Pretenţii. Decizia nr. 176/2016. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 176/2016 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 10-02-2016 în dosarul nr. 176/2016
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:TBIAS:2016:002._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 176/2016
Ședința publică de la 10 Februarie 2016
Completul compus din:
Președinte - M. C.
Judecător - E.-C. P.
Judecător - C. D.
Grefier - O. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelanta A. NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu intimatul H. O., având ca obiect pretenții, plată nedatorată.
Cauza s-a luat în complet de divergență, în temeiul dispozițiilor art. 398 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere încheierea de ședință din data de 05.01.2016 prin care s-a dispus repunerea cauzei pe rol, completul de judecată fiind compus din d-nele judecător C. M., P. E.-C. și D. C. – desemnată potrivit procesului-verbal nr. 214/01.02.2016 întocmit de judecătorul delegat cu atribuțiile de soluționare a incidentelor procedurale.
Cauza a fost reținută spre soluționare în ședința publică din data de 02.02.2016, potrivit încheierii de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 10.02.2016, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 2454/18.02.2015 Judecătoria Iași dispune:
„Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge cererea formulată de reclamantul AUTIRTATEA NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR, C.U.I._, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 în contradictoriu cu pârâtul H. O., domiciliat în B., ., întrucât a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.”
P. a se pronunța în acest sens instanța de fond reține următoarele:
„Reclamantul își întemeiază cererea de restituire pe instituția plății nedatorate.
Acțiunea reclamantului are în mod cert un obiect patrimonial, astfel încât dreptul material la acțiune este supus prescripției extinctive.
Înalta Curte a stabilit în mod constant că acțiunea în repetițiune este o acțiune patrimonială, care poate fi intentată în termenele de prescripție de drept comun, care încep să curgă de la momentul efectuării plății nedatorate, cu excepția situațiilor în care titlul în temeiul căruia a fost efectuată plata a fost anulat ulterior efectuării plății, situație în care termenul de prescripție curge, nu de la momentul efectuării plății, întrucât la momentul la care se efectuase plata, aceasta nu avea caracter de plată nedatorată, fiind efectuată în temeiul unui titlu valabil, ci de la data la care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată.
În cauză nu este vorba despre o anulare a titlului care a stat la baza efectuării plății, ci de efectuarea din eroare a unei a doua plăți, în codițiile în care creanța pârâtului fusese anterior acoperită prin plată.
Rezultă că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în repetițiune curge de la momentul la care plătitorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a plătit din eroare, or acest moment nu poate fi decât cel al efectuării celei de a doua plăți, respectiv 21.12.2010.
Acțiune în repetițiune se întemeiază pe raportul juridic izvorât din faptul juridic licit al plății nedatorate. În funcție de momentul la care a luat naștere raportul juridic, respectiv 21.12.2010, instanța apreciază că prescripția dreptului material la acțiune în repetițiune este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care “dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacã nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Decret „termenul prescripției este de 3 ani” iar conform art. 7 alin. (1) din același act normativ „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.
Astfel cum am arătat mai sus, dreptul la acțiune a luat naștere la momentul efectuării celei de a doua plăți, respectiv 21.12.2010, orice alt moment fiind lăsat la alegerea arbitrală a reclamantului, fapt ce nu poate fi permis, întrucât ar vătăma grav interesele pârâtului.
În concluzie, instanța conchide că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 21.12.2010.
Fiind supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, prescripția este suspendată sau întreruptă în temeiul prevederilor art. 13-17 din decret și nu în condițiile noului cod civil.
Astfel, este neîntemeiată susținerea reclamantului potrivit cu care prescripția a fost întreruptă prin comunicarea notificării către autorul pârâtului.
Argumentul reclamantului este neîntemeiat pentru că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu prevăd un asemenea caz de întrerupere, or, cauzele de întrerupere a prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
În plus, actul pretins întrerupător de prescripție este lovit de nulitate absolută fiind efectuat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință.
Notificarea nr. DN/2652/26.06.2013 a fost întocmită în raport de destinatarul H. C. și a fost comunicată unui destinatar decedat anterior. Deci, notificarea a fost realizată în raport de o persoană decedată, astfel încât, în mod evident, și în condițiile noului cod civil ar fi fost lipsită de eficiență juridică.
Cererea de chemare în judecată formulată anterior de reclamant în contradictoriu cu pârâtul H. C. (dosar nr._ ) nu poate avea efect întrerupător de prescripție, întrucât cererea a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință.
În raport de argumentele de mai sus, instanța reține că reclamantul nu a dovedit că a intervenit suspendarea sau întreruperea cursului termenului prescripției extinctive, astfel încât termenul a curs neînterupt de la data de 21.12.2010.
În ceea ce privește durata termenului de prescripție extinctivă, deși chiar reclamantul face trimitere expresă la termenul de 3 ani, acesta revine și arată că instanța ar trebui să se raporteze la termenul de prescripție aplicabil creanțelor bugetare.
Calificând juridic argumentele pe care le-a invocat reclamantul în curpinsul răspunsului la întâmpinare, instanța apreciază că acesta a invocat faptul că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 5 ani și nu de 3 ani, aplicabil raporturilor civile, deci, că raportul juridic dintre părți ar fi de natură fiscală, creanța reclamantului fiind de natură bugetară.
Argumentul reclamantului este, în mod evident, neîntemeiat.
Raportul juridic dintre părți nu este unul de natură fiscală.
Potrivit art. 16 din OG nr. 92/2003, raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, iar conform art. 17 alin. (1) din OG nr. 92/2003, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.
Or, este evident că pârâtul nu este contribuabil, în înțelesul legislației fiscale. Chiar reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe o instituție specifică raporturilor civile, lato sensu, repsectiv plata nedatorată.
În raport de argumentele reținute, instanța apreciază că între reclamant și pârât a luat naștere un raport civil întemeiat pe instituția plății nedatorate, astfel încât termenul de prescripție este cel general aplicabil în raporturile juridice patrimoniale civile, respectiv termenul de 3 ani.
După cum am arătat mai sus, termenul de prescripție a curs neînterupt de la data de 21.12.2010, astfel încât s-a împlinit la data de 21.12.2013, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, motiv pentru care instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, întrucât a intervenit prescripția.”
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. Naționala pentru R. Proprietăților criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată apelanta că a luat cunoștință despre efectuarea plății nedatorate față de pârâta H. C. la data de 12.06.2013, atunci când C. de control financiar preventiv din cadrul instituției a constatat, în urma verificărilor efectuate, existența mai multor plăți efectuate de ANPR și nedatorate, așa cum rezultă din nota de constatare nr. 2032/DFARU/12.06.2013.
În aceste condiții, termenul de prescripție trebuia calculat de la data luării la cunoștință a situației de fapt, dată la care prin actul juridic menționat s-a constatat existența unor plăți nedatorate. Art. 8 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958 stabilește două momente alternative de la care începe cursul prescripției.
Ca natură juridică, această creanță este asimilată din punct de vedere legal, creanțelor bugetare, astfel cum rezultă din art. 21 alin. 2 lit. a teza finală Cod procedură fiscală, în care legiuitorul a stabilit că reprezintă drepturi de creanță, de natura celor bugetare, inclusiv sumele care constituie venituri ale bugetului general consolidat. În condițiile în care sumele de bani aferente plății despăgubirilor către beneficiari sunt virate de la bugetul de stat consolidat în urma deschiderilor de cont efectuate de ANRP ulterior aprobărilor de credite bugetare, aceste sume de bani, prin analogie, sunt considerate creanțe bugetare până la ordonanțarea de plată directă către beneficiari. Sumele de bani din contul de despăgubiri al ANPR își pierd caracterul de creanță bugetară doar în momentul în care sunt distribuite către beneficiari în urma emiterii titlului de plată și ordonanțării directe de plată. Astfel, dacă suma de bani este extrasă prin executare silită și nu dispusă benevol, se păstrează caracterul de creanță bugetară.
Devin astfel aplicabile prevederile art. 131 Cod procedură fiscală și nu cele ale Decretului nr. 167/1958.
Prima instanță nu a făcut distincție între creanțele fiscale și cele bugetare, rezumându-se la a reda textul de lege care definește creanța fiscală. Suntem în prezența unei creanțe bugetare asimilate iar trimiterea la dispozițiile art. 131 din OUG nr. 92/2003 este justificată prin faptul că creanțele bugetare se prescriu în același termen de 5 ani stabilit de textul de lege.
Însăși Codul de procedură fiscală face distincție între creanțele fiscale și creanțele bugetare. Face trimitere apelanta la art. 141 alin. 1 indice 2 din Codul de procedură fiscală.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul H. Dmitru arată că hotărârea instanței de fond este legală.
În apel s-au depus la dosar înscrisuri.
Prin încheierea de ședință din data de 05.01.2016 cauza a fost repusă pe rol în baza art. 400 Cod procedură civilă, motivat de incidența dispozițiilor cuprinse în art. 398 alin. 3 Cod procedură civilă. S-a acordat termen de judecată la data de 02.02.2016 cu citarea părților în vederea reluării dezbaterilor asupra chestiunii relative la excepția prescripției dreptului material la acțiune în complet de divergență. Notează instanța că după reluarea dezbaterilor în complet de divergență s-a revenit asupra părerii care a provocat divergența, drept acordat legislativ prin art. 399 alin. 4 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, în complet de divergență, prin prisma cererii formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Tribunalul reține următoarele:
Critica relativă la natura raportului juridic dintre părți nu poate fi primită.
OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data învestirii judecătorului fondului cu soluționarea prezentului litigiu, reglementează în cadrul art. 1 sfera de aplicare a acestui act normativ. Potrivit textului de lege, prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (alin. 1); prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (alin. 2); prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale(alin. 3).
Notează Tribunalul că alin. 4 al art. 1 din OUG nr. 92/2003 exclude în mod expres din sfera de aplicare a acestui act normativ creanțele datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale. În acest sens, leguitorul dispune: prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului.
Ca atare, chiar dacă instanța primește susținerile apelantei potrivit cărora suma de bani datorată de către pârât aparține categoriei creanțelor bugetare, acest caracter, pe de o parte nu este de natură a transforma această creanță bugetară într-o creanță fiscală, unica creanță ce poate intra în conținutul raportului de drept procedural fiscal, astfel cum acesta este definit de art. 16 din OUG nr. 92/2003. Pe de altă parte, Codul de procedură fiscală exclude din sfera sa de acțiune creanțele datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale. Trimiterea apelantei la art. 141 alin. 1 indice 2 din HG nr. 92/2003 nu este de natură a-i confirma susținerile ci dimpotrivă, a le infirma, din interpretarea sistematică a textelor art. 141 alin. 1 și alin. 2 indice 1, art. 1, art. 16 și 17 Codul de procedură fiscală rezultând că pentru ipoteza în care creanțele bugetare rezultată din raporturi juridice contractuale executarea acestora se efectuează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, fără însă ca în procedura de executare silită să poată fi aplicate normele cuprinse în OUG nr. 92/2003. Subliniem din nou că OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală devine incidentă în mod exclusiv în materia executării silite a creanțelor fiscale, după cum legiuitorul a înțeles să-i determine sfera de aplicare.
Își însușește în integralitate instanța de apel statuările judecătorului fondului ce-i susțin concluzia potrivit căreia raportul juridic dintre părți nu este unul de natură fiscală, găsind de prisos în prezența cercetării exhaustive pe aspectul analizat și a motivelor de apel formulate, reluarea considerentelor legislative ce-i dau substanță acesteia.
Raportului juridic litigios supus sancționării îi sunt aplicabile, cum corect a reținut și instanța de fond, dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 1 și 3 din acest act normativ, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani, termen care începe să curgă, potivit art. 7 alin. 1, de la data când se naște dreptul la acțiune.
Acest moment este, pentru ipoteza în speță a plății lucrului nedatorat, ca izvor de obligații, cel la care solvensul a efectuat din eroare plata către accipiens. Acesta este și momentul la care solvensul a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată.
Aspectul potrivit căruia despre efectuarea plății nedatorate apelanta a luat cunoștință atunci când C. de control financiar preventiv din cadrul instituției a constatat, în urma verificărilor efectuate, existența mai multor asemenea plăți nu este relevant în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani reglementat legislativ. Aceasta întrucât toate condițiile necesare pentru existența plății nedatorate erau configurate deja la momentul efectuării celei de a doua plăți. Data la care a fost întocmită nota de constatare nr. 2032/DFARU/12.06.2013 nu reprezintă decât momentul la care în conștiința reclamantei s-a reflectat realitatea juridică existentă încă din data de 21.12.2010, moment anodin juridic în condițiile în care un simplu comportament diligent îi îngăduia cunoașterea împrejurării că plata făcută la data de 21.12.2010 era nedatorată.
A concede punctului de vedere susținut de către apelantă înseamnă practic a lăsa la libera apreciere a creditorului raportului juridic determinarea acestui moment, după cum, situația în speță, acesta întelege a face verificări cu privire la existeța sau inexistența datoriei către accipiens. Câtă vreme datoria solvensului către accipiens nu exista la momentul efectuării plății nu se poate admite că termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la un alt moment decât cel la care plata a fost efectuată. Încă de la momentul efectuării celei de a doua plăți, respectiv 21.12.2010, reclamanta A. Națională pentru R. Proprietăților putea avea reprezentarea faptului că plata făcută către H. C. era nedatorată.
În considerarea celor mai sus expuse și alăturat statuărilor judecătorului fondului, pe care și le însușește în integralitatea lor, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Tribunalul urmează a dispune conform celor cuprinse în prezenta decizie.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de reclamanta A. Națională pentru R. Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2454/18.02.2015 pronunțată de Judecătoria Iași in
dosarul_, sentință pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2016.
Președinte, M. C. | Judecător, E.-C. P. | Judecător, C. D. |
Grefier, O. S. |
Red/tehnored. CM
04.03.2016/4 ex.
Judecător fond: T. G.
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... | Pretenţii. Decizia nr. 1834/2015. Tribunalul IAŞI → |
|---|
