Contestaţie la executare. Decizia nr. 1825/2012. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1825/2012 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 12-09-2012 în dosarul nr. 1825/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 12 Septembrie 2012
Președinte - E. C. F.
Judecător M. C.
Judecător G. Țapliuc
Grefier M. P.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1825/2012
Pe rol judecarea recursului formulat de recurentul U. D. împotriva sentinței civile nr. 271/27.02.2012 a Judecătoriei H. pronunțată în dosar nr._, intimată C. L. de F. F. H., având ca obiect contestație la executare suspendare executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 5.09.2012, susținerile reprezentanților convenționali ai părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi care face parte integrantă din hotărâre, când, din lipsă de timp pentru deliberări s-a amânat pronunțarea pentru azi, când
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 271/27.02.2012 pronunțată de Judecătoria H. județul Iași, s-a admis contestația formulată de contestatoarea C. L. de F. F. H., în contradictoriu cu intimatul U. D., astfel cum a fost precizată.
S-a dispus anularea actelor de executare întocmite în ds. de executare nr. 201/2011 al B. C. P., fiind prescris dreptul creditorului de a cere executarea silită.
S-a respins cererea intimatului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pronunțându-se astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept.
Prin sent. civ. nr. 194/05.02.1997 pronunțată de Tribunalul Iași în ds. nr. 6492/1996 s-a admis acțiunea formulată de intimatul U. D., contestatoarea C. L. de fond funciar H. fiind obligată la punerea în posesie a acestuia cu suprafața de 0,27 ha pășune și 0,37 ha. teren arabil în intravilanul satului Pîrcovaci, jud. Iași, precum și la eliberarea procesului-verbal de punere în posesie aferent.
Conform art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, sentința pronunțată era definitivă și, în baza art. 376 alin. 1 Cod procedură civilă,a fost învestită cu formulă executorie în vederea începerii executării silite la data de 13.10.1998.
Cu toate acestea, intimatul s-a adresat executorului judecătoresc abia la data de 04.11.2011, sens în care, la data de 09.11.2011 s-a încuviințat de către Judecătoria H., în ds. nr._, executarea silită a sent. civ. nr. 194/05.02.1997 pronunțată de Tribunalul Iași în ds. nr. 6492/1996.
Or, potrivit art. 405 alin. 1 Cod procedură civilă,dreptul de a cere executarea silită în materia acțiunilor reale imobiliare se prescrie în termen de 10 ani, termen ce se calculează potrivit art. 101 alin. 3 Cod procedură civilă (termenele statornicite pe ani se sfârșesc în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare).
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită care a început să curgă la data de 05.02.1997 s-a prescris la data de 05.02. 2007.
În ceea ce privește susținerile intimatului în sensul că până la data de 02.03.2005 (când a rămas irevocabilă sent. civ. nr. 247 C/A/24.11.2003 a Curții de Apel Iași, prin care s-a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 07 nr. 1701 din 09.12.1996 emis de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor București pentru suprafața de 0,74 ha. teren situată în intravilanul satului Pîrcovaci, H., tarlaua 42, jud. Iași), a fost imposibilă punerea în executare silită a sentinței Tribunalului reține că situațiile în care cursul prescripției este suspendat sau întrerupt sunt strict și limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 405 ind. 1 și art. 405 ind. 2 Cod procedură civilă.
Ipoteza prevăzută de către intimat (respectiv imposibilitatea executării silite) nu se încadrează nici în cazurile de suspendare – nefiind un caz de forță majoră care să îl împiedice pe creditor de a încerca executarea creanței – și nici în cazurile de întrerupere.
Astfel, instanța a reținut că din anul 1997 și până în anul 1999 (moment în care a fost introdusă acțiunea pe rolul Curții de Apel Iași și se poate rezonabil prezuma că a luat cunoștință de certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 07 nr. 1701 din 09.12.1996) intimatul nu a formulat nicio cerere de executare silită.
De asemenea, nici pe parcursul soluționării litigiului privind certificatul . 07 nr. 1701 din 09.12.1996 intimatul nu s-a adresat vreunui executor judecătoresc care să îi confirme imposibilitatea executării silite a sent. civ. nr. 194/05.02.1997 pronunțată de Tribunalul Iași în ds. nr. 6492/1996.
Pe cale de consecință, instanța a reținut că intimatul nu a fost împiedicat de vreo forță majoră (imprevizibilă și invincibilă) în a solicita executarea silită a titlului executoriu. Cererea de executare silită putea fi depusă oricând în decursul celor 10 ani, iar dacă executorul judecătoresc aprecia că executarea nu poate continua era, din nou, de datoria creditorului intimat a stărui periodic, în a solicita executarea sentinței avute în vedere (pentru a nu interveni perimarea).
Cel mult situația de fapt prezentată de către intimat (și care se află la granița dintre culpă și forța majoră) putea constitui un motiv de repunere în termen, însă și acest aspect a fost neglijat de către parte, cererea de executare silită fiind depusă abia la data de 04.11.2011, deci mult după împlinirea termenului de prescripție și la o diferență de 6 ani față de încetarea cauzei despre care se susține că ar fi împiedicat executarea.
Instanța a reținut că nu este incident nici cazul prev. de art. 405 ind. 2 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, întrucât cererile privind executarea silită despre care face vorbire intimatul, astfel cum arată și acesta, au fost respinse și, pe cale de consecință, nu pot întrerupe cursul prescripției.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimatul U. D., considerând-o nelegală și netemeinică, cu invocarea următoarelor motive de recurs:
În mod nelegal instanța de fond a admis contestația la executare a contestatoarei C. L. de fond funciar H., considerând că dreptul său de a cere executarea silită a sentinței civile nr. 194/1997 a Judecătoriei H. este prescris.
În considerarea acestei soluții, instanța a reținut că sentința civilă nr. 194/1997 a Judecătoriei H. putea fi pusă în executare doar până la data de 05.02.2007, dată la care dreptul intimatei de a solicita executarea silită a sentinței s-a prescris.
Ori, recurentul a motivat faptul că a fost în imposibilitatea de a putea pune în executare această sentință, datorită unei cauze de forță majoră, neprevăzută și care făcea imposibilă punerea în executare a hotărârii, în sensul că a aflat că, pentru terenul pe care urma să fie în posesie există un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 pentru S.C. AGROIND S.A. H..
În aceste condiții a fost nevoit să solicite instanței de judecată anularea acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Această cauză a fost soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1381/2.03.2005.
Consideră că abia de atunci poate începe să curgă cursul prescripției, până la acea dată executarea fiind practic imposibilă datorită unei situații care poate fi asimilată forței majore.
Susținerea instanței că până la data la care a promovat acțiunea de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu a încercat punerea în executare a sentinței este contrazisă de probele existente la dosarul cauzei, respectiv copia sentinței nr. 1118/7 iunie 1997, prin care a acționat în judecată pe Primarul orașului H. tocmai pentru că refuza punerea în executare a sentinței nr. 194/1997.
Având în vedere aceste aspecte, consideră că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și pe fondul cauzei respingerea contestației ca nefondată.
În faza procesuală a recursului intimata C. L. de fond funciar H., județul Iași a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, cu invocarea următoarelor apărări:
Recurenta critică hotărârea dată de Judecătoria H., considerând că este nelegală ca urmare a faptului că a considerat dreptul recurentului de a cere executarea silită a sentinței civile nr. 194/1997 a Judecătoriei H., că este prescris.
Este evident că sentința pronunțată de instanța de fond în prezenta cauză este legală și temeinică, sub toate aspectele.
Astfel, după cum se poate constata din probatoriul administrat în cauză și cum corect a constatat și Judecătoria H., dreptul recurentului de a cere executare silită a dispozitivului sentinței civile nr. 194/1997 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 6492/1996 s-a prescris la data de 05.02.2007. Potrivit prevederilor art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, hotărârea sus menționată era definitivă, iar în baza prevederilor art. 376 alin. 1 Cod procedură civilă a fost investită cu formulă executorie în vederea începerii executării silite la data de 13.10.1998.
Conform prevederilor art. 405 alin. 1 Cod procedură civilă, dreptul de a cere executarea silită în materia acțiunilor reale imobiliare se prescrie în termen de 10 ani. Acest termen se calculează conform art. 101 alin. 3 Cod procedură civilă.
Susținerea recurentului cu privire la imposibilitatea executării silite nu a fost probată și de fapt acesta nu a formulat nici o cerere de executare silită și nu s-a adresat nici unui executor judecătoresc până la data de 04.11.2011, când dreptul acestuia în acest sens era deja prescris. Imposibilitatea executării silite prezentate de recurent, după cum s-a constatat și de către Judecătoria H. nu se încadrează nici în cazurile de suspendare ( nefiind un caz de forță majoră imprevizibilă și invincibilă) și nici în cazurile de întrerupere.
Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei la fond, raportat la motivele de recurs invocate, dar văzând și apărările intimatei formulate prin întâmpinare, văzând reglementările de drept material cât și cele procedurale imperative, instanța constată că recursul este întemeiat impunându-se casarea sentinței Judecătoriei H. pronunțată în dosarul nr._, respingerea excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită invocată de către contestatoarea C. L. de fond funciar H., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele considerente:
În fapt, prin sentința civilă nr. 194/5.02.1997, contestatoarea a fost obligată să-l pună în posesie pe recurent cu suprafața de 0,27 ha pășune și 0,47 ha teren arabil situat în intravilanul satului Pîrcovaci, oraș H., județul Iași și să-i elibereze procesul – verbal de punere în posesie. De asemenea, contestatoarea a fost obligată la plata sumei de 3460 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a arătat că „prin hotărârea 1127/16.08.1993 C. Județeana Iași pentru aplicarea Legii Fondului F. a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantului pentru 0,27 ha teren intravilan și 0,47 ha teren arabil situat în Pîcovaci –Hîrlăui conform mențiunilor din registrul agricol. Astfel tatăl reclamantului figura în registrul agricol volumul I poziția 5 cu 0,27 ha pășune și o,47 arabil așa cum rezultă din actele depuse la dosar. C. Comunala nu l-a pus în posesie pe vechile amplasamente și nu a justificat motivul refuzului sau, apărările făcute neputînd fi reținute (..)”.
Deși recurentul din prezenta cauza a făcut diverse demersuri pentru a obține executarea hotărârii, adresându-se inclusiv Corpului de Control și Inspectii și din nou instanței judecătorești, totuși s-a constatat că pentru terenul pretins și care i-ar fi aparținut anterior colectivizării autorului său, a fost emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 către S.C. AGROIND S..A H..
În aceste condiții, recurentul U. D. a formulat o acțiune înregistrata inițial sub nr.1556/1999, ulterior sub nr.4103/2002 pe rolul Curții de Apel Iași prin care a solicitat anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1701/09.12.1996 eliberat de către Ministerul Agriculturii și Alimentației în numele și pentru fosta S.C. COMTOM S.A. Tomești, județul Iași, C. L. de fond funciar H. fiind și ea parte în procedura judiciara.
Acțiunea introdusă de reclamantul U. D. a fost soluționata de Curtea de Apel Iași, prin sentința civilă nr.247/C/A/24.11.2003 prin care s-a dispus anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 07 nr.1701 din 09.12.1996 pentru suprafața de 0,74 ha teren situat în intravilan Pîrcovaci, orașul H., județul Iași, tarlaua 42.
Recursul promovat de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 247/CA/24.11.2003 a Curții de Apel Iași a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1381/2.03.2005.
Or, în raport de titlurile jurisdicționale pronunțate, instanța de recurs reține că în jurisprudența recentă a Curții de Justiție s-a statuat că deși „în ceea ce privește data la care începe să curgă termenul de prescripție, este adevărat că anterior Curtea a statuat că, până la momentul transpunerii corecte a unei directive, statul membru care nu și‑a îndeplinit obligațiile nu poate să invoce caracterul tardiv al unei acțiuni judiciare introduse împotriva sa de un particular pentru protecția drepturilor conferite acestuia de dispozițiile acestei directive, termenul acțiunii din dreptul național neputând începe să curgă decât de la această dată (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Emmott, C‑208/90, R.., p. I‑4269, punctul 23)” totuși, “dreptul Uniunii nu se opune ca o autoritate națională să invoce împlinirea unui termen de prescripție rezonabil decât dacă conduita autorităților naționale coroborată cu existența unui termen de decădere au drept rezultat lipsirea totală a unei persoane de posibilitatea de a‑și valorifica drepturile în fața instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea Barth, punctul 33, precum și Hotărârea I. și alții, punctul 21)”
Chiar dacă pronunțata în alta materie, pentru identitatea de rațiune principiul ce se degaja din jurisprudența CJCE trebuie aplicat și în cauza dedusă judecății.
Astfel, dispozițiile sentințelor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în materie funciară în materia obligațiilor de a face (obligare la întocmirea documentației, obligare la punere, e.t.c.) nu pot intra sub incidența dispozițiilor art.405 alin.1 C.pr.civ, întrucât obligația statuată are caracter legal, derivând din dispozițiile Legii 18/1991 și nu caracter jurisdicțional. De altfel, pronunțarea unei hotărâri având un astfel de obiect presupune recunoașterea a priori în favoarea creditorului a dreptului de proprietate (hotărâre de validare a dreptului de proprietate, adeverință de proprietate), iar art.2 alin.2 din Legea 1/2000 prevede expres că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate rămân valabile fără nicio altă confirmare. În consecință, organele administrative cu atribuții legale în domeniu nu pot opune titularului recunoscut al dreptului de proprietate prescripția dreptului de a cerere executarea silită, justificata faptic pe propria lor inactivitate care a condus la nefinalizarea procedurii inițiate în temeiul Legii 18/1991.
Mai mult, din punct de vedere juridic, prescripția este o sancțiune civilă îndreptată împotriva creditorului nediligent care nu și-a valorificat dreptul (în speța de a cere executarea silită) în termenul prescris de lege. Or, nu se poate imputa recurentului vreo culpă în nevalorificarea dreptului său, în condițiile în care acesta a făcut toate demersurile judiciare necesare tocmai pentru ca autoritățile competente să-și poată îndeplini atribuțiile. În condițiile în care procedurile judiciare de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 1701/09.12.1996 au durat aproximativ 6 ani este impropriu a se da prevalența apărărilor contestatoarei, care își invocă de altfel propria culpă în neexecutarea obligației legale, respectiv judiciare stabilită prin sentința civilă nr. 194/5.02.1997 în detrimentul dreptului creditorului, care a depus toate diligentele legale și necesare pentru obținerea terenului,.
Este real că pierderea forței executorii nu echivalează cu pierderea dreptului însuși, însă la mai bine de 18 ani de la validarea dreptului de proprietate, a impune recurentului inițierea unei noi acțiuni judiciare pentru obținerea unui nou titlu executoriu contravine in mod direct prevederilor art.6 și art.1 protocolul 1 CEDO.
În consecință, pentru considerentele expuse se va admite recursul formulat de recurentul U. D. împotriva sentinței civile nr. 271/27.02.2012 a Judecătoriei H. pronunțată în dosar nr._, sentință ce va fi casata și se va respinge excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocata de contestatoarea C. L. de F. F. H..
Întrucât prima instanța a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, se impune casarea integrală a sentinței pronunțate și trimiterea cauzei la rejudecare, aceleași instanțe.
Văzând și dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul U. D. împotriva sentinței civile nr. 271/27.02.2012 a Judecătoriei H. pronunțată în dosar nr._, pe care o casează.
Respinge excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocata de contestatoarea C. L. de F. F. H..
Trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe, Judecătoria H..
Irevocabila.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 12.09.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR PT. JUDECĂTOR
FEC C.M. Ț.G. pensionat
Pt. grefier plecat din instanța
Red. FEC
2 ex./17.12.2012
Judecător fond:M. O.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1754/2012. Tribunalul IAŞI | Reziliere contract. Decizia nr. 1787/2012. Tribunalul IAŞI → |
|---|
