui C. M., iar martora B. G. a declarat faptul că defunctul C. M. a locuit în apartament din anul 1999, precum și faptul că a văzut-o pe reclamantă în apartament, însă aceasta nu locuia efectiv în acel imobil. De asemenea, martora B. G. a mai declarat faptul că defunctul i-ar fi spus că este nemulțumit că reclamanta nu înțelege să rupă legătura cu fostul ei soț, precum și faptul că reclamanta a fost plecată o perioadă în străinătate, în această perioadă locuind în imobil împreună cu defunctul o altă persoană.
În consecință, față de probele administrate în cauză, instanța de apel constată că între reclamantă și defunctul C. M. a existat o relație de concubinaj, relație care, însă, cum în mod corect a reținut instanța de fond, nu a fost una permanentă și continuă.
Se mai reține de către instanța de apel că indiferent de durata concubinajului, prezumția de comunitate asupra bunurilor, prevăzută de art. 30 Codul familiei (în vigoare la momentul sesizării instanței), se aplică numai bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, nu și celor dobândite în timpul concubinajului, astfel încât concubinii nu pot fi considerați în baza legii proprietari în devălmășie asupra bunurilor achiziționate în timpul conviețuirii lor. Concubinii pot dobândi bunuri asupra cărora să aibă un drept de proprietate pe cote – părți, în raport de contribuția fiecăruia de dobândirea lor. Totodată, persoana care afirmă că bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună trebuie să facă atât dovada contribuției fiecărui concubin, cât și dovada existenței unei convenții a părților cu privire la achiziționarea bunurilor. Referitor la dovada contribuției, instanța de apel reține că aceasta trebuie făcută în raport de fiecare bun dobândit în perioada concubinajului, și u în raport de totalitatea bunurilor, cum se procedează atunci când se împart bunuri dobândite în timpul căsătoriei. De asemenea, trebuie probată și intenția concubinilor de a dobândi în comun bunurile, simpla contribuție cu o sumă de bani la achiziționarea unui bun de către unul dintre concubini dând naștere doar unui drept de creanță și nu unui drept de coproprietate.
În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că relația de concubinaj nu este de natură a conduce automat la concluzia că bunurile dobândite de concubini au regimul juridic de bunuri în indiviziune.
În speță, raportat la toate probele administrate în cauză, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantei de a se constata că are un drept de proprietate pe cotă parte asupra bunului imobil și asupra bunurilor mobile dobândite în perioada concubinajului cu defunctul C. M.. Astfel, referitor la apartament, instanța de apel reține că în cuprinsul contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 5525/01.07.1999 figurează ca și cumpărător doar defunctul C. M.. Potrivit disp. art. 1173 cod civil din 1864, „Actul autentic are deplină credința în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată”, iar potrivit disp. art. 1294 Cod civil, „vinderea este o convenție prin care doua părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”. De asemenea, potrivit disp. art. 1295 Cod civil „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”. Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și mențiunile din cuprinsul contratului de vânzare – cumpărare, instanța de apel reține că acest act autentic face dovada proprietății exclusive a defunctului C. M. asupra imobilului în litigiu.
De asemenea, instanța de apel reține că reclamanta nu a făcut dovada faptului că intenția părților a fost de a achiziționa bunul imobil în comun și nici nu a probat contribuția sa la dobândirea acestui bun, pentru a se putea constata un drept de proprietate pe cotă parte. Astfel, cu privire la contribuția reclamantei – apelante la achiziționarea imobilului, martorul P. E. a declarat că știe de la defunct că apartamentul ar fi fost cumpărat de reclamantă împreună cu defunctul C. M., fiind achiziționat însă pe numele acestuia din urmă. De asemenea, martorul a declarat că a existat un libret CEC în valoare de 40.000.000 lei pe numele reclamantei, cu acești bani fiind achitat prețul apartamentului. Or, această declarație a martorului nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Mai mult, din cuprinsul libretului de economii deținut de reclamanta – apelantă (pag. 226 dosar fond) rezultă că în anul 1998 era depusă suma de 300.000 rol, în anul 2000 ajungându-se la suma de 2.600.528 rol, iar în anul 2002 la suma de 169.222 rol. Totodată, din adresa nr._/27.12.2012 emisă de CEC Bank – Agenția P. rezultă că reclamanta nu a deținut nici un depozit la această unitate bancară, iar din adresa nr. 287/07.01.2013 emisă de CEC Bank – Sucursala Iași rezultă că reclamanta a deținut un libret cu dobânda la vedere emis la data de 25.03.1998, în prezent inactiv. Întrucât în perioada 05.02.2005 – 31.12.2008 nu au fost efectuate depuneri/retrageri de pe acest libret și întrucât soldul libretului a scăzut sub 15 lei, la data de 31.12.2008 libretul a fost lichidat din inițiativa băncii. De asemenea, în adresa CEC Bank – Sucursala Iași nr._/15.05.2013 se menționează că reclamanta a avut un libret la vedere deschis la data de 25.03.1998 și lichidat la data de 26.02.2012, în perioada aceasta depunerile și dobânda cuvenită totalizând 380,45 lei, iar plățile totalizând 361,6 lei. Pe cale de consecință, raportat la aceste înscrisuri, instanța de apel nu va reține susținerile martorului P. E. privind contribuția reclamantei la achiziționarea apartamentului. Referitor la bunurile mobile, martorul P. E. a declarat că știe de la defunct că acesta împreună cu reclamanta ar fi cumpărat bunuri mobile în apartament. Totodată însă, martorul a precizat că nu a fost niciodată în apartamentul defunctului, astfel încât acesta nu a perceput în mod direct bunurile mobile care se aflau în acest apartament. Cât privește depozițiile celorlalți martori audiați în cauză, instanța de apel reține că martora S. L. a declarat că defunctul i-a comunicat faptul că imobilul a fost achiziționat prin contribuția sa exclusivă (sume de bani provenite din partaj și veniturile sale din muncă) și faptul că bunurile din apartament le-a obținut în urma partajului. De asemenea, martora a conviețuit cu C. M. în perioada 2006 – 2008, în această perioadă defunctul cumpărând un televizor, un frigider, calculator, faianță și gresie pentru baie și bucătărie, geamuri și uși termopan. Martorul B. G. a declarat că știe de la defunct că acesta ar fi „strâns bani împreună cu reclamanta pentru achiziționarea apartamentului” și că acesta „nu a adus nici un bun dobândit din prima căsătorie”, iar martora B. G. a declarat că în anul 1999 defunctul s-a mutat singur în imobil, la acel moment acesta aducând și unele bunuri mobile dobândite în timpul căsătoriei cu prima soție. Raportat la depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța de apel reține că aceștia au relatat, în general, aspecte pe care le cunoșteau de la defunct, nu aspecte pe care să le fi perceput în mod direct. De asemenea, nici unul dintre martorii audiați în cauză nu a declarat vreun aspect concret privind contribuția reclamantei la dobândirea bunurilor mobile sau imobile. Totodată, la dosarul cauzei nu au fost depuse alte înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte mijloacele materiale ale reclamantei – apelante sau contribuția acestuia la achiziționarea imobilului sau a fiecăruia dintre celelalte bunuri mobile.
Pe cale de consecință, având în vedere probele administrate în cauză, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea prin care reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de coproprietate pe cotă parte asupra bunurilor mobile și imobile, apreciind că reclamanta nu a probat faptul că ar fi avut mijloacele materiale și că ar fi contribuit la dobândirea imobilului în litigiu sau a bunurilor mobile, respectiv faptul că intenția părților ar fi fost de achiziționare a bunurilor în coproprietate.
Cât privește susținerile apelantei – reclamante referitoare la faptul că în perioada în care a lucrat în Italia, a trimis concubinului său suma de aproximativ 7000 euro, sumă cu care acesta a achiziționat bunuri și a renovat apartamentul, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate, nefiind făcută nici o dovadă în acest sens.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea existenței unui drept de creanță asupra bunului imobil dobândit de către defunctul C. M., decedat la 18.10.2010, constând în suma de 40.000 lei ce reprezintă contravaloarea acestui bun, precum și asupra bunurilor mobile, instanța de apel reține că și această cerere în mod corect a fost respinsă de către instanța de fond ca neîntemeiată. Astfel, pentru a se putea constata un drept de creanță, era necesar a se proba în cauză contribuția reclamantei – apelante, respectiv sumele de bani cu care aceasta a contribuit la achiziționarea bunurilor mobile și mobile ale defunctului. Or, din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine bunurile mobile achiziționate în timpul concubinajului, veniturile realizate de apelantă în perioada concubinajului, și nici contribuția acesteia la dobândirea fiecărui bun mobil sau imobil. În plus, din probele administrate rezultă că defunctul C. M. a avut calitatea de salariat până la data decesului, realizând venituri din muncă, precum și venituri din pensie.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de constatare a unui drept de creanță asupra masei succesorale rămasă de pe urma defunctului, în cuantum de 5000 euro (reprezentând avans autoturism) și 4200 lei (reprezentând contravaloarea a 6 rate plătite la BRD pentru contractul de credit bancar pentru lunile mai – octombrie 2010), instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a respins această cerere ca neîntemeiată. Astfel, pentru a se constata acest drept de creanță, era necesar ca reclamanta să probeze faptul că a contribuit la achiziționarea autoturismului marca Renault Symbol cu suma de 500 euro și că a achitat ulterior suma de 4200 lei reprezentând contravaloarea a 6 rate. În speță, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă că defunctul C. M. a achiziționat în luna mai 2010 un autoturism marca Renault Symbol, prețul acestui bun fiind de 24.265,27 lei, potrivit facturii nr. RNRO1122844RE/28.05.2010. Pentru achitarea prețului acestui autoturism, defunctul a încheiat cu BRD contractul de credit auto nr._/21.05.2010 pentru suma de 22.510 lei, pentru o perioadă de 60 luni. Din adresa nr. 1178/17.03.2011 emisă de BRD – Sucursala Iași rezultă că la data de 10.03.2011 creditul a fost lichidat anticipat ca urmare a solicitării pârâtului C. M. D.. Din cuprinsul contractului de împrumut nr. 3182/24.06.2010 rezultă că defunctul C. M. a împrumutat de la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Iași suma de 2000 lei. În aceste condiții, instanța de apel reține ca neîntemeiate susținerile apelantei – reclamante referitoare la faptul că ar fi contribuit cu suma de 5000 euro reprezentând avans, la achiziționarea autoturismului. De asemenea, din probele administrate nu rezultă că în perioada mai – octombrie 2010 reclamanta ar fi achitat ratele la contractul de credit auto încheiat de defunct cu BRD. Cu privire la autoturism, instanța de apel reține și faptul că martorul B. G. a declarat că acesta ar fi fost achiziționat de defunct „cu bani în mână”, defunctul obținând „un împrumut de la rude și prieteni”, iar martorul P. E. a declarat că la achiziționarea autoturismului au fost folosiți „banii din casă”. Or, aceste afirmații ale martorilor sunt infirmate de actele depuse la dosar, respectiv de contractele de credit menționate.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituire bunuri personale, instanța de apel constată că în mod corect instanța de fond a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamanta a indicat o . bunuri mobile personale rămase în apartament, susținând totodată că în apartament ar fi rămas și suma de 2500 euro trimisă de fiica sa din Spania și suma de 6500 lei reprezentând pensia sa și a mamei sale. Or, pe de o parte, instanța de apel reține că reclamanta nu a probat faptul că în apartamentul defunctului ar fi rămas bunurile personale și sumele de bani indicate în acțiune. Pe de altă parte, instanța de apel reține că la data de 18.10.2010 a fost întocmit un proces verbal de inventariere a bunurilor din apartamentul defunctului C. M., la această inventariere participând C. G., C. D. C., C. G. C., B. G. și S. N.. Din cuprinsul acestui proces verbal rezultă că s-au găsit în apartament sumele de 500 euro și 2800 lei și anumite bunuri mobile și articole de îmbrăcăminte. Ulterior, la data de 23.11.2010, s-a încheiat un nou proces verbal între reclamantă și pârâți, din cuprinsul căruia rezultă că s-a procedat la predarea către reclamantă a bunurilor personale găsite în apartament, printre care suma de 500 euro, bijuterii și articole de îmbrăcăminte și încălțăminte. Se menționează în acest proces – verbal că după predarea acestor bunuri către reclamantă, aceasta a refuzat să semneze procesul – verbal motivat de faptul că nu i-ar fi fost predat și un lanț de aur bărbătesc. Deci, din cuprinsul procesului verbal rezultă că bunurile personale găsite în apartament au fost predat reclamantei, aceasta refuzând doar semnarea procesului – verbal de predare – primire. În condițiile în care parte din bunurile personale ale reclamantei au fost predate acesteia la data de 23.11.2010, iar pentru celelalte bunuri și sume de bani indicate prin acțiune nu s-a probat existența acestora, instanța de apel reține că în mod corect instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Referitor la susținerea apelantei potrivit căreia instanța de fond nu a făcut referire la expertiza tehnică în specialitatea evaluare bunuri mobile, instanța de apel reține că aceasta nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile în care în cuprinsul acestui raport de expertiză se reține că nici unul dintre bunurile indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a fost identificat. De asemenea, referitor la sumele de bani a căror restituire a solicitat-o, apelanta a susținut că instanța de fond a respins această cerere în mod eronat și, mai mult, fără a motiva soluția pronunțată. Or, instanța de fond a reținut că cererea de restituire a unor sume de bani este neîntemeiată întrucât nu a fost probată existența acestor sume de bani în imobilul proprietatea defunctului, singura sumă găsită în imobil fiind cea de 500 euro, care a fost restituită apelantei. În plus, deși apelanta a susținut că este greșită soluția instanței de fond, nu a indicat, la rândul său, probele administrate în cauză prin care să fi dovedit existența în imobilul defunctului, la momentul decesului acestuia, a sumelor de bani solicitate.
În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la faptul că sentința instanței de fond este lovită de nulitate raportat la disp. art. 261 Cod procedură civilă, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, hotărârea instanței de fond cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, prima instanță analizând fiecare pretenție a reclamantei și motivând în mod corespunzător soluția pronunțată. Chiar dacă instanța de fond nu face trimitere expresă la fiecare probă în parte administrată în cauză, acest aspect nu constituie motiv de nelegalitate a sentinței, în condițiile în care din cuprinsul hotărârii apelate rezultă concluzia la care a ajuns instanța din analiza tuturor probelor administrate în cauză. Apelanta a mai susținut și faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că martorii propuși de ea nu ar fi relatat aspecte percepute personal cu privire la obiectul dosarului. Or, aceste susțineri sunt nefondate, întrucât ambii martori au declarat aspecte despre care au aflat de la defunctul C. M.. Cât privește declarațiile martorilor propuși de pârâți, instanța de apel reține că acestea nu sunt de natură a proba temeinicia pretențiilor reclamantei, ci, dimpotrivă, tind a proba apărările pârâților. Apelanta a mai susținut că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că pârâtul C. G. C. a recunoscut că imobilul a fost achiziționat în perioada de concubinaj și că bunurile mobile identificate în cererea de chemare în judecată se aflau în imobil la data decesului. Or, instanța de apel reține că prin răspunsurile la interogatoriu, pârâtul C. G. C. a susținut faptul că apartamentul a fost dobândit de tatăl său și că nu știe dacă exista relația de concubinaj, precum și faptul în apartament erau bunurile luate de defunct de la fosta soție, în urma partajului. Referitor la intenția pârâților de a înstrăina imobilul, instanța de apel reține că acest aspect nu este de natură a proba temeinicia pretențiilor reclamantei.
Cât privește susținerile apelantei referitoare la faptul că instanța de fond, prin soluția pronunțată în capătul de cerere având ca obiect constatare drept de creanță, a înfrânt puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1661/2012, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, prin decizia civilă nr. 1661/2012 a Tribunalului Iași a fost casată sentința instanței de fond prin care fusese respinsă acțiunea reclamantei pentru lipsa coparticipării procesuale pasive. În considerentele acestei sentințe, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat ca întemeiată excepția lipsei coparticipării procesuale pasive. Prin această decizie nu s-a statuat cu putere de lucru judecat că este vorba de bunuri coachizite dobândite în perioada concubinajului, ci s-a reținut că „litigiul de față va stabili drepturile dobândite de către reclamantă în relația sa de concubinaj” și că „se dispută în prezentul litigiu drepturile reclamantei opuse moștenitorilor fostului său concubin asupra bunurilor dobândite cu acesta, cauza indiviziunii în care se află fiind raporturile de concubinaj”. În nici un caz nu se poate reține că prin decizia civilă menționată s-ar fi soluționat aspecte legale de coproprietate sau de existența unui drept de creanță.
În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la faptul că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, potrivit disp. art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, în speță, în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, în mod corect instanța de fond a obligat-o pe aceasta să achite pârâților cheltuielile de judecată.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul și va păstra sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
De asemenea, în baza disp. art. 274 Cod procedură civilă, instanța de apel va obliga apelanta B. G. să achite intimatului C. D. C. suma de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat achitat conform chitanțelor nr. 274/06.03.2015 și nr. 280/15.04.2015).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanta B. G. împotriva sentinței civile nr._/16.10.2014 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Obligă apelanta B. G. să achite intimatului C. D. C. suma de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs, ce se va depune la Tribunalul Iași, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 28.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. R.C. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
5 ex., 10.07.2015
Judecător fond: S. A. F.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 628/2015. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 733/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
