Uzucapiune. Decizia nr. 158/2015. Tribunalul MARAMUREŞ

Tribunalul MARAMUREŞ - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 158/2015 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 11660/182/2011

cod operator 4204

ROMÂNIA

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIIVLĂ Nr. 158/R

Ședința publică din 15 Aprilie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE D. T.

Judecător D. W.

Judecător A. S. T.

Grefier M. H.

Pe rol este pronunțarea soluției asupra recursului declarat de recurenții D. M., domiciliat în Oarța de Jos nr. 200, jud. Maramureș, D. M. I. și D. M. E., ambii cu domiciliul procesual ales în Baia M., ./8 jud. Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 8292/2.10.2014, pronunțate de către Judecătoria Baia M. în dosarul nr._, având ca obiect uzucapiune.

Se constată că dezbaterile în cauză au avut loc la termenul de judecată din 8.04.2015, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise s-a amânat pronunțarea pentru termenul de azi.

În urma deliberărilor instanța a pronunțat decizia civilă de față.

TRIBUNALUL

Prin sentința civilă nr. 8292/2.10.2014, pronunțată de către Judecătoria Baia M. în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de către reclamanții D. M., D. M. I. și D. M. E., în contradictoriu cu pârâtele P. L., P. M. și R. A. născută P..

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia M. la data de 14.10.2011 sub nr._, ulterior precizată, reclamanții D. M., D. M. I. și D. M. E. în contradictoriu cu pârâtele P. L., P. M. și R. A. (născută P.) au solicitat: să se constate că D. M. și D. E. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în natură teren, în suprafață de 2215 mp, situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în CF 748 Oarța de Jos, nr. topo. 152/2, prin uzucapiune; să se dispună întabularea dreptului de proprietate astfel dobândit în cartea funciară; să se constate că pe imobilul în natură teren, în suprafață de 2215 mp situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în CF Oarța de Jos, nr.topo. 152/2, D. M. și D. E. au edificat o casă de locuit compusă din trei camere, hol, cămară și anexe gospodărești (șură și grajd), situate în localitatea Oarța de Jos, nr. 200, jud. Maramureș; să se dispună notarea construcțiilor în CF și întabularea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea reclamanților.

În motivarea cererii s-a arătat că potrivit înscrierilor din CF nr. 748 Oarța de Jos, dreptul de proprietate asupra nr. topo. 152/2, în suprafață de 2691 mp este înscris în Cartea funciară în favoarea pârâților: P. L. deține o cotă de 18/36 parte, conform mențiunii de la_ M. deține o cotă de 3/36 parte, conform mențiunii de la B 14; R. A. (născută P.) deține o cotă de 15/36 parte, conform mențiunii de la B 17, drept de proprietate dobândit ca efect al succesiunii după antecesorii P. M. (B12), P. S. (B13), P. C., măritată cu Ossian I. (B 15), succesiune dezbătută în anul 1947.

În cursul anului 1947 reclamanții, alături de alți actuali vecini, au primit în folosință . suprafață de 2691 mp în vederea edificării de locuințe familiale, dată de la care a început posesia asupra terenului.

Imediat după atribuirea terenului în folosință, reclamanții au construit pe terenul primit o casă de locuit din chirpici, compusă din 3 camere, hol și cămară și anexe gospodărești (șură cu grajd).

De la momentul edificării construcțiilor și până în prezent reclamanții folosesc și stăpânesc terenul, precum și construcțiile edificate, în mod continuu, neîntrerupt și sub nume de proprietar, posesia acestora fiind utilă, iar de la moartea proprietarului tabular înscris în Cartea funciară au trecut mai bine de 20 de ani, fiind astfel îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.

Prin precizarea de acțiune depusă la data de 08.05.2014, reclamanții au solicitat: să se constate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în natură teren, situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în C.F. 748 Oarța de Jos, nr. topo 152/2, prin efectul posesiei îndelungate de 20 de ani; să se dispună întabularea cu acest titlu a dreptului de proprietate dobândit în Cartea Funciară, pe numele reclamanților; să se constate că pe imobilul în natură teren situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în C.F. 748 Oarța de Jos, nr. topo 152/2, reclamanții au edificat o casă de locuit compusă din 3 camere, hol și cămară și anexe gospodărești (șură și grajd), situate în Oarța de Jos, nr. 200, județul Maramureș;să se dispună notarea construcțiilor în Cartea Funciară și întabularea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea reclamanților.

Au arătat că de la momentul emiterii Titlului de Proprietate nr._ și până în prezent, reclamanții au folosit și stăpânit terenul, precum și construcțiile edificate pe acesta, în mod continuu, neîntrerupt și sub nume de proprietar, posesia acestora fiind utilă, câștigând astfel cu bună credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, conform dispozițiilor art. 1894 - 1899 din Codul civil de la 1864.

Față de demersurile întreprinse atât de părți cât și de către instanță, precum și față de răspunsurile primite de la momentul introducerii cererii, (14.10.2011) și până în prezent, respectiv pe o perioadă mai mare de 2 ani, apreciază că se află într-o imposibilitate obiectivă de a identifica în mod real coproprietarii tabulari, condiții în care apreciază că obligațiile de probațiune impuse de Decretul - lege nr. 115/1938 sunt greu sau chiar imposibil de realizat.

În aceste condiții apreciază că nu poate fi exclusă aplicabilitatea Codului civil de la 1864, întrucât ar echivala cu încălcarea liberului acces la justiție, sens în care fac trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Szwagrun - Baurycza împotriva Poloniei, pronunțată la data de 24 octombrie 2006, paragraf 48 - 57 și la Cauza L. și alții împotriva României, pronunțată la data de 14 decembrie 2006, paragraf 73 -76.

Astfel, în privința uzucapiunii, Codul civil de la 1864 prevede un termen de 10-20 de ani, pentru situațiile în care posesia este de bună credință și fondată pe un just titlu, conform dispozițiilor art. 1894-1899 și un termen de 30 de ani, conform dispozițiilor art. 1890, pentru situațiile în care posesorul nu poate face dovada existenței unui just titlu, buna credință fiind prezumată, până la proba contrarie.

În condițiile în care, așa cum rezultă din mențiunile înscrise în Cartea Funciară nr. 748 Oarța de Jos, adevărații proprietari au domiciliile pe raza județului S. (Z. - P. L. și P. M.), respectiv Cluj (T. - R. A., născută P.), iar imobilul în natură teren este situat, din punct de vedere administrativ pe raza județului Maramureș, iar reclamanții au dobândit posesia în cursul anului 1947, respectiv de mai bine de 60 de ani, apreciază că este îndeplinită condiția de a fi stăpânit imobilul pe o perioadă mai mare de 20 de ani, buna - credință a acestora fiind prezumată, conform dispozițiilor art. 1898 Cod civil.

La termenul din data de 08.05.2014, reprezentanta reclamanților a indicat temeiul de drept ca fiind art. 111 Cod procedură civilă. A arătat că din punctul său de vedere, terenul a fost dat cu titlu de lot pentru construire, au fost eliberate și titluri de proprietate cu titlu de construire. A invocat și accesiunea imobiliară.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată.

Pârâții nu au formulat întâmpinare.

Pentru soluționarea cauzei a fost administrată proba cu înscrisuri și proba testimonială.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța a reținut următoarele:

Conform copiei CF 748 Oarța de Jos proprietari tabulari asupra imobilului teren în suprafață de 2691 mp înscris sub nr top 152/2 sunt P. L. în cotă de 18/36 parte, R. A. în cotă de 6/36 parte, dr P. S. în cotă de 8/36 parte, P. M. în cotă de 3/36 parte și P. C. în cotă de 1/36 parte (f. 7 – 13).

Declarațiile martorilor audiați, P. I. și N. F., cu privire la dat ași modul de dobândire a terenului și cu privire la data edificării construcției sunt contradictorii. Martorul P. I. a declarat că reclamantul D. M. a dobândit terenul în timpul reformei agrare pentru a-și construi casa. La data dobândirii reclamantul nu era căsătorit cu D. E.. Acest martor a declarat că la imobilul casă de locuit construcția a fost începută anterior căsătoriei reclamantului cu D. E. dar a fost finalizată după încheierea căsătoriei. Martora N. F. a declarat că a vândut terenul reclamantul după anul 1950, după Reforma Agrară. Această martoră a declarat că imobilele construcții au fost edificate după căsătoria reclamantului cu D. E. (f. 212 – 213).

Martorii au declarat că acel teren nu a fost cooperativizat. Din adresa nr. 1349/04.07.2014 emisă de . rezultă că la nivel UAT Oarța de Jos toate suprafețele de teren au fost cooperativizate (f. 207). Faptul că terenul a fost cooperativizat rezultă și din înscrierea din CF 748 Oarța de Jos de sub B23 -24, pentru terenul înscris sub nr. top 152 A + 3, dezmembrat, fiind emis titlu de proprietate 8f. 12).

Reclamanții au invocat ca temei în drept pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului uzucapiunea și asupra construcțiilor – accesiunea imobiliară.

Prin cererea introductivă s-a invocat uzucapiunea reglementată de dispozițiile Decretului 115/1938, iar prin precizarea de acțiune depusă la data de 08 mai 2014 s-au invocat în drept dispozițiile codului civil.

Instituția uzucapiunii este guvernată în ce privește natura, durata și efectele sale, de dispozițiile legii sub imperiul căreia a început posesia.

Reclamanții au arătat prin cererea de chemare în judecată că posesia a început în anul 1947 (în anul 1947 D. E. avea vârsta de 11 ani; aceasta s-a născut în anul 1936, aspect ce face discutabilă începerea posesiei în anul 1947). Din declarațiile martorilor audiați rezultă că posesia a început după Reforma Agrară din 1945, aproximativ după anul 1950.

Raportat la momentul începerii posesiei aplicabile pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sunt dispozițiile Decretului 115/1938.

Potrivit art. 28 din Decretul 115/1938 „cel ce a posedat un imobil în condițiile legii timp de 20 de ani de la moartea titularului înscris în cartea funciară poate cere întabularea dreptului în favoarea sa, în temeiul uzucapiunii”.

Pentru a se reține îndeplinite condițiile uzucapiunii în temeiul art. 28 alin 1 din Decret Lege nr. 115/1938 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: stăpânirea bunului timp de 20 de ani după moartea proprietarului tabular, posesia să fie utilă: continuă, netulburată, publică, neechivocă și sub nume de proprietar.

În cauză nu s-a făcut dovada decesului proprietarilor tabulari cu acte de stare civilă astfel încât nu se poate stabili că reclamantul și soția acestuia au stăpânit terenul timp de 20 de ani de la decesul proprietarilor tabulari.

În altă ordine de idei, terenul asupra căruia s-a solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost cooperativizat așa cum s-a arătat anterior. În aceste condiții nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția stăpânirii sub nume de proprietar. Terenul fiind cooperativizat, reclamanții a posedat terenul cu acordul tacit al C.A.P și nu sub nume de proprietar. Lipsind elementul animus domini, reclamantul și soția acestuia au exercitat în perioada în care terenul a fost cooperativizat numai detenția asupra imobilului teren.

Fiind aplicabile dispozițiile Decretului 115/1938, cererea formulată nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 1895 – art. 1899 Cod civil.

Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor s-a invocat ca temei în drept accesiunea imobiliară.

Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra (art 492 cod civil).

Pentru a dobândi dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor reclamantul și soția acestuia la data edificării construcțiilor trebuie să fi fost proprietari asupra terenului pe care sunt edificate acestea. Reclamantul și soția acestuia nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului la data edificării construcțiilor. De altfel, nu s-a făcut dovada nici a datei ori a unei perioade determinate în care au fost edificate construcțiile. Declarațiile martorilor audiați au fost contradictorii cu privire la data construirii imobilelor.

Pentru motivele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune și accesiune, cererea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 8292/2.10.2014, pronunțate de către Judecătoria Baia M. în dosarul nr._, în termenul prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă 1865, au formulat recurs recurenții D. M., D. Matian I. și D. M. E., ultimii doi în calitate de fii, moștenitori legali ai defunctei D. E., decedată la data de 6.05.2013, solicitând: în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de fond; în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, urmând ca instanța de recurs să constate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în natură teren, în suprafață de 2.215 m.p., situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în CF. 748 Oarța de Jos, nr. topo 152/2/1, prin efectul posesiei îndelungate de 20 de ani; să dispună întabularea cu acest titlu a dreptului de proprietate dobândit în Cartea Funciară, pe numele reclamanților; să constate că pe imobilul în natură teren, în suprafață de 2.215 m.p., situat în localitatea Oarța de Jos, înscris în CF. 748 Oarța de Jos, nr. topo 152/2/1, reclamanții au edificat, conform fișei imobilului (fila 186): o casă de locuit – C1, în suprafață de 117 m.p., compusă din 3 camere, hol și cămară; o bucătărie de vară - C2, în suprafață de 46 m.p.; o șură - C3, în suprafață de 63 m.p., toate situate în Oarța de Jos, nr. administrativ 200, județul Maramureș, solicitând a constata dreptul de accesiune imobiliară asupra imobilelor identificate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 482, art. 490, art. 492 și art. 645 Cod civil; să dispună notarea construcțiilor în Cartea Funciară și întabularea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea reclamanților. Nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivele de recurs, recurenții au arătat că: prin raportare la dispozițiile art. 312 alin. 3 și 5 teza a II-a, art. 304 și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în opinia recurenților, hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, fiind nemotivată, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pricinii. Judecătorul fondului a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele care au format convingerea instanței în adoptarea soluției. Hotărârea pronunțată nu se sprijină pe probele administrate în susținerea cererii introductive și a precizării de acțiune, ci doar pe aprecierea instanței în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 1895 - 1899 Cod civil, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Recurenții învederează intervenirea unor modificări în situația de fapt de la momentul introducerii acțiunii și până la finalizarea pe fond a demersului judiciar, fapt ce a impus precizarea acțiunii introductive.

Recurenții afirmă îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1895 - 1899 din Codul civil de la 1864: existența unui just titlu - Titlul de Proprietate nr._; exercitarea posesiei pe o perioadă de 20 de ani, în cazul în care adevăratul proprietar (respectiv proprietarii de Carte Funciară) locuiește în afara circumscripției tribunalului județean unde se află nemișcătorul.

Recurenții reclamă și critică lipsa oricărei analize a stării de fapt și a probațiunii administrate, prin raportare la dispozițiile legale nou invocate prin precizarea de acțiune, respectiv incidența dispozițiilor art. 1895 - art. 1899 cod civil de la 1864.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocă art. 304 pct. 7 și art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă 1865, arătând că în accepțiunea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă, în mod logic și convingător, la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Nemotivarea hotărârii, echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, nu poate determina modificarea hotărârii, conform soluției legislative consacrate de dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, pentru ipoteza în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul, fără a intra în cercetarea fondului, găsindu-și aplicarea soluția casării cu trimitere spre rejudecare, consacrată de art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă.

In absența unei determinări legislative a noțiunii de „cercetare a fondului", nemotivarea hotărârii nu permite realizarea controlului judiciar, făcând cu neputință substituirea ei în instanța de recurs și se asociază de cele mai multe ori cu necesitatea suplimentării probatoriului, pentru a fi lămurite și constatate în cuprinsul hotărârii împrejurările esențiale ale cauzei. Aceste situații sunt asimilate de jurisprudență unei necercetări a fondului și determină soluția casării cu trimitere, asigurând astfel părților beneficiul dublului grad de jurisdicție întrucât se impune respectarea tuturor garanțiilor procesuale privind judecata în fond și parcurgerea în mod real a gradelor de jurisdicție prevăzute de lege.

În același sens s-a pronunțat și practica judiciară în materie la care recurenții fac trimitere în cele ce urmează: „In cazul în care s-a pronunțat o decizie fără să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, iar soluția instanței de recurs se încadrează în art. 312 alin. (2) Cod procedură civilă, fiind necesară casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal." (Curtea de Apel București, Secția a III-a, Decizia nr. 1357/1999, publicată în lucrarea Culegere de Practică Judiciară în Materie Civilă a Curții de Apel București pe anul 1999, pag. 360-361, reluată în lucrarea Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediția 3, I. L., Editura C.H. B., București 2007, pag 847.

„Nemotivarea hotărârii pronunțate în apel sau interpretarea greșită a motivelor invocate - în fapt și în drept - echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei și atrage casarea acesteia în recurs, cu trimitere pentru rejudecare." (Curtea de Apel Pitești, Decizia civilă nr. 1732/R din 2 septembrie 1998, publicată în lucrarea Practică și literatură juridică 1997 - 1998, C. C., S. C., Editura Argessis, Curtea de Argeș 1998, pag. 97, reluată în lucrarea Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediția 3, I. L., Editura C.H. B., București 2007, pag. 847.

„Conform art. 312 alin. (2) teza I Cod procedură civilă, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad. Soluția se justifică pe considerentul că, în caz contrar, s-ar răpi părților un grad de jurisdicție." (Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, Decizia nr. 1033 din 23 iunie 1998, publicată în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1998, pag. 145, reluată în lucrarea Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediția 3, I. L., Editura C.H. B., București 2007, pag. 875.

În condițiile în care instanța fondului a analizat cererea formulată strict pin prisma incidenței dispozițiilor Decretului nr. 115/1938 și condițiile impuse de aceste dispoziții legale și nu a analizat cauza din prisma incidenței temeiurilor de drept invocate ca urmare a formulării precizării de acțiune, respectiv art. 1895 - 1899 Cod civil, recurenții apreciază că instanța fondului a soluționat cauza, dar fără o cercetare asupra fondului, fiind îndeplinite condițiile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă privind posibilitatea casării cu trimitere pentru rejudecare la aceeași instanță.

Textul art. 129 Cod procedură civilă, promovează câteva din cele mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului și a principiului aflării adevărului. De asemenea, textul impune judecătorului obligația de a respecta și de a face respectate principiul legalității și celelalte principii ale procesului civil, acesta având obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o soluționare justă și principială a litigiilor.

În condițiile în care hotărârea judecătorului fondului cuprinde o motivare insuficientă, lapidară, nepronunțându-se asupra dispozițiilor legale invocate și asupra probelor administrate din perspectiva dispozițiilor art. 1895 - 1899 Cod civil, pentru faptul că a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 115/1938, face ca hotărârea atacată să fie una lovită de nulitate, împrejurare ce are ca și efect desființarea hotărârii.

În aceste condiții, recurenții apreciază că motivele care au format convingerea instanței nu subzistă, fapt ce echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, impunându-se și din acest punct de vedere casarea cu trimitere spre rejudecare.

Recurenții afirmă că hotărârea pronunțată nu se sprijină pe probele administrate în susținerea cererii introductive și a precizării de acțiune, ci doar pe aprecierea instanței în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 1895 - 1899 Cod civil, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Având în vedere natura cauzei, pentru aflarea adevărului, în reflexia dispozițiilor art. 129 și art. 261 Cod procedură civilă, este necesară administrarea unui probatoriu complex, ce se impune a fi analizat din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 1895 - 1899 Cod civil, probe inadmisibile în recurs, condiții în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare. Așa cum se poate constata din motivarea hotărârii de fond, probele administrate au fost analizate doar din perspectiva incidenței Decretului nr. 115/1938, instanța apreciind că nu a fost dovedit decesul proprietarilor tabulari cu acte de stare civilă, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 28 din Decretul 115/1938.

Prin precizarea de acțiune formulată, având în vedere existența Titlului de Proprietate nr._, eliberat de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor emis în virtutea Decretului Lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945, comunicat reclamantului de Arhivele Naționale S., precum și imposibilitatea dovedirii decesului proprietarilor de Carte Funciară, s-a solicitat a se avea în vedere incidența dispozițiilor art. 1895 - 1899 Cod civil, însă instanța fondului nu a analizat cauza din această perspectivă, omițând cu desăvârșire a se pronunța asupra existenței înscrisului apreciat de recurenți ca fiind just titlu, înscris ce i-a îndreptățit la formularea precizării de acțiune.

Astfel, instanța fondului a înlăturat cu desăvârșire o probă, un înscris ce face dovada tocmai a dobândirii în posesie a terenului de către recurentul-reclamant D. M..

În sensul celor arătate s-au pronunțat și instanțele naționale, sens în care se face trimitere la 2 decizii de speță: Decizia nr. 2022/1999 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, publicată în lucrarea Culegere de Practică Judiciară pe anul 1999 - pag. 241: "Când primele două instanțe nu administrează toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei, iar în recurs administrarea de noi probe sa găsește prohibită prin dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă, trebuie dispusă casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare”; Decizia nr. 1209/1998 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, publicată în lucrarea Culegere de Practică Judiciară pe anul 1998 - pag. 150: "Judecata în fond a cauzei constă în administrarea tuturor probelor necesare stabilirii unei stări de fapt reale raportat la obiectul cererii deduse judecății și temeiului legal aplicabil raportului juridic."

În dezvoltarea motivelor de modificare invocate, recurenții afirmă intervenirea unor modificări în situația de fapt de la momentul introducerii acțiunii și până la finalizarea pe fond a demersului judiciar, fapt ce a impus precizarea acțiunii introductive. Pe parcursul derulării litigiului pe fondul cauzei, reclamantui-recurent Drgomir M. a intrat în posesia Titlului de proprietate nr._ eliberat de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor emis în virtutea Decretului Lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945, comunicat de către Arhivele Naționale S., înscris ce face dovada primirii în folosință a unei parcele de teren în suprafață de 2 iugări (respectiv 2.215 m.p.), în vederea edificării de locuințe familiale. Această împrejurare, alături de imposibilitatea dovedirii decesului proprietarilor de Carte Funciară, cu toate eforturile depuse pe parcursul derulării cauzei la fond, a determinat formularea precizării de acțiune, însă instanța fondului nu s-a raportat la noua situație de fapt și la înscrisurile doveditoare.

În fapt, potrivit înscrierilor din CF. nr. 748 Oarța de Jos, dreptul de proprietate asupra nr. topo 152/2, în suprafață de 2.691 m.p. este înscris în Cartea Funciară în favoarea pârâților: P. L., deținând o cotă de 18/36 parte, conform mențiunii de la B11; P. M., deținând o cotă de 3/36 parte, conform mențiunii de la B 14; R. A. (născută P.), deținând o cotă de 15/36 parte, conform mențiunii de la B 17, drept de proprietate dobândit ca efect al succesiunii după antecesorii P. M. (B12), P. S. (B13), P. C., măritată cu Ossian I. (B 15), succesiune dezbătută în anul 1947.

În cursul anului 1947, reclamantul D. M. și soția sa, defuncta D. E., alături de alți actuali vecini, în baza Titlului de proprietate nr._ eliberat de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor emis în virtutea Decretului Lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945 au primit în folosință o parcelă de teren în suprafață de 2 iugări (respectiv 2.215 m.p.), în vederea edificării de locuințe familiale, dată de la care a început posesia asupra terenului. Imediat după atribuirea terenului în folosință, reclamanții au construit pe terenul primit o casă de locuit din chirpici, compusă din 3 camere, hol și cămară și anexe gospodărești - șură cu grajd, bucătărie de vară.

De la momentul emiterii Titlului de Proprietate nr._ și până în prezent, reclamanții au folosit și stăpânit terenul, edificând și construcțiile și folosindu-le în mod continuu, neîntrerupt și sub nume de proprietar, posesia acestora fiind utilă, câștigând astfel cu bună credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, conform dispozițiilor art. 1894 - 1899 din Codul civil de la 1864.

Față de demersurile întreprinse atât de părți cât și de către instanță, precum și față de răspunsurile primite de la momentul introducerii cererii, (14.10.2011) și până în prezent, respectiv pe o perioadă mai mare de 2 ani, recurenții apreciază că se află într-o imposibilitate obiectivă de a identifica în mod real coproprietarii tabulari, condiții în care apreciază că obligațiile de probațiune impuse de Decretul - lege nr. 115/1938 sunt greu sau chiar imposibil de realizat.

În aceste condiții recurenții apreciază că nu poate fi exclusă aplicabilitatea Codului civil de la 1864, întrucât ar echivala cu încălcarea liberului acces la justiție, sens în care invocă Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Szwagrun - Baurycza împotriva Poloniei, pronunțată la data de 24 octombrie 2006, paragraf 48 - 57 și la Cauza L. și alții împotriva României, pronunțată la data de 14 decembrie 2006, paragraf 73 -76.

Față de aceste împrejurări recurenții apreciază că în prezenta cauză s-a făcut dovada că, din motive obiective, nu pot fi aplicate prevederile Decretului - lege nr. 115/1938. inițial invocate o dată cu formularea cererii introductive, neexistând însă impedimente de ordin legal pentru a se constata uzucapiunea în condițiile Codului civil, față de obligațiile imposibil de realizat privind identificarea proprietarilor înscriși în Cartea Funciară.

Recurenții citează fragmente din hotărâri judecătorești: "In situația în care uzucapiunea începe după anul 1943, între momentul extinderii legislației române în Transilvania și data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 prin Legea nr. 241/1947, se aplică Codul civil român." (Tribunalul M., Decizia nr. 680 din 29 octombrie 2003, publicată în lucrarea „Uzucapiunea și accesiunea imobiliară. Practică judiciară" I. N., Editura Hamangiu 2009, pag. 12-13)

"Uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau Codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 și 12 iulie 1947 li se aplicau Codul civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispozițiile art, 27 și art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938." (Curtea de Apel Oradea, Secția civilă mixtă, Decizia nr. 1461 din 21 octombrie 2008, publicată în Jurindex și reluată în lucrarea „Uzucapiunea și accesiunea imobiliară. Practică judiciară" I. N., Editura Hamangiu 2009, pag. 23-27).

Prima condiție care se impune a fi îndeplinită pentru a se dobândi dreptul de proprietate în condițiile art. 1895 și art. 1897 Codul civil este existența unui just titlu; în speță, reclamantul fiind în posesia Titlului de Proprietate nr._, eliberat de Ministrul Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor, emis în virtutea Decretului Lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. 187/1945. Prin just titlu, respectiv justă cauză, potrivit dispozițiilor art. 1897 Cod civil, se înțelege orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul, etc., titlu care provine de la un neproprietar, Titlul de Proprietate nr._ îndeplinind această condiție impusă de dispozițiile legale invocate, făcându-se în acest sens dovada existenței justului titlu, în condițiile art. 1899 Cod civil.

Cea de-a doua condiție, presupune ca posesia să fie exercitată pe o perioadă de 20 de ani, în cazul în care adevăratul proprietar (respectiv proprietarii de Carte Funciară) locuiesc în afara circumscripției tribunalului județean unde se află nemișcătorul.

În condițiile în care, așa cum rezultă din mențiunile înscrise în Cartea Funciară nr. 748 Oarța de Jos, adevărații proprietari au domiciliile pe raza județului S. (Z. - P. L. și P. M.), respectiv Cluj (T. - R. A., născută P.), iar imobilul în natură teren este situat, din punct de vedere administrativ pe raza județului Maramureș, iar reclamanții au dobândit posesia în cursul anului 1947, respectiv de mai bine de 60 de ani, recurenții apreciază că este îndeplinită condiția de a fi stăpânit imobilul pe o perioadă mai mare de 20 de ani, buna-credință a acestora fiind prezumată, conform dispozițiilor art. 1898 Cod civil.

Din probațiunea administrată în cauză, probe testimoniale, înscrisuri comunicate de autoritățile publice, întocmirea unui plan de amplasament și delimitare, rezultă fără putință de tăgadă că cei doi reclamanți inițiali, soții D., iar ulterior reclamantul D. M. și cei doi fii, au folosit neîntrerupt imobilul în natură teren, în suprafață de 2.215 m.p., posesia fiind exercitată de aproximativ 69 de ani, fără a fi tulburați în vreun fel în exercitarea atributului posesiei.

Cu privire la petitul privind constatarea dreptului de accesiune imobiliară asupra imobilelor în natură construcții, recurenții afirmă că potrivit dispozițiilor art. 492 Cod civil, proprietarul terenului este prezumat, până la proba contrară, a fi titularul aceluiași drept real și asupra construcțiilor edificate pe teren.

Aplicarea acestei prezumții legale echivalează cu recunoașterea unei modalități de dobândire a dreptului real, pe care proprietarul terenului este considerat a stăpâni cu același titlu și construcțiile, prin simplul fapt al edificării lor, fără a fi necesară, pentru probarea dreptului, înfățișarea vreunui înscris constatator al dreptului de proprietate

Astfel, existența construcțiilor a fost dovedită, conform declarațiilor martorilor audiați în cauza, care au confirmat împrejurarea că reclamanții au fost cei care le-au edificat, imobilele au fost evidențiate în teren, conform planului de amplasament, prezumția fiind întărită în cauză și prin dovedirea înscrierii imobilelor în evidențele fiscale pe numele reclamanților, aceste mijloace de probă fiind astfel suficiente pentru înscrierea dreptului în Cartea Funciară.

Recurenții critică lipsa oricărei analize a stării de fapt și a probațiunii administrate prin raportare la dispozițiile legale nou invocate prin precizarea de acțiune, respectiv incidența dispozițiilor art. 1895 - art. 1899 Cod civil de la 1864.

Cererea de recurs este legal timbrată, conform art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare - fila 24 din dosar.

Intimații nu au depus întâmpinare.

Analizând sentința civilă nr. 8292/2.10.2014 a Judecătoriei Baia M., pe baza motivelor de recurs formulate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 indice 1 Cod procedură civilă 1865, tribunalul constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Analizând cuprinsul sentinței atacate, se constată că nu sunt întemeiate criticile din memoriul de recurs vizând incidența în speță a unor motive de casare.

Potrivit art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă 1865, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii trebuie să demonstreze în mod logic, deplina concordanță dintre soluția din cauza respectivă și realitate. Motivarea este de esența hotărârilor, constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluții trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

Motivarea trebuie să corespundă dispozitivului.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut.

Analizând motivarea primei instanțe, tribunalul constată că aceasta îndeplinește cerințele art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă 1865, cuprinzând elementele pe care trebuie să le cuprindă o hotărâre judecătorească pentru exercitarea controlului judiciar, așa cum prevăd dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă 1865, mai sus explicitate.

Examinând cuprinsul sentinței recurate, se constată că, în mod eronat se susține în memoriul de recurs incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă 1865.

Conform art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă 1865, modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv de recurs nu este incident în speță, din considerentele sentinței rezultând că instanța fondului a expus motivele pe care se sprijină dispozitivul, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii, cum în mod eronat afirmă recurenții prin declarația de recurs.

Examinând cuprinsul sentinței civile recurate, actele și lucrările dosarului de fond, ansamblul materialului probator administrat, coroborat cu susținerile părților prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul constată neîntemeiate criticile formulate de recurenți vizând incidența unor motive de modificare a sentinței atacate.

Din adresa nr. 1349/4.07.2014 emisă de . rezultă că toate suprafețele de teren de pe raza administrativ teritorială a Comunei Oarța de Jos au fost cooperativizate-fila 207.

În mod corect coroborează prima instanță acest mijloc de probă cu înscrierea în CF 748 Oarța de Jos de sub 323-24, pentru terenul înscris sub nr. topo 152 A+3 dezmembrat, fiind emis titlul de proprietate –fila 12.

Reclamanții au invocat drept temei în drept pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului uzucapiunea și asupra construcțiilor- accesiunea imobiliară.

Conform copiei CF 748 Oarța de Jos proprietari tabulari asupra imobilului teren în suprafață de 2691 mp înscris sub nr. top 152/2 sunt P. L. în cotă de 18/36 parte, R. A. în cotă de 6/36 parte, dr. P. S. în cotă de 8/36 parte, P. M. în cotă de 3/36 parte și P. C. în cotă de 1/36 parte (f. 7 – 13).

Declarațiile martorilor audiați, P. I. și N. F., cu privire la data și modul de dobândire a terenului și cu privire la data edificării construcției sunt contradictorii. Martorul P. I. a declarat că reclamantul D. M. a dobândit terenul în timpul reformei agrare pentru a-și construi casa. La data dobândirii reclamantul nu era căsătorit cu D. E.. Acest martor a declarat că la imobilul casă de locuit construcția a fost începută anterior căsătoriei reclamantului cu D. E. dar a fost finalizată după încheierea căsătoriei. Martora N. F. a declarat că a vândut terenul reclamantul după anul 1950, după Reforma Agrară. Această martoră a declarat că imobilele construcții au fost edificate după căsătoria reclamantului cu D. E. (f. 212 – 213).

Instituția uzucapiunii este guvernată în ce privește natura, durata și efectele sale, de dispozițiile legii sub imperiul căreia a început posesia.

Raportat la momentul începerii posesiei aplicabile pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sunt dispozițiile Decretului 115/1938.

Terenul asupra căruia se solicită a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost cooperativizat așa cum s-a arătat anterior. În aceste condiții nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția stăpânirii sub nume de proprietar. Terenul fiind cooperativizat, reclamanții au posedat terenul cu acordul tacit al C.A.P și nu sub nume de proprietar. Lipsind elementul animus domini, reclamantul și soția acestuia au exercitat în perioada în care terenul a fost cooperativizat numai detenția asupra imobilului teren.

În mod corect a reținut prima instanță că nu poate fi admisă o acțiune în uzucapiune cu privire la un teren cooperativizat, posesorul unui asemenea teren neexercitând o posesie utilă în sensul dispozițiilor art. 1847 Cod civil 1864.

În mod corect prima instanță a stabilit legea aplicabilă, în materia uzucapiunii legea aplicabilă fiind cea în vigoare în momentul începerii prescripției achizitive.

Îndeplinirea cerinței unei posesii utile în sensul art. 1847 Cod civil 1864, este o condiție necesară, condiție ce nu este îndeplinită în speță, în cazul terenurilor cooperativizate neputându-se aprecia o posesia ca fiind utilă în sensul art. 1847 Cod civil 1864.

Acțiunea introductivă de instanță este fundamentată, întemeiată în drept pe dispozițiile Decretului Lege 115/1938.

Susținerile din memoriul de recurs potrivit cărora, pentru a respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, și observând că nu sunt îndeplinite cerințele Decretului Lege 115/1938, pe care este întemeiată în drept acțiunea introductivă de instanță, instanța fondului trebuia să considere îndeplinite cerințele uzucapiunii de 20 de ani prevăzute de Codul civil 1864, nu sunt reale.

Este de remarcat și faptul că și în cazul uzucapiunii de la 10 la 20 de ani trebuie îndeplinite condițiile generale ale uzucapiunii, respectiv posesia utilă, conform art. 1847, condiție care nu este îndeplinită în speță.

Stabilirea legii aplicabile nu poate fi făcută de maniera expusă în memoriul de recurs, nu aceasta înseamnă respectarea principiilor decurgând din jurisprudența CEDO.

Cauzele CEDO invocate în memoriul de recurs nu au legătură cu problemele de drept ce se impun a fi analizate în prezenta cauză.

În cauza L. contra României, invocată în prezentul recurs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimității, aplicată în materie de revendicare, este o construcție jurisprudențială care nu decurge dintr-o anume dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare.

În cauza L. și alții împotriva României, instanța europeană a admis că fiind respectată de majoritatea instanțelor române, regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește un scop legitim și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

Analizând circumstanțele cauzei, Curtea Europeană a constatat în cauza L. că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimității a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță de judecată.

În altă cauză în schimb, D. și alții împotriva României, din 26.08.2008, Curtea Europeană a constatat că respingerea unei acțiuni posesorii, cu motivarea că reclamantul are posibilitatea de a recurge la calea acțiunii în revendicare, cu respectarea regulii unanimității, nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție.

În cauza Leokadia Szwagrun-Baurycza, invocată de asemenea de recurenți în motivele de recurs Curtea europeană a considerat că reclamanta nu a beneficiat de un acces efectiv la un tribunal, datorită faptului că procedura de judecată în fața instanțelor din Polonia a durat 30 de ani.

În cauza de față nu se poate susține cu temei că stabilirea legii aplicabile speței, lege indicată de altfel drept temei juridic al acțiunii introductive de instanță, ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește aspectele vizând dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, în mod corect prima instanță a aplicat dispozițiile art. 492 Cod civil 1864. Potrivit art. 492 Cod civil 1864, orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă 1865, tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat, păstrând sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenții: D. M., domiciliat în Oarța de Jos nr. 200, jud. Maramureș și D. M. I. și D. M. E., ambii cu domiciliul procesual ales în Baia mare, ./8 jud. Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 8292/2.10.2014, pronunțate de către Judecătoria Baia M. în dosarul nr._, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 15.04.2015.

Președinte Judecători Grefier

Ț. D., W. D., S. T. A. H. M.

Red. Ț.D./11.05.2015

Tred. M.H./ 11.05.2015 -2 ex.

Judecător la fond: A. R. A.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 168/2015. Tribunalul MARAMUREŞ		Revendicare imobiliară. Sentința nr. 401/2015. Tribunalul... →

Uzucapiune. Decizia nr. 158/2015. Tribunalul MARAMUREŞ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Uzucapiune. Decizia nr. 158/2015. Tribunalul MARAMUREŞ