Pretenţii. Decizia nr. 1388/2015. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1388/2015 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 22-10-2015 în dosarul nr. 1388/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 22 Octombrie 2015
Președinte - D. M.
Judecător C. E. C.
Grefier Ș. D.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1388/2015
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelantul P. M. M. și pe intimatul S. R. P. M. F. P., având ca obiect pretenții daune morale; daune materiale.
Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 08.10.2015, susținerile apărătorului apelantului fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când pentru a se depune concluzii scrise la solicitarea apărătorului apelantului s-a amânat pronunțarea pentru data de 15.10.2015, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi, 22.10.2015, când
TRIBUNALUL
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 14.02.2014, sub nr._, reclamantul P. M.-M. a chemat in judecata paratul S. R. prin M. F. P. reprezentat de Directia Genenerala a F. P., solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa oblige paratul la plata sumei de 40.000 lei cu titlu de daune morale, 14.360 lei cu titlu de daune materiale, obligarea la plata diferentei dintre suma de 600 lei lunar reprezentand indemnizatia de crestere a copilului acordata si cea la care ar fi avut dreptul pentru perioada 26.11._14, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat că în fapt, prin rezolutia/proces verbal din 23.05.2007, pronunta in dosarul nr. 37D/P/2007, al D.I.I.C.O.T.- Biroul Tentorial Iasi, s-a dispus inceperea urmaririi penale impotriva sa sub aspectul savarsirii infractiunilor de"trafic de migranti" prev. si pedepsita de art. 71 alin. 1 din O.U.G. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, "constituire a unui grup in vederea savarsirii de infractiuni prev. si pedepsita de art. 8 din Legea 39/2003 cu ref. la art. 323 alin. 1 si 2 Cod penal, "abuz in serviciu contra intereselor persoanelor prev. si pedepsita de art. 246 Cod penal, iar la data de 11.11.2008 s-a dispus trimiterea sa in judecata prin rechizitoriul n. 37D/P/2007 pentru savarsirea infractiunilor de:"constituire a unui grup in vederea savarsirii de infractiuni prev. si pedepsita de art. 8 din Legea 39/2003 cu referire la art. 323 alin. 1 si 2 Cod penal si a art. 33 lit. a Cod penal, "trafic de migranti" prev. si pedepsita de art. 71, alin. 1 din O.U.G. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal si a art. 33 lit. a Cod penal, "luare de mita”prev. si pedepsita de art. 254 alin. 1, 2 si 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal si a art. 33 lit. a Cod penal, iar prin sentinta penala nr. 190 din 04.04.2011 Tribunalul Iasi, in temeiul art. 334 Cod de procedura penala, a schimbat incadrarea juridica faptelor retinute prin rechizitoriu in sarcina mea din infractiunea de trafic de migranti in infractiunea de "complicitate la infractiunea de trafic de migrant” prev. de art. 26 Cod penal cu referire la art. 71, alin. 1 din O.U.G. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, iar în temeiul art 11 pet. 2 lit. a Cod de procedura penala, Tribunalul Iasi l-a achitat pentru toate infractiunile pentru care a fost trimis in judecata, in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod de procedura penala, raportat la art. 10 lit. a (fapta nu exista) pentru infractiunea de "constituire a unui grup in vederea savarsirii de infractiuni prev.si pedepsita de art. 8 din Legea 39/2003 cu referire la art. 323 alin.l si 2 Cod penal si in temeiul art. 11 pet. 2 lit. a Cod de procedura penala, raportat la art. 10 lit. c (fapta nu a fost savarsita de inculpat) pentru infractiunea de "complicitate la infractiunea de trafic de migrant? prevazuta de art. 26 Cod penal cu referire la art. 71, alin. 1 din O.U.G. 105/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal 3, achitare in temeiul art. 11 pet. 2 lit. a Cod de procedura penala, raportat la art. 10 lit. a (fapta nu exista) pentru infractiunea de "luare de mita" prev. si pedepsita de art. 254 alin. 1, 2 si 3 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, sentinta ce a fost pastrata de Curtea de Apel Iasi prin decizia nr. 63/29.03.2012, ulterior de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 3231/10.10.2012.
Reclamantul a mai aratat astfel ca, in temeiul art. 52 alin. 3 din Constitutie, precum si art. 1349, art. 1357 si art. 253 alin. 4 Cod civil, solicita instantei sa constate prejudiciul material si moral ce i s-a adus prin cercetarea sa netemeinica de catre institutiile statului, fiind nevoit sa isi angajeze un avocat care sa îi apere interesele pe perioada cercetarii sale de catre organele de urmarire penala, pentru faza urmaririi penale, paltind onorarii avocatului ales in suma totala de 3570 lei, iar pentru faza judecatii onorarii avocatului ales in suma totala de_ lei reprezentand asistare si reprezentare in fata instantei de fond in cuantum de 4200 lei, asistare si reprezentare in fata instantei de apel in cuantum de 4350 lei, si asistare si reprezentare in fata instantei de recurs in cuantum de 2240 lei .
S-a mai precizat in motivarea cererii ca, in perioada cercetarii a fost agent sef adjunct la Serviciul Politiei de Frontiera Iasi si, ca urmare a punerii in miscare a actiunii penale, i-a fost aplicata institutia punerii la dispozitie, potrivit art. 65 alin. 2 din Legea 360/2002 (Statutul politistului), perioada ce a durat pana la solutionarea definitiva a cauzei de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, perioada in care a fost eliberat din postul pe care il detinea, fiind pus la dispozitia intregii unitati, primind salariul minim pentru functia si gradul profesional detinut, fapt ce i-a pricinuit o impiedicare a dezvoltarii sale profesionale, ba mai mult o intinare a reputatiei si onoarei de care se bucura, iar începand cu data de 26.11.2012 s-a aflat in concediu pentru cresterea si ingrijirea copilului in varsta de pana la 2 ani, iat în conformitate cu dispozitiile OUG nr. 111/2010, incepand cu data de 26.11.2012 i-a fost stabilita o indemnizatie de 600 lei lunar, calculata prin aplicarea procentului de 85% mediei veniturilor sale nete din cele 12 luni calendaristice anterioare intrarii in concediu pentru cresterea copilului, fiindui astfel mult diminuate drepturile salariale, veniturile din ultimele 12 luni anterioare nasterii fiicei salele fiind mult inferioare celor pe care le-ar fi incasat daca nu ar fi fost pus la dispozitie.
A mai apreciat reclamantul ca vinovatia statului consta in neindeplinirea de catre organele de urmarire penale in mod corespunzator a obligatiilor instituite prin art. 202 din Codul de procedura penala, iar faptul ca a fost cercetat penal si judecat timp de peste 5 ani, fiind pus la dispozitie si mediatizat in mod negativ, i-a afectat posibilitatea si dreptul de a fi promovat si de a beneficia de drepturi salariale mai mari, de care au beneficiat alti colegi cu functii si pregatire similare, aducandu-i totodata prejudicii morale deosebite prin lezarea onoarei, a demnitatii si a reputatiei, suferinte de ordin psihic, framantari si oboseala excesiva, stirbirea imaginii in societate si la locul de munca, precum si faptul ca avea varsta de doar 28 de ani, fiind in plina ascensiune profesionala, iar suferinta provocata de masurile luate impotriva sa au fost amplificate si prin impactul social negativ datorat mediatizarii excesive, prin prezentarea exagerata a situatiei . agresiv, urmat o izolare atat a familiei, dar in special a sa de mediul profesional in care imi desfasuram activitatile, datorat reactiei colegilor, vecinilor, prietenilor si a celor din jur, imprejurari ce constituie elemente semnificative pentru conturarea prejudiciului moral de netagaduit, un prejudiciu de imagine multiplu si complex ce se impune a fi reparat prin acordarea daunelor morale .
În drept, reclamantul si-a intemeiat actiunea pe dispoz. art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei, art. 1, 2, 3, 4, 5 ind. 2 si art. 202 din Cod procedura penala, art. 253 alin. 4, 1349, 1357, 1364, 1373, 1385 si 1388 din Cod civil, art. 29 lit. i) teza a doua din OUG nr. 80/2013.
Legal citat, pârâtul S. R. prin M. F. P., reprezentat de Directia Regionala A F. P. Iasi a formulat întâmpinare (fila 85-88), prin care au solicitat respingerea cererii formulată de către reclamantul P. M.-M., ca fiind nejustificata, pentru următoarele considerente:
Parata a aratat ca răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, însă se întemeiază și pe ideea de garanție și risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă. însă, vă rugăm să verificați și să rețineți că în prezenta cauza nu sunt întrunite cele patru condiții clasice în materie, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate.
Prejudiciul acoperit prin această forma de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului, însă, în cauză, prejudiciul nu este dovedit, nu este cert și nici actual, astfel încât nu poate fi admisă acordarea unei despăgubiri de natura și în cuantumul celor solicitate, avand in vedere ca, în materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției/ autorității, dar si faptul că acordarea despăgubirilor trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Parata a apreciat ca, în situația dată, nu poate exista sancțiune fără dovedirea mai întâi a existenței unui prejudiciu,or simpla afirmație referitoare la existenta unui prejudiciu nu îndreptățește reparația prin echivalent bănesc, atât timp cât nu se administrează un probatoriu apt a demonstra că echivalentul bănesc pe care 1-a solicitat reclamantul este cel potrivit, sub aspectul cuantumului, cu paguba invocată și, mai ales, ca prin hotărârea evocată s-a produs un prejudiciu.
De asemenea, parata a mai invederat instantei ca, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 cod civil și care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămata, va aprecia o anumită suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Totodata, parata arata că imprejurarea ca cercetările penale și judecarea cauzei au durat 5 ani în dosarul rivind plângerea penală formulată împotriva reclamantului, releva faptul că a fost istrumentată cauza cu multă atenție în scopul aflării adevărului, reclamantul nedovedind in nici un moment faptul că organul de cercetare sau procurorul căruia i-a fost repartizat dosarul a instrumentat cauza cu rea-credința sau cu gravă neglijența săvârșind astfel o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii, ci, dimpotrivă, consideră că aceasta înseamnă că organele de cercetare au dorit să realizeze un material corect și cât mai aproape de adevăr .
În ceea ce priveste fapta cauzatoare, parata a precizat ca aceasta nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, intrucat ea trebuie sa se obiectiveze în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale. P. urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.
In acest sens, arat in continuare parata are relevanță că reclamantul nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
In materia daunelor morale, arata parata, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește si ca doar in situația in care se va dovedi culpa Statului roman, instanța urmează sa cuantifice efectiv acest prejudiciu, folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare.
P. sentința civilă nr. 338/19.01.2015 Judecătoria Iași a respins ca neîntemeiată acțiunea, reținând următoarele argumente:
,,Răspunderea juridică este un complex de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii, se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată a reclamantului este reprezentat, potrivit conținutului cererii acestuia, de răspunderea civilă delictuală (,,art. 1349” Cod civil) pentru fapta proprie (,,art. 1357” Cod civil) dar și răspunderea pentru fapta altuia, respectiv a comitenților pentru prepuși (,,art. 1373” Cod civil).
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale și, în același timp, ilustrează diversitatea formelor răspunderii juridice, a căror caracteristică esențială este reprezentată de posibilitatea recurgerii, în caz de nevoie, la forța coercitivă a statului.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează în nașterea unei obligații de reparație a prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite, deci într-o obligație de despăgubire.
Mai specific, angajarea răspunderii civile delictuale conduce la nașterea în sarcina autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu a obligației de dezdăunare, de reparare a prejudiciului produs prin fapta sa ilicită săvârșită cu vinovăție.
În cauza dedusă judecății, reclamantul a solicitat angajarea unei răspunderi delictuale a Statului Român, prin M. Finanțelor P., pentru prejudiciul material și moral care i s-a adus ,,prin cercetarea netemeinică de către instituțiile statului”, acesta fiind achitat pentru infracțiunile pentru care fusese trimis în judecată.
Angajarea răspunderii civile delictuale impune verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea ilicită a pârâtului și paguba suferită, precum și existența vinovăției autorului faptei ilicite.
Dar, toate aceste elemente trebuie circumscrise cadrului legal al unei posibile răspunderi delictuale.
Singura situație în care răspunderea delictuală a statului poate fi angajată ca o formă de răspundere juridică personală, este cea reglementată de fostele dispoz. ale art. 504-507 Cod procedură penală anterior (în prezent, art. 538-542 din Noul Cod de procedură penală) care se referă însă la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciarăsau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, împrejurări în care răspunderea statului nu este condiționată decât de existența pagubei celui îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului sau de forma și modalitatea culpei.
Or, procedura menționată nu este tipică prezentei cauze, reclamantul neinvocând acest temei juridic al cererii sale, astfel cum in mod expres a precizat atat in petitul actiunii, cat si pe parcusrul procesului .Aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și nu privesc prejudiciile produse prin ,,cercetarea netemeinică de către instituțiile statului”, ,,inculparea” sau ,,supunerea la proceduri judiciare”, astfel cum a invocat reclamantul în prezenta acțiune.
Instanta apreciaza ca, in cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 538-542 din Noul Cod de procedură penală, întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunilor în legătură cu care a fost trimis în judecată.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 6976/09.12.2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de (n.r. fostelor) art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul (n.r. fostelor) art. 998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.
Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul fostului art. 504 Cod procedură penală și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal și nu pentru cazurile în care se invocă prejudiciile produse prin ,,cercetarea netemeinică de către instituțiile statului”, ,,inculparea” sau ,,supunerea la proceduri judiciare”, astfel cum a invocat reclamantul în prezenta acțiune.
Fără a antama autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale care au statuat asupra împrejurărilor pe care reclamantul le-a invocat ca sursă a prejudiciilor afirmate, trebuie menționatcă, din analiza acestor hotărâri rezultă, astfel cum s-a menționat expres și în conținutul acestora, că trimiterea în judecată a reclamantului a avut la bază denunțul numitului G. F.-G., date în calitate de învinuit, în cursul urmăririi penale, declarații pe care instanța de fond le-a înlăturat, pe baza propriei aprecieri a cauzei. Mai mult, rezultă că declarațiile pe care numitul G. F.-G. le-a dat în cursul urmăririi penale au fost retractate în fața instanței, pe motiv că i-au fost dictate de procuror și de polițiștii care-l audiau.
În cauză nu s-a produs nici o probă cu privire la fapta ilicită invocată, făcându-se afirmații doar că prin perioada îndelungată în care ar fi fost supus procedurilor judiciare s-ar fi adus un prejudiciu reclamantului; nu s-a probat în nici un fel vinovăția organelor statului, iar in privinta probatoriului solicitat de catre reclamant si respins de catre instanta ca fiind neutil solutionarii cauzei, acesta urmarea sa dovedeasca existenta si cuantificarea unui prejudiciu, nu si dovedirea existei unei fapte ilicite, care in opinia reclamantului rezida din insasi achitarea pe care a primit-o prin toate cele trei hotarari penale .
Faptul că reclamantul, la finalul unor proceduri judiciare care l-au vizat, a fost declarat nevinovat, nu transfera vina asupra organelor judiciare pentru simplul fapt că reclamantul a fost achitat, sarcina acestora fiind tocmai strângerea și administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, și stabilirii vinovăției sau nevinovăției reclamantului.
Potrivit art. 62 Cod procedură penala (în vigoare la epoca faptelor cercetate), organul de urmărire penală și instanța este obligat sa lămurească cauza sub toate aspectele, pe baza de probe.
Conform art. 63 alin. 2 din același Cod de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilita. Aprecierea fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Art. 65 alin. 1, stipulează ca: sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului de urmărire penala si instanței de judecata.
În măsura în care, pornind de la premisele invocate în cererea de chemare în judecată, am admite că statul ar fi răspunzător, dincolo de incidența procedurii speciale menționate în Codul de procedură penală, pentru simplul fapt al supunerii unui subiect de drept procesual penal unei proceduri finalizate cu trimiterea sa în judecată, ulterior fiind achitat, ar trebui să se admită (consecvența o cere) și că același stat, prin organele sale, a statuat asupra nevinovăției reclamantului, ceea ce, în sine, ar putea reprezenta o satisfacție intrinsecă pentru reclamant, și ar putea compensa efectul nedorit (inerent, de altfel) al parcurgerii de către reclamant a procedurii urmăririi penale.
Un asemenea raționament, întrucât ar porni de la premise nevalide, s-ar baza, nepermis, și deci, nelegal, pe prezumții fără greutatea și puterea de a naște probabilitatea, pe fapte nedovedite prin probe directe, ci, în fond, pe presupuneri și afirmații nedovedite ale reclamantului (în mod culpabil, ,,statul, prin organele sale de învinuire” nu a îndeplinit obligația strângerii de probe necesare pentru aflarea adevărului).
Atât încuviințarea și administrarea probelor din dosar, cât și analiza acestora reprezintă chestiuni asupra cărora numai organele judiciare penale s-au putut pronunța. Criticile cu privire la administrarea probatoriului cât și cu privire la soluția pronunțată pot fi formulate numai în căile de atac, putând fi analizate de instanțele de control judiciar.
A proceda în sens contrar ar însemna a interveni în activitatea judiciară, ceea ce nu este permis, întrucât s-ar încălca principiul independenței justiției, recunoscut prin art. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește modul și strategia conducerii anchetei penale, măsurile dispuse pe parcursul procesului penal de către organele de urmărire penală, cu posibil efect asupra activității de strângere a probelor pentru aflarea adevărului, orice apreciere, cu atât mai puțin făcută de către o instanță civilă, asupra legalității și temeiniciei acestora, dincolo de cadrul unui proces penal care să statueze asupra vinovăției acestora în exercitarea funcțiilor judiciare, ar fi contrare și inadecvate principiilor statului de drept și securității juridice a raporturilor sociale circumscrise acestui domeniu.
Soluția de trimitere în judecată, criticată de reclamant reprezintă rezultatul propriei convingeri a procurorului, formate prin analiza probelor pertinente și concludente administrate în cauză, bazate, astfel cum s-a arătat anterior, pe declarațiile-denunț ale unui coinculpat.
Este de principiu că simplul fapt că soluțiile magistraților sunt nefavorabile interesului părților implicate într-un proces penal sau civil nu constituie temei pentru tragerea la răspundere civilă a statului.
Împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de prestația organelor de urmărire penală care au dispus trimiterea sa în judecată si ca ulterior au exercitat cai de atac impotriva solutiei de achitare pronuntata de instanta de fond, nu conduce automat la reținerea în privința acestora a unor elemente de rea credință, gravă neglijență sau culpă; măsurile adoptate în cauză, motivarea lor ori concluziile puse în ședință de către procuror, nu pot fi elemente care să-i expună pe aceștia riscului angajării unei răspunderi civile a statului, și nu pot fi considerate indicii ale vinovăției cu care si-au exercitat atribuțiile.
Înfăptuirea justiției penale solicită doar instanțelor de judecata sa nu își fundamenteze o hotărâre pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândita pe baza de probe decisive, complete si sigure, care sa reflecte realitatea obiectiva; soluția de trimitere în judecată adoptată de procuror este circumscrisă prezumției de nevinovăție a cărei incidență poate, așadar, coexista cu aprecierea procurorului în sensul existentei faptei, a săvârșirii sale de către inculpat și a îndeplinirii condițiilor răspunderii penale a acestuia, chiar dacă, se admite că până la stabilirea definitivă a vinovăției persoanei acuzate, acestea sunt simple suspiciuni și bănuieli rezonabile.
Chiar dacă instanța admite că parcurgerea de către reclamant a procedurii judiciare la finalul căreia acesta a fost achitat a presupus suferințe și disconfort evidente, atât pe plan personal, cât și pe plan familial și social, și neîncasarea în integralitate a veniturilor la care se pretinde îndreptățit, aceasta este consecința inerentă a desfășurării procedurilor judiciare al căror scop a fost tranșarea problemei vinovăției sau nevinovăției sale în comiterea faptelor bănuite și nu poate fi imputată cu titlu de vinovăție organelor judiciare care exercită funcțiile judiciare într-o cauză penală.
Răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor în disp. art. 538-542 din Noul Cod de procedură penală, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În speță, trimiterea în judecată a reclamantului, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT-Serviciul Teritorial Iași, pentru săvârșirea infracțiunilor imputate, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, acesta fiind achitat prin sentința penală nr. 190/2011 din 4 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, hotărâre confirmată ulterior și în căile de atac.
Pe parcursul urmăririi penale, de asemenea, nu s-a luat împotriva acestuia vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.
În cauză nu ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 Cod civil, art. 1357 Cod civil, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit. VI, art. 538-542 Noul C. proc. pen.).
Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale, reclamantul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care în speță s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
P. urmare, față de aceste considerente răspunderea statului, pe temeiul unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie este exclusă.
În aceste condiții, s-ar mai putea pune în discuție eventuala răspundere a statului pe celălalt temei invocat de către reclamant, respectiv răspunderea pentru fapta altuia, și anume a comitenților pentru prepuși (,,art. 1373” Cod civil).
În această analiză, trebuie stabilit dacă S. are calitatea de comitent în raport cu cel răspunzător de prejudiciu, și care, evident, nu poate figura decât în calitate de prepus.
Or, nu s-ar putea admite că îndeplinirea unor acte în funcțiile exercitate de către magistrați, în cadrul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu ar putea crea între magistrați și stat un raport de prepușenie.
Faptul că, potrivit Constituției României și Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, nu înseamnă că aceștia se află într-un raport de subordonare, deoarece reprezentantul puterii executive nu are nici un mijloc legal pentru a opri sau influența în vreun vel exercitarea de către aceștia a atribuțiilor stabilite prin lege.
S-ar putea afirma că autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor de pe lângă instanțele judecătorești exprimă un raport administrativ de aceeași natură cu raportul dintre ministrul justiției și judecători.
Nimic din conținutul acestor raporturi administrative între actorii instituționali menționați nu conturează existența unui raport de prepușenie, condiție esențială pentru existența și angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia.
P. urmare, și răspunderea statului, pe temeiul unei răspunderi civile delictuale pentru fapta altuia, este exclusă, neexistând un raport de la comitent la prepus între stat și magistrați, în înțelesul pe care dreptul comun îl dă celor două noțiuni juridice’’.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul P. M. M. arătând că nu poate fi primită teza potrivit căreia statul nu poate răspunde decât pentru eroarea judiciară potrivit art. 504 Cod procedură penală. Astfel Curtea Constituțională prin decizia nr. 45/1998 s-a pronunțat în sensul că eroarea judiciară nu se limitează doar la situația condamnării urmată de achitare ca urmare a rejudecării sau a privării de libertate în mod nelegal., art. 504 Cod procedură penală fiind constituțional doar în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în acest text cazurile în care statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Noțiunea de eroare judiciară poate excede definiției date de Codul de procedură penală, situație în care devin incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale. Instanțele din România au acordat despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru depășirea unei durate rezonabile a procesului penal. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că art. 504 Cod procedură penală nu trebuie să constituie o îngrădire a accesului la justiție. Prima instanță s-a raportat rigid la normele legale și la convențiile la care România este parte. Deși a respins excepția inadmisibilității, întreaga argumentație este în sensul că statul nu răspunde în asemenea situații.
În mod eronat a apreciat prima instanță că nu s-a probat fapta licită. Organele de urmărire penală au trimis în judecată pe reclamant folosindu-se fie de probe ticluite, fie de înscrisuri fără forță probantă. În mod greșit a apreciat prima instanță că instanța civilă nu poate face aprecieri asupra conținutului unei hotărâri penale, asupra modului de desfășurare a anchetei penale ori cu privire la măsurile dispuse de organele de urmărire penale. Instanța a respins în mod nelegal proba testimonială și proba cu expertiza contabilă fără motivație.
P. întâmpinare S. Român a solicitat respingerea apelului arătând că reclamantul nu a făcut dovada unei fapte ilicite, neputându-se antrena răspunderea statului doar pentru că judecata a trenat mai mult timp pe rolul instanței, durata putând fi influențată de complexitatea cauzei, modificări legislative. Apelantul nu a probat reaua credință a organelor de urmărire penală în exercitarea căilor de atac. NU se poate susține că urmărirea penală și trimiterea în judecată s-ar fi făcut cu ignorarea probelor și împotriva dispozițiilor legale sau în mod abuziv. Răspunderea statului aparține dreptului public fiind limitată numai la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. NU s-a dovedit că instrumentarea dosarului penal a avut un caracter ilicit. În ce privește durata excesivă a procedurii judiciare, analiza se face in concreto prin raportare la natura cauzei, miza, complexitatea acesteia, volumul dosarului, numărul persoanelor implicate, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților. Reclamantul nu a precizat care este faptul ilicit care ar fi dus la dilatarea procedurii.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că apelul nu este fondat urmând a fi respins pentru următoarele motive:
În mod corect a reținut prima instanță, în concordanță și cu practica instanței supreme (vezi decizia ICCJ-Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006.) că dispozițiile art. 998-999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Reglementarea legală, ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală raportat la art.52 alin.3 din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, dispozițiile art. 504 alin.1 Cod procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin M. Finanțelor P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile.
De asemenea, potrivit deciziei nr. 6976/09.12.2004 a aceleiași instanțe supreme „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.
Cu alte cuvinte singura rațiune pentru care legiuitorul a creat un cadru special, limitativ și expres pentru răspunderea statului pentru erori judiciare în procesul penal, a fost acela de a limita răspunderea statului doar la aceste situații, scoțând astfel statul de sub incidența cadrul răspunderii generale delictuale prev. de art. 998-999 Cod civil (vechea reglementare). Altfel ar fi lipsit de rațiune și sens o dublă reglementare: una generală, nelimitată (cea răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999 Cod civil) și una specială, expresă și limitativă (art. 504 Cod procedură penală), dar care nu diferă cu nimic ca regim și efecte de răspunderea generală astfel încât nu se poate aprecia că reglementarea specială este justificată prin aplicarea principiului ,,specialul derogă de la general’’.
Așadar singura rațiune a unei reglementări speciale și exprese (dar care nu diferă ca regim și efecte de reglementarea generală) este limitarea răspunderii statului la aceste cazuri expres prevăzute și sustragerea de sub incidența răspunderii generale delictuale.
Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale nu a deschis nicidecum cale liberă unor acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală generală ci nu a făcut decât să determine modificarea ulterioară a cadrului normativ prin lărgirea sferei noțiunii de eroare judiciară și completarea ei cu alte ipoteze dar tot expres și limitativ prevăzute de lege, subsumate noțiunii de eroare judiciară, astfel încât practica ulterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție de respingere a cererilor întemeiate pe art. 998-999 Cod civile și pe alte cazuri decât cele prev. de art. 504 Cod procedură penală este în acord cu decizia Curții Constituționale. În consecință, în momentul de față, în lipsa unei alte decizii a Curții Constituționale privitoare la forma actuală a fostului art. 504 Cod procedură penală, nu se poate susține că noțiunea de eroare judiciară poate excede definiției date de Codul de procedură penală.
Referitor la apărările Statului Român din întâmpinare privind durata nerezonabilă a procesului penal, instanța de apel constată că criticile din cererea de apel nu antamează și această chestiune ci se limitează la posibilitatea antrenării răspunderii statului prin prisma art. 998-999 Cod civil și în cazul în care inculpatul a fost supuse unei proceduri penale în alte condiții decât cele prev. de art. 504 Cod procedură penală.
Oricum instanța de apel constată că apelantul nu a făcut dovada unor elemente de natură a indica că organele de urmărire penale sau instanțele au dat dovadă de rea credință, de gravă neglijență în instrumentarea cauzei, elemente care să se constituie într-o faptă ilicită care a determinat dilatarea termenului de soluționare a cauzei. Numărul mare de inculpați, de fapte (infracțiunea fiind reținută în formă continuată pe perioada mai multor ani), complexitatea situației de fapt și a probatoriilor, căile de atac exercitate în cauză fac ca durata soluționării cauzei (5 ani) să nu pară excesivă prin sine, în lipsa unor alte elemente susținute și probate de apelant care să fie imputabile autorităților.
Pentru motivele expuse mai sus și pentru celelalte argumente reținute de instanța de fond, instanța apreciază că sentința este legală și temeinică, apelul urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de P. M. M. împotriva sentinței civile nr. 338/19.01.2015 a Judecătoriei Iași pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.10.2015.
Președinte, D. M. | Judecător, C. E. C. | |
Grefier, Ș. D. |
Red./tehnored. M.D.
4 ex., 07.12.2015
Judecător fond: G. C. M.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1643/2013.... | Evacuare. Decizia nr. 1402/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
