Contestaţie la executare. Decizia nr. 624/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 624/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 624/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 18 Septembrie 2014
Președinte - C. E. C.
Judecător C. R.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 624/2014
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelanta ANAF- ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR P. IAȘI și pe intimatul C. V., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimat, avocat M. R., cu împuternicire avocațială aflată la dosar (fila 11), lipsă fiind apelanta.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul, după care,
Fiind primul termen de judecată, instanța constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei. Constată apelul formulat și motivat în termen, semnat, scutit de taxă de timbru.
Instanța dispune rectificarea citativului, în sensul că denumirea corectă a apelantei este Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași – Administrația Județeană a Finanțelor P. Iași.
Instanța constată că prin cererea de apel s-a solicitat proba cu înscrisuri, ce nu au fost atașate și că prin întâmpinare nu s-au solicitat probe.
Având în vedere că înscrisurile nu au fost depuse odată cu cererea de apel, instanța constată că în privința apelantului operează sancțiunea decăderii din proba cu înscrisuri.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în apel.
Apărătorul intimatului solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, susținând că apelul nu este motivat cum trebuie raportat la noua procedură. Arată că somația, decizia primită în timpul procesului aflat pe rolul Judecătoriei Iași nu face dovada că intimatul avea banii de plătit. Susține că există 6-7 dosare înregistrate pe rolul instanțelor de judecată din Iași în care intimatul contestă sume diferite, printre care și o hotărâre irevocabilă. Relevă faptul că nu s-au primit banii pentru că ANAF a formulat contestație la executare. Arată că pe rubrica de la somație, titlu executoriu există precizat faptul că intimatul realizează venituri din activități independente, fără a se specifica care sunt acestea. Av. R. învederează instanței că intimatul are 76 de ani, este pensionar și că nu are de unde să obțină venituri ca urmare a unor activități independente. Susține că acesta este bolnav, și-a vândut apartamentul pentru că are un băiat ce suferă de schizofrenie. Precizează că intimatul se află la un azil, domiciliul procesual ales fiind pe .. 21, .. B, . și nu 31, astfel cum i s-au făcut comunicările și a fost citat. Solicită cheltuieli de judecată, chitanța fiind depusă la dosar odată cu întâmpinarea.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului formulat în cauză.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr._/23.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de intimată prin întâmpinare, a fost admisă contestația la executare silită formulată de contestatorul C. V. în contradictoriu cu intimata Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași – Administrația Județeană a Finanțelor P. Iași și s-a dispus anularea actelor de executare silită emise în dosarul de executare al intimatei nr._/22/_ /_, respectiv somația nr. 22/_ /_ din 04.09.2013 și titlu executoriu nr._ din 04.09.2013. De asemenea, prin aceeași sentință civilă a fost obligată intimata la plata către contestator a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut instanța de fond că, invocând excepția inadmisibilității acțiunii, intimata a învederat faptul că aspectele privind realitatea și legalitatea obligațiilor de plată stabilite în sarcina contribuabililor se pot invoca în fața instanței de contencios administrativ. Aserțiunea intimatei s-a reținut a fi corectă întrucât, potrivit dispozițiilor art. 205 și art. 218 Cod procedură fiscală, împotriva deciziilor de impunere și a altor acte administrativ – fiscale se poate formula contestație administrativă și ulterior contestație în fața instanței de contencios administrativ competente, legiuitorul prevăzând așadar o cale specifică de atac împotriva acestora. Însă instanța de fond a reținut că în speță contestatorul a înțeles să atace efectiv actele executare silită ce i-au fost comunicate (somația și titlul executoriu), acte pentru anularea cărora a invocat, între altele, și motive privind existența și întinderea obligației de plată. Astfel cum a arătat în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, contestatorul a înțeles să urmeze calea indicată în cuprinsul actelor de executare, respectiv contestația în termenul de 15 zile prevăzut de lege. Faptul că în motivare acesta antamează tangențial aspecte ce țin de fondul raportului juridic obligațional de drept fiscal nu poate să închidă accesul acestuia la verificarea actelor de executare prin prisma acelor motive de nelegalitate invocate de acesta care se circumscriu căii alese, respectiv criticile legate de condițiile de formă ale actelor de executare – lipsă semnătură, ștampilă și cele legate de legalitatea procedurii de executare în lipsa comunicării titlului de creanță. Admiterea excepției ar avea drept consecință suprimarea dreptului contestatorului de a obține analizarea legalității actelor de executare silită emise împotriva acestuia prin prisma celorlalte motive invocate, motive care țin de legalitatea sub aspect formal a actelor de executare și de caracterul executoriu sau nu al titlului pus în executare silită. Pentru aceste motive, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.
Pe fond, a reținut prima instanță că la data de 04.09.2013 intimata a emis titlul executoriu nr._ pentru suma de 149 lei reprezentând contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate de persoane care realizează venituri din activități independente, potrivit mențiunii din titlul executoriu această sumă fiind individualizată anterior prin DEC ACC_/01.07.2013. S-a emis totodată pe numele contestatorului și somația prevăzută de disp. art. 145 alin. 1 Cod procedură fiscală. Cele două acte de executare au fost comunicate contestatorului la data de 11.09.2013 cu confirmare de primire. Din copia dosarului de executare silită instanța a reținut că la data de 01.07.2013, în dosarul fiscal_, s-a emis Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii pentru suma de 149 lei și Anexa acesteia, din care rezultă că accesoriile sunt aferente creanței stabilite printr-un alt act administrativ fiscal cu nr. 5186/31.08.2011, fiind calculate pentru intervalul 01.04.2013 – 01.07.2013. Această decizie, care reprezintă titlul de creanță ce a stat la baza emiterii titlului executoriu, a fost comunicată exclusiv în modalitatea afișării anunțului colectiv la data de 16.07.2013, astfel cum intimata a confirmat explicit și prin adresa nr._/16.12.2013.
În ceea ce privește susținerile contestatorului referitoare la faptul că actele de executare emise (somația și titlul executoriu) nu sunt semnate și ștampilate, deși sunt acte oficiale, instanța de fond a reținut că aceste acte de executare au fost editate prin intermediul unui sistem informatic și imprimate prin intermediul unui centru de imprimare masivă, fiind valide fără a fi necesară aplicarea semnăturii și ștampilei. De altfel, în chiar cuprinsul actelor în discuție, la finele acestora, această mențiune este expres făcută, cu trimitere și la actul normativ infralegislativ care detaliază categoriile de acte administrative fiscale și procedurale emise în această modalitate (Ordinul Min. 1107/13.08.2012 privind emiterea prin intermediul centrului de imprimare masivă a unor acte administrative și procedurale). Așadar, văzând și disp. art. 46 și art. 43 alin. 3 Cod procedură fiscală, instanța de fond a reținut că această critică adusă de contestator actelor de executare fiscală nu este întemeiată, actele fiind valide în lipsa semnăturii și ștampilei.
În ceea ce privește criticile contestatorului legate de nelegalitatea procedurii de executare deoarece nu cunoaște proveniența debitelor, respectiv nu i s-a comunicat de unde au apărut sumele deși a solicitat acest lucru, instanța de fond a reținut caracterul întemeiat al susținerilor acestuia, în condițiile în care din copia dosarului de executare silită și din adresa de răspuns nr._/16.12.2013 depusă de intimată rezultă că intimata nu a comunicat de o manieră efectivă actul administrativ fiscal către contestator, comunicarea fiind făcută exclusiv în modalitatea afișării/publicității prin anunț colectiv. Citată expres cu mențiunea de a face dovada comunicării titlului de creanță, intimata a înaintat la dosar anunțul colectiv din 16.07.2013 prin care s-a comunicat decizia de impunere menționată în titlul executoriu Decizia nr._ din 01.07.2013 și dovada comunicării actelor de executare la 11.09.2013. Or, potrivit art. 44 Cod procedură fiscală „Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. (…) Actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2^1) Actul administrativ fiscal poate fi comunicat și prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanță, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia și dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru. (2^2) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (2^1), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate. (3) Comunicarea prin publicitate se face prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face, concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului județean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului”. De asemenea, potrivit disp. art. 141 alin. 1 din O.G. nr.92/2003, sub titulatura „Titlul executoriu și condițiile pentru începerea executării silite” legiuitorul a prevăzut faptul că „(1) Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul. (1^1) În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare prevăzut la alin. (1) se înscriu toate creanțele fiscale neachitate la scadență, reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat, precum și accesoriile aferente acestora, stabilite în condițiile legii. Cu excepția cazului în care prin lege se prevede că un înscris constituie titlu executoriu, niciun titlu executoriu nu se poate emite în absența unui titlu de creanță în baza căruia se stabilesc, în condițiile legii, creanțe fiscale principale sau accesorii. (2) Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”.
Astfel, raportat la dispozițiile legale menționate, a reținut prima instanță că o condiție a începerii executării silite o constituie existența unui titlu executoriu, care nu este altceva decât titlul de creanță ajuns la termenul de scadență. Ajungerea creanței la scadență are loc la data prevăzută de lege sau la cea stabilită de organul de executare în actul respectiv, fiind indisolubil legată de comunicarea titlului de creanță, deoarece nu se poate trece la executare silită decât atunci când debitorul nu-și îndeplinește de bună-voie obligațiile. Pentru a îndeplini benevol obligațiile, debitorului trebuie să îi fie aduse aceste obligații fiscale la cunoștință, așa cum statuează codul de procedură fiscală.
Potrivit mențiunilor din decizia de impunere DEC ACC_ din 01.07.2013, termenul de plată indicat contribuabilului, respectiv contestatorului din cauza de față, era cel prevăzut de art. 111 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003. Conform acestui din urmă text de lege „Pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora, astfel: (…)”.
Cum intimata nu a făcut dovada comunicării actului în forma prescrisă de legiuitor, a reținut prima instanță că termenul de plată nu s-a împlinit și, pe calea de consecință, obligațiile de plată stabilite de intimată nu au ajuns la scadență, titlul de creanță nu a devenit titlul executoriu, nefiind așadar îndeplinită condiția prevăzută de art. 141 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 pentru declanșarea procedurii de executare silită.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond, apreciind că executarea silită a fost declanșată cu nerespectarea prevederilor art. 141 alin. 1 Cod procedură fiscală, în baza art. 174 alin. 3 Cod procedură fiscală a dispus anularea actelor de executare contestate.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel intimata Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași – Administrația Județeană a Finanțelor P. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, apelanta a susținut că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii întrucât art. 44 alin. 2 Cod procedură fiscală a fost modificat integral de O.U.G. nr. 29/2011. Astfel, la momentul emiterii și comunicării deciziei de impunere pe numele contestatorului, art. 44 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 nu mai prevedea nici o enumerare subsecventă cu privire la modalitățile de comunicare a actelor administrativ fiscale, prevăzând în mod expres și clar faptul că „actul administrativ fiscal se comunică prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire”. Având în vedere aceste circumstanțe, susține apelanta că CAS Iași a procedat la comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal, în concordanță cu noile reglementări instituite prin art. art. 44 din O.G. nr. 92/2003. Mai mult, susține apelanta că necomunicarea deciziei de impunere putea și trebuia să fie invocată în termenul de contestație la executare raportat la primirea somației, nemaiputând fi invocată după primirea adresei de poprire, a cărei contestare poate fi fundamentată numai pe motive care țin de această modalitate de executare.
Mai susține apelanta că potrivit dispozițiilor Legii nr. 95/2006, persoanele care exercită profesii libere sau sunt autorizate să desfășoare activități independente, sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate declarații privind obligațiile ce le revin față de fond și dovada plății contribuțiilor. În cadrul Legii nr. 95/2006, legiuitorul a instituit în sarcina oricărei persoane care desfășoară activități independente obligația expresă și absolută de a depune declarații la casele de asigurări de sănătate, precum și achitarea trimestrială a contribuției datorate în baza acestei declarații (art. 257 alin. 2 coroborat cu alin. 5). Totodată, în cadrul aceluiași text normativ, legiuitorul a prevăzut faptul că, în cazul neachitării integrate și la termen a contribuțiilor datorate fondului, casele de asigurări, prin organele proprii, urmează a aplica măsurile de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere (art. 261). Potrivit dispozițiilor legale menționate, obligația de a-și declara veniturile și a face dovada plății integrate a contribuțiilor îi revenea contestatorului.
Apelanta susține și faptul că în Codul de procedură fiscală este prevăzut dreptul organului fiscal de a calcula obligații fiscale principale (contribuția de asigurări de sănătate) precum și obligațiile accesorii (calculate pentru neplata integrală în termen a obligațiilor fiscale principale) în intervalul de prescripție fiscală de 5 ani, calculat de la data de 01 ianuarie a anului imediat următor celui în care a fost realizat venitul. Din cuprinsul deciziei de impunere și a anexelor la aceasta se poate observa modul care au fost determinate contribuția de plată, penalitățile și dobânzile aferente pentru fiecare an în parte. La fiecare perioadă a fost aplicată legislația specifică privind cotele de contribuție sau procentele legale de majorări de întârziere (dobânzi) sau penalități de întârziere.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, apelanta a susținut că, potrivit disp. art. 274 alin. 1 Cod procedură fiscală, partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată dacă se află în culpă procesuală ori dacă, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, a determinat aceste cheltuieli. Însă, în speță, nu este îndeplinită nici una dintre aceste condiții. În plus, în sarcina sa nu pot fi reținute nici reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, apelanta a invocat și prevederile art. 23 lit. e din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora un contestator are dreptul de a-și recupera cheltuielile reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar achitate în cadrul unei contestații la executare doar printr-o cerere de restituire adresată instanței, când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă.
Pentru toate aceste considerente, apelanta a solicitat admiterea apelului și respingerea contestației la executare.
În dovedirea apelului, apelanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimatul C. V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. În motivarea poziției sale procesuale, intimatul a susținut că în mod corect instanța de fond a admis contestația la executare, întrucât actele de executare nu i-au fost comunicate de către apelantă în conformitate cu prevederile legale.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de apel invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
La data de 01.07.2012, apelanta a emis pe numele intimatului C. V. decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._, pentru suma de 149 lei.
În baza deciziei nr._ din 01.07.2012, au fost emise somația din 04.09.2013 și titlul executoriu nr._/04.09.2013 pentru suma de 149 lei.
Potrivit disp. art. 110 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003, titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii, la art. 110 alin. 3 lit. c precizându-se că este titlu de creanță decizia referitoare la obligații de plată accesorii. În același sens, potrivit disp. art. 107.1 din H.G. nr. 1050/2004, titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează obligația de plată privind creanțele fiscale, întocmit de organele competente sau de alte persoane îndreptățite potrivit legii. La art. 107.1 lit. c se menționează că este titlu de creanță decizia prin care se stabilește și se individualizează suma de plată, pentru creanțele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, stabilite de organele competente.
Pe cale de consecință, față de aceste dispoziții legale, instanța de apel reține că decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/01.07.2012 constituie titlu de creanță.
Potrivit disp. art. 141 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
Potrivit disp. art. 44 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol (forma în vigoare la momentul emiterii deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii), actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Potrivit disp. art. 44 alin. 21 din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ fiscal poate fi comunicat și prin alte mijloace cum sunt fax, e-mail sau alte mijloace electronice de transmitere la distanță, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia și dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru, iar potrivit alin. 22 al aceluiași articol, în cazul în care comunicarea potrivit alin. 2 sau 21, după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate. În art. 44 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 este reglementată modalitatea în care se realizează comunicarea prin publicitate, respectiv „prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face, concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului județean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului”.
În consecință, față de aceste dispoziții legale, instanța de apel reține că modalitatea de comunicare prin publicitate este o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. De altfel, prin decizia nr. 536/28.04.2011, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 44 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. 2 lit. a-d din aceeași ordonanță.
Pe cale de consecință, având în vedere atât disp. art. 44 din O.G. nr. 92/2003, cât și faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, instanța de recurs reține că era în sarcina apelantei să facă dovada atât a respectării ordinii de prioritate, cât și a modalității concrete de comunicare.
Or, în speță, apelanta nu a făcut dovada faptului că ar fi comunicat intimatului C. V., în conformitate cu dispozițiile legale, decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/01.07.2012. Astfel, la dosarul de fond, apelanta a depus la dosar anunțul colectiv din 16.07.2013, pentru a face dovada îndeplinirii procedurii de comunicare prin publicitate a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii. Însă, potrivit dispozițiilor legale și deciziei Curții Constituționale, comunicarea prin publicitate reprezintă o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare prevăzute la art. 44 nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. În aceste condiții, apelanta trebuia să probeze faptul că ar fi comunicat decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/01.07.2012 debitoarului în conformitate cu prevederile art. 44 alin. 2 și 21 Cod procedură fiscală, procedura de comunicare prin publicitate fiind folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu ar fi putut fi îndeplinite.
În consecință, instanța de apel constată că în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/01.07.2012 nu a fost legal comunicată contestatorului, încălcându-se prevederile art. 44 din O.G. nr. 92/2003. Tot astfel, reținând că decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nu a fost legal comunicată contestatorului, în mod corect instanța de fond a dispus anularea actelor de executare silită emise în dosarul de executare al intimatei nr._/22/_ /_, respectiv somația nr. 22/_ /_ din 04.09.2013 și titlu executoriu nr._ din 04.09.2013.
În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la faptul că în mod eronat a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel reține că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere disp. art. 453 Noul Cod procedură civilă potrivit cărora „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. În condițiile instanța de fond a admis contestația la executare și a anulat actele de executare, reținând că acestea au fost emise în mod greșit în lipsa unei legale comunicări a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, instanța de apel constată că în mod corect apelanta a fost obligată să achite contestatorului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Cât privește disp. art. 23 lit. e din Legea nr. 146/1997 invocate de către apelantă, instanța de apel reține că acestea nu prezintă relevanță în cauză, cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată apelanta constând în onorariu avocat și nu în taxa de timbru achitată de către contestator în prima fază procesuală. Mai mult, la momentul promovării prezentei contestații la executare, Legea nr. 146/1997 nu mai era în vigoare, fiind abrogată de O.U.G. nr. 80/2013.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 480 Noul Cod procedură civilă, va respinge apelul declarat de apelanta Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași – Administrația Județeană a Finanțelor P. Iași și va păstra sentința instanței de fond ca legală și temeinică.
În baza disp. art. 453 Noul Cod procedură civilă, instanța va obliga apelanta să achite intimatului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta Direcția G. R. a Finanțelor P. Iași – Administrația Județeană a Finanțelor P. Iași împotriva sentinței civile nr._/23.12.2013 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Obligă apelanta să achite intimatului C. V. suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 18.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
C.C.E. R.C. D.Ș.
Red./tehnored. C.C.E.
4 ex., 24.09.2014
Judecător fond: D. C. E.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1685/2013. Tribunalul IAŞI | Fond funciar. Decizia nr. 1239/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
