Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2397/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2397/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 15-11-2013 în dosarul nr. 2397/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 15 Noiembrie 2013
PREȘEDINTE – D. C.
JUDECĂTOR – D. I.
JUDECĂTOR – T. DOINIȚA
GREFIER – I. G.
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2397/2013
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind contestația în anulare formulată de către B. F. împotriva deciziei civile nr. 2417 din 16.11.2011 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimați fiind U. A. T. Scobinți-P. P., Intimat C. L. Scobinți, Intimat S. C. P. N. I. S.R.L.-prin adm. C. C. N., având ca obiect revendicare imobiliară .
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă fiind părțile.
Procedura este completă.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 01 noiembrie 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a se depune note de concluzii scrise, la solicitarea contestatorului, prin procurator, s-a amânat pronunțarea pentru 08 noiembrie 2013 când, din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru azi când,
TRIBUNALUL
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la 17.04.2013 pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ contestatorul B. F. a formulat contestație în anularea deciziei civile nr. 2417/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ raportat la dispozițiile art. 318 C.pr.civ.
În motivarea cererii s-au arătat următoarele aspecte: decizia menționată este dată în baza unei greșeli materiale. Se arată faptul că instanța de recurs nu a analizat fondul cauzei, înlăturând cu ușurință cererea de repunere în termenul de motivare a recursului în condițiile existenței unei cereri de recurs, într-o cauză ce are ca obiect un drept constituțional – dreptul de proprietate, înlăturându-i astfel în mod irevocabil dreptul la un recurs efectiv coroborat cu „speranța legitimă” de redobândire a proprietății sale.
Instanța de recurs nu a observat faptul că din documentele medicale enumerate nu s-a încercat demonstrarea strictă a faptului că în perioada în care trebuiau formulate motivele de recurs contestatorul nu ar fi putut face acest lucru. S-a dorit a se arăta faptul că, începând cu anul 2010 – fiind în incapacitate de muncă și având crize foarte dese de schizofrenie paranoidă și delirantă schizoformă, care îl pun pe contestator în stare de inconștiență totală perioade lungi de timp, uneori fiind nevoie de internări. Ulterior internării din 9.01.2013 contestatorul arată că a fost diagnosticat și cu diabet.
Astfel, bolile grave psihice de care suferă contestatorul sunt de natură a-i afecta permanent și nu temporar cunoștința.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 318 C.pr.civ.
S-au anexat o . acte medicale, în copie.
Cererea a fost legal timbrată.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
La prezentul dosar s-a anexat dosarul în care s-a pronunțat decizia contestată pe această cale de atac extraordinară.
Analizând contestația în anulare, tribunalul reține faptul că este neîntemeiată pentru următoarele motive:
P. decizia civilă nr. 1067/02.05.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 2417/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._ s-a respins cererea de repunere in termenul de motivare a recursului și s-a constatat nula cererea de recurs formulata de reclamantul B. F. împotriva sentinței civile nr. 665/28.05.2012 pronunțata de Judecătoria H., sentința ce a fost menținută.
S-a reținut în considerente de către tribunal următoarele aspecte: sentința civilă nr. 665/2012 a Judecătoriei H. a fost comunicată recurentului reclamant B. F. la data de 19.06.2012 potrivit dovezii de comunicare aflate la fila 195 din dosarul de fond.
Motivele de recurs au fost depuse la dosar la 28.09.2012.
Potrivit art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă recursul se va motiva prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Aliniatul 2 al aceluiași articol dispune în sensul că termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
P. urmare, termenul de motivare a recursului curge de la 19.06.2012 până la 5.07.2012.
Conform art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Recurentul a solicitat repunerea în termenul de motivare a recursului susținând că este bolnav, motiv pentru care nu a putut depune motivele de recurs în termenul legal.
A depus la dosar bilete de externare din spital la 7.02.2011, 25.07.2011, 23.09.2011 și decizia asupra capacității de muncă 5739/2010. Din aceste acte nu rezultă însă că în perioada 19.06.2012 – 5.07.2012, recurentul a fost în imposibilitatea de a depune motivele de recurs.
În raport de aceste considerente, instanța a respins cererea de repunere în termenul de depunere a motivelor de recurs și conform art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă a constatat nulitatea recursului pentru nemotivare în termenul legal.
Conform art. 317 C.pr.civ. legiuitorul a prevăzut anumite situații în care se poate apela la această cale extraordinară de atac: astfel, hotărârile irevocabile pot fi atacate pe această cale atunci când procedura de chemare a părții, pentru ziua când se judecă pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. De asemenea, în cuprinsul art. 318 C.pr.civ., se arată faptul că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare; nu este deschisă pentru motive ce țin de greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, aceste motive ținând de reformarea hotărârii, posibilă în recurs dar nu și în cadrul contestației în anulare. Ea tinde la anularea unei hotărâri definitive, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu anumite forme procedurale, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului.
Contestația în anulare ca o cale de retractare, iar nu de reformare a soluției atacate, vizează numai hotărârea instanței de recurs și nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Contestația în anulare, în deplin acord cu Constituția României, dă deplină satisfacție exigențelor privind accesul liber la justiție, pe care îl asigură în limite rezonabile, cât și dreptul la un proces echitabil (C.C., decizia nr. 672/2006).
În cauză nu poate fi vorba de contestația în anulare specială prevăzută de art. 318 teza 1 C.pr.civ. În sensul textului de lege „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Greșelile instanței de recurs ce au deschis calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale (T.Suprem, secția civilă, decizia nr. 58/A/1988, C.S.J., secția de contencios administrativ, decizia nr. 1182/2002). În sensul dispozițiilor procedurale anterior menționate, reprezintă eroare materială susceptibilă să ducă la retractarea hotărârii, greșeala involuntară, de ordin formal, procedural care a influențat, de o manieră determinantă, pronunțarea soluției- decizia 6690 din 3 octombrie 2011 pronunțată de ÎCCJ, secția civilă I.
Legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționată de aceeași instanță (CSJ, secția de contencios administrativ, decizia nr. 341/1997).
Deși în cauza de față s-ar putea reține faptul că motivul invocat s-ar putea încadra în definirea dată acestei erori materiale, nu se poate reține existența acesteia. Ceea ce contestatorul susține este faptul că practic ar fi putut introduce oricând cererea de recurs raportat la starea sa de sănătate ce îl aduce în unele momente în stare de inconștiență. Tribunalul nu poate reține o astfel de motivare întrucât în această materie, ca, de altfel, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil...”
In explicitarea acestui drept, in doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este inteles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justitiabilul „sa beneficieze de o posibilitate clara si concreta de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.” Pornind de la premisa ca drepturile fundamentale trebuie garantate . si reala, iar nu iluzorie si teoretica, imposibilitatea concreta de sesizare a unei instante de catre persoana interesata constituie o incalcare a dreptului acesteia de acces la justitie. În cauza de față, însă, nu se poate reține imposibilitatea contestatorului de a exercita recursul și de a-l motiva în termen întrucât aspecte invocate de acesta sunt abstracte; doar o eventuală lipsă de discernământ ar putea condice instanța la o altă concluzie, ceea ce nu este cazul.
Dreptul de acces la justitie impune obligatii in sarcina legiuitorului si executivului.Statul este tinut sa acorde oricarei persoane toate facilitatile rezonabile de drept si de fapt, pentru a accede la instanta, . dreptului de acces. Liberul acces la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental și prin art.21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Este unanim acceptat ca dreptul de acces la justitie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitari, cat timp acestea sunt rezonabile si proportionale cu scopul urmarit. Curtea Constituțională investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale a reținut că instituirea unui termen de decădere, nu este de natură a împiedica liberul acces la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.
S-a considerat că legiuitorul are competență exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin.(3), potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă (Decizia nr. 21/27.01.2004 și Decizia nr. 755/31.10.2006 pronunțate de Curtea Constituțională).
Stabilirea unor termene scurte pentru exercitarea drepturilor procesuale ale participanților la procedură nu împiedică accesul liber la justiție, întrucât legea stabilește suficiente garanții pentru desfășurarea procesului în condițiile prevăzute la art. 21 din Constituție . În sensul celor arătate mai sus este și jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 186 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010.
Principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 37-38). Totodată, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza L. împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragrafele 51-52, a reținut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa, iar în Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 93, a statuat că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" și că "acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni".
Raportat la aceste aspecte tribunalul reține faptul că motivul invocat de către contestator nu poate fi reținut;pentru aceste motive, față de dispozițiile art. 318 și 320 C.pr.civ., tribunalul va respinge contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestatia in anulare formulata de contestatorul B. F. impotriva deciziei civile nr.2417/16.11.2011 pronuntata de Tribunalul Iasi in dosarul nr._ .
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica azi 15.11.2013.
Președinte, C. D. | Judecător, I. D. | Judecător, Doinița T. |
Grefier, G. I. |
RED/TEHNORED – D.I./D.I.
2 EX – 12.12.2013
Jud. recurs – T. Doinița, C. D. și I. C.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 2295/2013. Tribunalul IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 2398/2013. Tribunalul IAŞI → |
|---|
