Acţiune în constatare. Decizia nr. 92/2015. Tribunalul MARAMUREŞ

Demersurile în vederea edificării construcției au început în anul 1977, în baza proiectului de execuție în faza unică „. 6 apartamente și spatii comerciale la parter în . deciziei Consiliului Județean Ma­ramureș. Din cuprinsul acestor documente, precum și anexei nr. 1 la decizia in­vocate, rezultă că beneficiarul locuințelor a fost Consiliul Popular Comunal I., iar al spatiilor comerciale U.J.C.C. În baza actului intitulat „Convenție” nr._/24.09.1977, încheiat cu privire la asigurarea fondurilor necesare con­struirii spațiilor comerciale la parterul blocului cu 6 apartamente, U.J.C.C. Ma­ramureș s-a obligat să asigure din fondurile proprii sumele necesare în ve­de­rea ridicării spațiilor comerciale, iar Consiliul Popular Comunal I., în ca­li­tate de executant, s-a obligat să predea acesteia spațiile comerciale conform pro­iectului de execuție.

Având în vedere aceste împrejurări, . de pro­pri­e­tar al terenului în care s-a încorporat construcția - spațiu comercial „A.­men­ta­ra” invocă unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate recu­nos­cute de Codul civil, și anume accesiunea imobiliară artificială.

Dintre cele două ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil, în cauza de­du­să judecații, se regăsește împrejurarea că cel care a edificat lucrările a fost un constructor de rea credința, întrucât construcția a fost realizată pe un teren des­pre care știa că nu este în proprietatea sa. Acest aspect rezultă din cuprinsul de­ciziei Consiliul Județean Maramureș din 1977, menționându-se ca am­pla­sa­men­tul stabilit pentru edificarea construcției se află pe un teren proprietate de stat. Întrucât în materia accesiunii imobiliare artificiale dreptul de pro­pri­e­ta­te asupra construcției se naște în patrimonial proprietarului terenului odată cu în­corporarea construcției în teren, dreptul de accesiune este cel care creează în fa­voarea proprietarului - subscrisa reclamanta - un titlu legal de proprietate. Concluzia este justificată de concepția Codului civil, conform căruia ac­ce­siunea se produce de plin drept, la momentul edificării construcției, nefiind con­diționată de existenta unui acord între constructor și proprietarul terenului. De aceea, niciodată - nici măcar în situația constructorului de bună cre­dință - nu se naște pentru constructor un drept real, ci doar un drept de creanță ce poate fi valorificat doar în momentul în care proprietarul terenului își ma­ni­fes­ta intenția de a valorifica dreptul său de accesiune. Apreciază că pârâta nu este titulara unui drept de proprietate asupra lu­cră­rii edificate pe terenul altuia, ci în urma exercitării dreptului de accesiune de că­tre reclamanta proprietara terenului, pârâta devine titularul unui drept de cre­anță.

Pe cale de consecință, consideră că acțiunea în constatare promovată este admisibilă și, apreciind că limitările aduse dreptului de proprietate con­s­tru­ctorului pe terenul altuia conform dispozițiilor art. 494 Cod civil sunt . cu exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drep­tu­rilor Omului și a Libertăților Fundamentale, solicită admiterea în totalitate a acțiunii.

În drept, s-au invocat prevederile art. 480, art. 492, art. 494 alin. 1, 2, 3 teza întâi Cod Civil, art. 274 Cod procedură civilă.

La termenul din 26.06.2013, reclamanta reconvențional a arătat că do­reș­te să se judece numai în contradictoriu cu ., astfel că renunță la judecată în ce le privește pe cele două pârâte P. M. și P. I., precum și la cele două Întreprinderi individuale, poziție pe care și-a ex­primat-o și în scris.

P. încheierea din 26.06.2013 s-a luat act de faptul că reprezentanta pâ­râtei nu mai susține excepția lipsei capacității procesuale active a Între­prin­de­­rilor individuale, P. M. și P. I., față de renunțările formulate de re­prezentanta reclamantei reconvențional.

La termenul din 27.11.2013, după punerea acesteia în discuție, instanța u­nește cu fondul cauzei excepția lipsei capacității de folosință a celor două În­tre­prinderi individuale.

Analizând întreg ansamblul probator prin prisma dispozițiilor legale în ma­terie, instanța de fond a reținut că în primul rând, se impune a se stabili cadrul procesual, atât cu privire la părți, calitatea acestora, cât și cu privire la obiect.

Referitor la părți s-a reținut că prin acțiunea inițială înregistrată în do­sa­rul nr._ au formulat contestație la executare Întreprinderea in­di­vi­duală P. M., Întreprinderea individuală P. I., P. M. și P. I., în contradictoriu cu intimata . I.. Ul­te­rior contestatoarea a chemat în garanție ..

La data de 27.10.2011 ., a formulat cerere de in­tervenție în interes propriu.

P. încheierea din data de 27.10.2011, instanța a disjuns cererea de che­mare în garanție și cererea de intervenție în interes propriu, astfel că s-a în­fi­ințat dosarul nr._ . Întrucât . cerere de in­ter­venție, s-a apreciat că în noul dosar dobândește calitatea de contestator, iar P. M., P. I. și S.C.C.I. pe aceia de intimate.

P. sentința civilă nr. 360/28.06.2012 cauza disjunsă a fost solu­țio­nată, împotriva acesteia declarându-se recurs, care prin decizia civilă nr. 132/R/06. 03.2013 a fost admis iar cauza trimisă în rejudecare.

În dosarul nr._ ., care a avut i­ni­ți­al calitatea de intervenientă, înțelege să se judece doar cu SCC I., prima în calitate de reclamantă, având în vedere că dosarul inițial cu nr. 505/224/ 2011 a fost soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 650/03.11.2011, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 794/R/2012 a Tribunalului Maramureș.

În al doilea rând, a renunțat la judecată față de P. M. și P. I­ri­na. În ceea ce privește Întreprinderile Individuale administrate de cele două, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active.

Așadar, în cauză se judecă Primăria comunei I., în calitate de re­cla­ma­ntă cu SCC I. în calitate de pârâtă.

Referitor la obiectul cauzei, s-a reținut că inițial contestatoarele au che­mat în garanție ., după care .­re­re de intervenție în interes propriu și a solicitat anularea formelor de executare si­lită precum și constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin lege, în fa­voa­rea acesteia asupra imobilelor de natură magazin alimentar situat în I., nr. 167 și magazin mixt și bufet situat în I. nr. 184.

În dosarul disjuns cu nr._ cele două cereri au fost men­ți­nu­t­e.

În rejudecare, în dosarul nr._, reclamanta . acțiunea astfel că solicită constatarea dobândirii dreptului de pro­prietate asupra imobilului în natură construcție, având denumirea „A.­men­ta­ra” situat în localitatea I., nr. 167, în temeiul accesiunii imobiliare arti­fi­ci­a­le; înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel dobândit; obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul în natură teren pro­pri­etatea acesteia înscrisă în C.F. 2990/2 nr. top. 54/1 în suprafață de 238 mp, a­ferent construcției de mai sus.

La rândul său pârâta S.C.C. I. formulează cerere reconvențională so­licitând a se constata că aceasta a edificat spațiile comerciale din litigiu; că are un drept de folosință asupra terenului aferent acestor spații și a se dispune îns­cri­erea în C.F. atât a dreptului de proprietate cât și a dreptului de superficie.

Ca urmare, obiectul acțiunii din cauza de față este cel stabilit în acest din urmă dosar.

Având în vedere că excepția lipsei calității procesuale active a Între­prin­derilor Individuale administrate de P. M. și P. I. a fost unită cu fondul cauzei, instanța s-a pronunțat în primul rând asupra acesteia.

Potrivit art. 2 din OG nr. 44/2008, întreprinderea individuală este o în­tre­prindere economică fără personalitatea juridică, organizată de un întreprin­ză­tor persoană fizică. La art. 22 se arată că întreprinderea individuală nu dobândește perso­na­litate juridică prin înregistrarea la Registrul Comerțului, iar art. 23 prevede că întreprinzătorul persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, este co­mer­ciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului. Ca urmare cele două întreprinderi individuale, neavând personalitate ju­ridică, nu au nici calitate procesuală activă. De fapt, această calitate o au per­soanele fizice care le administrează, în speță P. Mărciuța și P. I..

La termenul din data de 26.06.2013, reclamanta .­vo­cat, renunță la judecată față de pârâtele P. M. și I., precum și față de cele două întreprinderi individuale.

Având în vedere că renunțarea este personală și că reclamanta este o in­s­tituție, instanța a pus în vedere reprezentantei să depună renunțare scrisă. Ast­fel că, la fila 121 din dosar, s-a depus renunțare doar față de pârâtele persoane fizice P. M. și P. I..

În ce le privește pe acestea din urmă, instanța în temeiul art. 246 Cod pro­cedură civilă, care prevede că reclamantul poate să renunțe oricând la ju­de­ca­tă, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, a luat act de această renunțare.

În ce privește însă cele două întreprinderi, având în vedere că nu s-a de­pus cerere scrisă de renunțare, instanța a apreciat că trebuia să se pronunțe cu pri­vire la excepția lipsei calității procesuale active invocată de către intimata SCC I. și de aceea a unit-o cu fondul cauzei, așa cum, s-a reținut mai sus.

Pe fondul cauzei instanța a reținut următoarele:

În anul 1976 Consiliul județean Maramureș hotărăște să construiască do­uă blocuri, din care unul cu 6 apartamente, iar la parter spații comerciale. S-a stabilit ca aceste construcții să fie edificate pe terenul proprietatea Statului Român, aflat în administrarea Comunei I., înscris în CF 2990/2 nr. top. 54/1 în suprafață de 238 mp. În acest sens, Consiliul județean Maramureș ia și o de­ci­zie scrisă.

Deoarece se dorește construirea spațiilor comerciale la parter se ia le­gă­tura cu UJCC, care este de acord cu această propunere și de aceia se încheie un contract cu nr. 2728/1976.

La nivelul UJCOOP se întocmește un referat la data de 12.05.1977 prin care s-a aprobat documentația tehnică pentru construirea spațiului comercial. S-a stabilit suprafața spațiilor și valoarea acestora. D. urmare, a fost înche­ia­tă o convenție cu nr. 1519/1977 cu Consiliul Popular I. prin care acesta din urmă este de acord să predea spațiul pentru construirea blocurilor și a sp­a­ți­ilor comerciale.

Ulterior, s-a emis proiectul de construire nr. 5533/1977 de către Centrul de Proiectare Județean Baia M. ca urmare a comenzii nr. 2793 din 26.03. 1976, în baza căruia se obține autorizația nr. 187/01.09.1977 pentru executare de lucrări.

Ulterior, după edificarea uneia dintre construcții are loc și predarea-pri­mirea acesteia, sens în care se consemnează acest aspect și în actul adițional nr. 1/1976. UJCC a efectuat și plata sumei la care s-a obligat și care a fost sta­bi­­lită definitiv după construire, lucru care reiese din recipisele depuse la dosar. După care, spațiile comerciale sunt trecute în Registrul mijloacelor fixe al Coo­pe­­rativei de C. I..

Această stare de fapt este confirmată și în declarația pe care a dat-o mar­­torul M. I. care a avut funcția de contabil șef la UJCOOP Ma­ra­mu­reș.

Acesta menționează că înainte de anul_, Consiliul Județean Po­pu­lar făcea investiții în blocul pentru persoanele care-și desfășurau activitatea în di­ferite localități din județ, respectiv pentru medici, profesori, învățători, mili­ți­eni etc. Acesta făcea proiectul, edifica construcția și în fiecare localitate rurală și la oraș, la parterul blocurilor, făcea spații comerciale în colaborare cu UJCOOP. Astfel că, după ce se repartizau spațiile spre finanțare acesteia din ur­mă, le achita contravaloarea, atât în ce privește întocmirea proiectului cât și e­dificarea lor. Ele deveneau proprietatea UJCOOP.

În baza proceselor verbale de recepție aceste spații erau înregistrate ca mijloace fixe ale cooperativelor.

În ce privește cel de-al doilea spațiu, a fost depusă la acest termen au­to­ri­zația nr. 662 din 24.12.1991 pentru executare de lucrări ca urmare a cererii nr._/21.12.1971.

De altfel, în localitatea I. s-au edificat trei asemenea tipuri de spații co­merciale, la parterul a trei blocuri din localitate, după aceleași tipar, astfel că s-a edificat o cofetărie în I., nr. 148, un magazin alimentar la nr. 167 și un magazin mixt cu bufet la nr. 184.

Aceste imobile au fost cuprinse de către Consiliul Local al comunei I. în inventarul proprietății publice al comunei astfel că au dobândit această ca­li­ta­te prin HG nr. 934/2002. Hotărârea Guvernului a fost anulată în parte, cu pri­vire la cele trei tipuri de spații comerciale prin sentința civilă nr. 669/2003 a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosar nr. 533/203. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către ICCJ prin decizia civilă nr. 2585/2004 pronunțată în dosarul nr. 3146/2003.

Cu privire la magazinul mixt și bufet din I. nr. 184, între cele două părți s-a purtat un litigiu care a fot soluționat prin sentința civilă nr. 395/2001 a Tri­bunalului Maramureș, prin care s-a constatat că SCC I. este proprietară a­supra acestei construcții și respectiv are drept de folosință asupra terenului a­fe­rent acestuia. Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului de către CA Cluj prin decizia civilă nr. 97/2002 pronunțată în dosarul nr. 1970/2002.

Deși, în dosarul inițial, ., a solicitat consta­ta­rea dobândirii dreptului de proprietate, prin lege, în favoarea acesteia asupra i­mo­bilelor de natură magazin alimentar situat în I., nr. 167 și magazin mixt și bu­fet situat în I. nr. 184, în cauza pendinte a făcut precizare de acțiune, așa cum s-a reținut mai sus, și a precizat că se referă doar la terenul de sub cons­tru­c­ția de nr. administrativ nr. 167.

De asemenea, pârâta SCC I. a făcut precizarea că se referă la spa­ți­ile comerciale amplasate în localitatea I. la nr. administrative 167 și 148.

Terenurile și spațiile comerciale au fost identificate prin lucrările de ex­per­tiză întocmite de expert Brodacs I. și respectiv expert M. I. Tă­na­se. La identificarea terenului s-a ținut seama de extrasul CF 2990/2 și nr. top. 54/1, unde s-a făcut înscrierea inițială a acestuia și din care s-au făcut ulterior mai multe dezmembrări.

În acest CF și pe acest nr. top. s-a înscris în anul 1995 dreptul de con­ce­si­une asupra terenului în temeiul Legii nr. 50/1991 în favoarea Direcției J.­țe­ne de Poștă Maramureș, Baia M.. Din actele dosarului, din schițele întoc­mi­te de către experți, reiese că acest teren a fost concesionat sub clădirea de la nr. 148.

Față de cele reținute mai sus, este incontestabil și dovedit faptul că pro­pri­etar asupra celor două spații comerciale de la nr. 167 și 148 este pârâta-re­cla­mantă SCC I..

Totodată pârâta-reclamantă a dobândit și un drept de folosință asupra co­tei de 1/3 parte din terenul aferent spațiului comercial de la nr. administrativ 148, drept pe care i l-a transmis fostul Consiliu popular prin acea convenție în­che­iată în anul 1977.

În acest sens s-a mai reținut și faptul că dispozițiile art. 494 invocate de că­tre reclamantă cu privire la accesiunea imobiliară artificială nu se pot aplica în­trucât, așa cum am arătat deja, dreptul de folosință asupra terenului pe care este amplasată construcția de la nr. 167 i l-a cedat cu ani în urmă, iar acest drept are valoarea dreptului de superficie.

De asemenea, nu poate fi primit nici petitul privind revendicarea imobi­li­ară asupra terenului, întrucât folosința i se cuvine pârâtei reclamante pe mo­ti­vul invocat mai sus. Din momentul edificării construcției și până în prezent, pâ­râ­ta reclamantă a avut folosința atât asupra construcției, cât și asupra terenului în temei legal, astfel că revendicarea poate opera doar atunci când imobilul es­te deținut în mod nelegal și abuziv.

Dreptul de superficie nu poate fi însă valorificat de către pârâta recla­man­tă cu privire la terenul aferent spațiului comercial de la nr. 167, având în ve­dere că imobilul a fost concesionat pe o perioadă de 99 de ani în favoarea Di­recției Județene de Poștă Maramureș, Baia M..

În consecință, în temeiul Legii nr. 109/1996, Legii nr. 1/2005, art. 480, art. 492, art. 494 Cod civil, instanța a respins acțiunea reclamantei și a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C.C. I., con­form dispozitivului sentinței.

De asemenea, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în ga­ranție a reclamantei . primar D. T., for­mulată de pârâtele P. M. și P. I., având în vedere că con­tes­ta­ția la executare a fost soluționată definitiv în dosarul inițial.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă reclamanta-pârâtă a fost obli­ga­tă să-i plătească pârâtei-reclamante suma de 4.937 lei cu titlu de cheltuieli de ju­decată, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial, cos­tul expertizelor și deplasările la instanță în toate instanțele.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta - pârâtă Co­mu­na I. reprezentată prin P. și pârâta reclamantă S. Coope­ra­ti­va de C. I..

P. recursul declarat, . a se dispune admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii for­mulate și precizate de reclamanta – pârâtă reconvențional .­pingerii cererii reconvenționale formulate de pârâta – reclamantă recon­ven­ți­o­nal S. C. de C. ieud.

În motivarea recursului s-a învederat Tribunalului că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304^1 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă 1865.

Instanța a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 1/2005, reținând în mod greșit că terenul ce a fost transmis în folosință de către Consiliul Popular I. către UJCOOP prin convenția din 1977 în vederea realizării construcțiilor pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum își menține acel regim juridic.

P. interpretarea dată dispozițiilor art. 107 alin. 1 din Legea nr. 1/2005 ins­tanța nu a luat în considerare două aspecte esențiale inserate în textul legal in­vocat: modul în care s-a realizat transmiterea în folosință și dacă acel teren este sau nu revendicat. Instanța în mod eronat a reținut că transmiterea folosinței terenului s-a re­alizat prin convenția din 1977. Acest document se referă doar la asigurarea fon­durilor necesare construirii spațiilor și nu face nicio mențiune cu privire la tran­smiterea vreunui drept de folosință asupra terenului. Este de observat că sin­gura mențiune cu privire la terenul pe care urmează a se realiza construcția este cea cuprinsă într-un document din 1977 intitulat „Concluzii”, în care se spe­­cifică doar că „amplasamentul s-a stabilit în centrul civic pe un teren pro­pri­etate de stat și se încadrează în schița de sistematizare a localității” și nu echivalează cu un acord expres referitor la transmiterea unui drept.

S-a subliniat că în legislația în vigoare la momentul edificării construcțiilor în litigiu e­xis­ta o reglementare a transmiterii unor bunuri imobile proprietatea statului că­tre unitățile cooperatiste, dispozițiile art. 1 din decretul nr. 244/17.06.1955 sta­tu­ând că: „terenurile proprietatea statului aflate în administrarea comitetelor e­xe­cutive ale sfaturilor populare, necesare pentru construcții unităților coo­pe­ra­tis­te pot fi transmise fără plată și fără termen de folosință acestora, prin decizia co­mitetului executiv al sfatului popular regional, respectiv a Comitetului E­xe­cu­tiv al Sfatului Popular al capitalei, date la propunerea comitetului executiv al sfa­tului popular deținător al terenului. Decizia va cuprinde denumirea unității ce primește terenul, dimensiunile și așezarea acestuia, felul și dimensiunile clă­di­rii ce urmează a se construi pe teren, precum și termenul începerii și ter­mi­nă­rii construcțiilor”.

Astfel, pentru a exista o transmitere valabilă a folosinței dreptului asu­pra terenului către unitatea cooperatistă este necesar a se întocmi o decizie în a­cest sens, care să corespundă exigențelor cuprinse în art. 1 din Decretul nr. 244/1955. La dosarul cauzei nu există vreo dovadă în sensul că ar exista un a­se­me­nea document.

Recurenta a mai precizat că prima instanță a desconsiderat și mențiunea din art. 109 din Legea nr. 1/2005 re­feritoare la terenurile care nu sunt revendicate. Potrivit textului invocat, numai acele terenuri transmise în folosință care nu sunt revendicate își mențin regimul juridic, or în speță, terenul asupra căruia instanța a constituit un drept de superficie în favoarea pârâtei – reclamante re­con­vențional este revendicat de către reclamantă și pe cale de consecință nu in­tră sub incidența dispozițiilor legale invocate de către instanță în justificarea ad­m­iterii cererii reconvenționale.

Având în vedere cele expuse, recurenta apreciază că instanța trebuia să constate ca incidentă instituția ac­ce­siunii imobiliare și să dea eficiență dispozițiilor art. 494 Cod civil, constatând un drept de proprietate asupra construcției în favoarea reclamantei și un drept de creanță în favoarea pârâtei, cu privire la contravaloarea materialelor și a muncii prestate în vederea edificării construcției.

P. recursul declarat, S. C. de C. I. a solicitat a se dispune modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și în ceea ce privește ca­pe­tele de cerere vizând constatarea faptului că SCC I. are un drept de fo­lo­sin­ță pe durata existenței construcțiilor asupra cotei indivize de 1/3 din terenul a­ferent spațiului comercial de la nr. 167 a cărui proprietar este; înscrierea în car­tea funciară a dreptului de superficie a SCC I., constând în dreptul de pro­prietate asupra spațiului comercial situat în I., nr. 167 și a dreptului de fo­­losință asupra cotei indivize din terenul aferent și în sensul admiterii în to­ta­li­ta­te a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, cu cheltuieli de ju­de­ca­tă.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a respins capetele de cerere cu privire la existența unui drept de folosință asupra cotei de 1/3 din te­renul aferent imobilului în natură spațiu comercial situat la numărul 167 și îns­crierea în cartea funciară a acestui drept de folosință, reținând în esență că a­­supra terenului pe care este situat acest spațiu comercial există înscris un drept de concesiune în favoarea Poștei Române, făcând trimitere la raportul de expertiză to­pografică întocmit în cauză, însă dintr-o eroare omite a analiza completarea la raportul de expertiză încuviințată în cauză. P. această completare se reidentifică terenul aferent spațiului co­mer­ci­al de la nr. 167 ca făcând parte din nr. top. 54/7/2/2/2 din care este dez­mem­bra­­tă de către expert suprafața de 187 mp căreia i se atribuie un nou nr. topo. 54/7/2/2/2/1. Nu există astfel suprapunerea reținută de instanță ca temei al res­pin­gerii acestui capăt de cerere între terenul pe care este situat spațiul co­mer­cial de la nr. 167 și terenul concesionat în favoarea poștei. De altfel, se poate ob­serva pe planul de amplasament întocmit de expert că Poșta este situată în a­pro­pierea imobilului în litigiu, însă nu pe același teren, ci într-o clădire sepa­ra­tă. Solicită admiterea și a acestor capete de cerere în ceea ce privește imobilul de la nr. 148, a cărui situație juridică este identică imobilului de la numărul 167.

În ceea ce privește în special constituirea dreptului de superficie, recurenta a învederat că atât doc­trina, cât și jurisprudența au statuat că acesta se dobândește în temeiul unei con­venții între părți, a unui testament, a prescripției achizitive sau chiar a legii. În doctrină, dreptul de folosință asupra terenurilor atribuit or­ga­niza­ți­i­lor cooperatiste înainte de anul 1990, a fost calificat ca un drept de superficie, dez­membrământ al dreptului de proprietate privată a statului. O asemenea ca­li­fi­care a fost determinată de faptul că nu se putea delimita dreptul de superficie de cel de folosință, pentru că în ambele cazuri se regăseau aceleași elemente. Drep­­tul de superficie se putea constitui pe orice teren proprietate privată, in­di­fe­rent de titular, chiar dacă acesta este statul sau o unitate administrativ-teri­to­ri­ală. Ceea ce este esențial pentru a putea vorbi de dreptul de superficie este fap­tul că, edificarea construcției trebuia să se facă numai cu acordul propri­e­ta­ru­lui.

În cazul de față, dreptul de superficie asupra cotei aferente din terenul în litigiu s-a născut la momentul edificării construcției, prin convenția părților. Construcția a fost edificată cu autorizație de construire, deci implicit cu acordul proprietarului terenului, existând în plus convenția încheiată între părți (UJCC și C. I.) din care rezultă implicit că spațiile comerciale au fost edificate de C. I., pentru UJCC din fondurile avansate de către aceasta.

Atâta vreme cât, la data la care s-a transmis în folosință terenul în liti­giu se găsea în proprietate socialistă de stat, Statul Român putea dispune în con­di­țiile și limitele legilor de atunci. Transmiterea folosinței te­renului pentru edificarea construcției, construcție în care beneficiara spațiilor comerciale era cooperația, era posibilă, consecința fiind că această entitate a dobândit un drept de folosință asupra cotei aferente din terenul în litigiu. Nu se poate nega pârâtei – reclamante reconvențional un drept de folosință asupra terenului cu privire la care aceasta, încrezându-se în reglementările legale și deciziile de natură administrativă ale epocii, a efectuat în condițiile specifice ex­pu­se anterior investiții constând în spațiile comerciale parte din complexul imo­bi­liar. Condițiile specifice economiei și legislației socialiste au determinat și mo­dalitatea de edificare a construcției, cooperația fiind cea pentru care și pe cheltuiala căreia s-au edificat spațiile comerciale.

În ce privește cheltuielile de judecată, solicită a fi acordate în toate ciclurile procesuale (cauza fiind în rejudecare), în cuantum total de 8.936 lei și nu doar 4.937 lei cum a dispus instanța de fond, având în vedere că aceste chel­tu­ieli reprezentând - 1.356 lei taxă de timbru în rejudecare, 580 lei - onorariu ex­pert și 3.000 lei onorariu în primul ciclu procesual, 1.000 lei recurs și 3.000 lei în rejudecare au fost dovedite cu chitanțele existente la dosarul cauzei.

P. întâmpinarea la recursul părții adverse, S. C. de Con­sum I. a solicitat respingerea acestuia, precizând că, chiar dacă nu este modalitatea tipică de transmitere a dreptului de folosință în vederea edificării de construcții de către unitățile cooperatiste întrucât în speță edificarea cons­tru­cțiilor în care se află spațiile comerciale în litigiu s-a făcut în regie proprie de către . în ceea ce privește spațiile comerciale acea con­venție din 1977 la care face referire instanța de fond în motivarea hotărârii, e­sențial este că edificarea construcției s-a făcut cu acordul proprietarului te­re­nu­lui, o dată cu dreptul de edificare a construcției transmițându-se și dreptul de folosință asupra terenului aferent. Ca atare, elementul de bază în constituirea dreptului de superficie sau mai precis a dreptului de folosință asupra terenului componentă a dreptului de superficie îl constituie așa cum în mod corect a reținut instanța, convenția din 1977.

Într-o altă abordare se impune a se preciza că în urma reformei ad­mi­nis­trative din anul 1968, în România regiunile au fost înlocuite de județe, ca atare sfaturile populare regionale nu mai existau în anul 1976, fiind înlocuite de consiliile populare județene. Sub acest aspect, așa cum a arătat și instanța de fond există decizia consiliului județean din 1967 prin care se hotărăște edifi­ca­rea construcțiilor în litigiu, respectiv, blocuri de apartamente cu spații co­mer­ci­a­le la parter, în legătură cu spațiile comerciale încheindu-se cu UJCOOP un con­tract nr. 2728/1976, existând astfel în acest sens acordul autorității . potrivit prevederilor legale în vigoare. Chiar în situația în care această con­­venție nu face mențiune expresă în sensul transmiterii folosinței terenului a­fe­rent construcției către cooperație, cuprinde dispoziții în sensul că se atribuie te­renul pentru realizarea construcției, . la parter, spa­ți­ile comerciale urmând a deveni proprietatea cooperației. Așadar constatarea dre­­p­tului de folosință a SCC I. asupra unei cote din terenul în litigiu se jus­ti­fi­că și din perspectiva legilor ce au reglementat succesiv activitatea coope­ra­ti­ve­lor de consum și care prevedeau și anterior Legii nr. 1/2005 existența acestui drept de folosință în favoarea cooperativelor. Declararea neconstituțională a pre­vederilor art. 107 din Legea nr. 1/2005 nu este de natură să înlăture exis­ten­ța acestui drept în patrimoniul SCC I., rațiunile declarării ca ne­con­sti­tuționale au vizat caracterul gratuit al folosinței. În ceea ce privește men­ți­u­nea făcută de recurentă privind menținerea acestui drept de folosință în măsura în care terenul nu este revendicat, învederează că în primul rând nu se mai pot ra­porta la conținutul art. 107 dată fiind declararea sa ca neconstituțională, în al doilea rând, pentru că legiuitorul a avut în vedere situația revendicării în baza legilor fondului funciar și nicidecum situația unei revendicări din partea unității de stat.

Evident că sub aspectul existenței dreptului de superficie este esențial a se stabili calitatea de proprietar al SCC I. asupra imobilelor spații comer­ci­ale. Acest fapt nu este contestat de către . fost contestat nici la fond și nici prin motivele de recurs nu se critică sub acest aspect hotărârea primei instanțe. Independent de aceasta, SCC I. a dovedit calitatea sa de pro­pri­etar asupra spațiilor comerciale: prin sentința civilă nr. 901/2009 a Ju­de­că­to­riei Dragomirești pro­nun­țată în dosarul nr._ s-a admis acțiunea în revendicare a SCC I. îm­potriva SCC Federalcoop Baia M. ș.a., constatându-se calitatea de pro­pri­e­tar a SCC I. asupra spațiilor în litigiu. Aceste spații au fost edificate din fon­durile UJCC, aceasta fiind beneficiara (proprietara) spațiilor comerciale în calitatea sa de for tutelar al Cooperativei de C. I., spațiile fiind înre­gis­tra­te direct în patrimoniul acesteia din urmă. Aceste spații au intrat direct în patrimoniul Consumcoop I., actual­men­te SCC I., aspect demonstrat prin declarația martorului audiat în cauză. P.­tru spațiile în litigiu s-au achitat impozitele aferente spațiilor comerciale de că­tre cooperativă, acestea fiind înregistrate în evidențele fiscale ca proprietatea SCC I. tocmai de către reclamantă.

Nu poate opera accesiunea imobiliară atât datorită faptului că potrivit art. 492 din vechiul Cod civil se instituie o prezumție relativă de proprietate în fa­voarea proprietarului terenului asupra construcției edificate pe acesta, pre­zum­ție care în speță a fost răsturnată, imobilul fiind edificat cu acordul pro­pri­e­ta­rului terenului în baza unor convenții care recunosc calitatea de proprietar a co­operativei asupra spațiilor în litigiu, cât și datorită faptului că se invocă ac­ce­si­unea numai în ce privește spațiile în litigiu și nu construcția în ansamblul său. Construcțiile au fost realizate cu autorizație de construire. Spațiile co­mer­ciale au fost finanțate de către UJCC Maramureș, aceasta având calitatea de beneficiar al lucrărilor de execuție a spațiilor comerciale potrivit convenției a­mintite.

De asemenea . întâmpinare la recursul părții ad­ver­se solicitând respingerea acestuia, reiterând în esență argumentele invocate în sprijinul admiterii recursului declarat.

Analizând sentința recurată, Tribunalul reține următoarele:

P. sentința civilă nr. 669/2003 din 27.05.2003, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 533//2003 s-a anulat în parte HG nr. 934/2002 în sensul că din anexa 37 „Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al co­mu­nei I.” s-au înlăturat poziția de la nr. crt. 15 - Cofetăria I. 198; nr. crt. 16 - Ma­gazin alimentar I. 167 și nr. crt. 18 - M. Mixt și Bufet I. 184. Re­­clamantă era în respectivul litigiu Federalcoop Maramureș în numele și pentru cooperativa aso­ci­a­tă Consumcoop I., iar între chemații în garanție, Consiliul Local I., sen­tin­­ța fiind așadar opozabilă părților în proces.

În considerentele acestei sentințe Curtea a relevat că toate bunurile care fac obiectul acțiunii se află în proprietatea tabulară sau extratabulară a re­cla­man­tei sau a cooperativelor de consum asociate, ca proprietate privată de grup re­cunoscută și ocrotită de art. 41 din Constituția României și de Legea nr. 109/ 1996, aceste bunuri nu fac pare din categoria celor care se încadrează în do­me­niu public de interes local al comunei.

P. decizia nr. 2585/2004 din 08.06.2004, respingând recursul pro­mo­vat împotriva acestei sentințe de Guvernul României, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că împrejurarea că reclamanta și-a dovedit dreptul de pro­pri­e­ta­te asupra bunurilor în discuție, care fac parte din patrimoniul său și au fost con­struite din fonduri proprii, pentru a servi obiectului de activitate, autoritățile lo­cale au acceptat declarații de impunere și încasare a taxelor și impozitelor a­su­pra proprietății iar emiterea HG nr. 934/2002 a constituit o vătămare a drep­tu­rilor recunoscute de lege.

Cu privire la aceste construcții s-a statuat așadar că nu fac parte din do­me­niul public al comunei, că sunt proprietatea cooperației, hotărârile judecă­to­rești anterior evocate fiind confirmate probator și de declarațiile de impunere (fi­le­le 46-47 dosar), înscrierile în registrul agricol 2012 (fila 48 dosar), devizul general aferent pro­iectului nr. 4468/1971 - . magazine la parter în ..

Astfel, se reține că pentru unul dintre cele două supraedificate s-a în­toc­mit documentația pentru . 6 apartamente și spații comerciale la par­ter, beneficiar fiind - pentru locuințe: Consiliul popular comunal I., iar pentru spații comerciale: UJCC, proiectant fiind Centrul de Proiectare Ju­de­țean Maramureș, în suprafață construită de 179,39 mp (Alimentara), ampla­sa­men­tul fiind pe un teren proprietate de stat; execuție în regie proprie de către Con­siliul Popular Comunal I.; spațiile comerciale au fost avizate de către UJECOOP cu nr. 65/12.05.1977.

În 24.09.1977 s-a încheiat o convenție privind asigurarea fondurilor ne­ce­sare construirii spațiilor comerciale de la parterul blocului cu 6 apartamente, con­form căreia partea aferentă spațiilor comerciale urma a se finanța din fon­durile UJCC Maramureș, executant fiind Consiliul popular comunal I., care tre­buia să preda spațiile către UJCC (fila 46 dosar).

De asemenea, contractul de proiectare nr. 2728/1976 s-a încheiat între Cen­trul de Proiectare Județean Maramureș și Întreprinderea Județeană a Coo­pe­rativelor de C. UJECOOP pentru proiectarea spațiilor comerciale de la parterul blocului de locuințe cu 6 apartamente din localitatea I., proiect nr. 5533/1976.

Într-un document din 1977 intitulat „Concluzii”, se spe­­cifică faptul că amplasamentul s-a stabilit în centrul civic pe un teren pro­pri­etate de stat și se încadrează în schița de sistematizare a localității.

Toate aceste probe scrise anterior evocate, coroborate cu depoziția mar­to­rului audiat, demonstrează că spațiile de la parterul celor două imobile sunt pro­prietate cooperatistă, fiind edificate din fondurile acesteia, cu obținerea au­to­rizației de construire, SCC I. a plătit impozitele aferente acestor spații, cooperația având un drept de folosință pe teren.

Inexistența unei decizii exprese a comitetului executiv al sfatului popular, în sensul prevăzut de art. 1 din decretul nr. 244 din 17.06.1955, de transmitere fă­ră plată și fără termen a terenului proprietatea statului, către unitatea coo­pe­ra­tistă, este lipsită de relevanță în contextul în care acordul cu privire la darea în folosință a terenului este cert prin prisma actelor depuse la dosar, Consiliul Po­­pular și unitatea cooperatistă chiar participând în comun cu fonduri pentru a e­difica imobilul în ansamblul său.

În aceeași ordine de idei, „revendicarea” la care se referă dispozițiile art. 107 din Legea nr. 1/2005 este cea eventual formulată de foștii proprietari ai te­renurilor, în baza legislației funciare, iar nu de către unitatea de stat, care a dat în folosință terenul.

Dispozițiile art. 488 Cod civil prevăd generic că „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”. Accesiunea este deopotrivă aplicabilă în ce privește bunurile mobile și imobile. În materie imobiliară, doctrinar se face distincție între accesiunea naturală – care se aplică aluviunii, avulsiunii, insulelor și prundișurilor, albiei unui râu și animalelor sălbatice – și accesiunea artificială, care implică intervenția factorului uman, iar nu a celui natural. În acest sens, prevederile art. 492 Cod civil stabilesc că „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

Textul normativ instituie așadar o dublă prezumție relativă: prezumția că plantațiile, construcțiile s-au ridicat de către proprietarul terenului pe cheltuiala sa și prezumția că respectivele lucrări aparțin proprietarului terenului.

Prima prezumție poate fi răsturnată dacă se dovedește fie că proprietarul a construit cu materiale aparținând altei persoane, situație în care sunt aplicabile prevederile art. 493 Cod civil, fie că o altă persoană a ridicat construcția, situație în care vor fi aplicabile dispozițiile art. 494 Cod civil.

Prezumția conform căreia proprietarul terenului este și proprietarul construcțiilor poate fi combătută într-un singur mod: dacă se dovedește încheierea unei convenții între proprietarul terenului și persoana care a edificat construcția, prin care să se recunoască acestuia un drept de superficie.

Cu alte cuvinte, dreptul de superficie este antiteza accesiunii imobiliare artificiale, iar pentru reglementarea situației juridice, constructorul poate invoca și proba numai un drept de superficie, care include proprietatea asupra construcției și folosința asupra terenului. Or acordul cu privire la darea în folosință a ternului a fost dovedit în cauză.

Raportat la aceste considerente, în mod corect s-a constatat inaplicabilă in­s­tituția accesiunii imobiliare artificiale cu privire la cele două supraedificate (la al căror etaj se găsesc de altfel apartamentele proprietatea locatarilor blo­cu­rilor) și în mod legitim s-a respins acțiunea în revendicare promovată de re­cla­mantă.

Conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie – . expert ing. Brodacs I., imobilul teren (161 mp) și con­strucție cu nr. administrativ 167 se identifică în CF nr. 2990/2 I. convertit în format CF electronic_ I. nr. topo. 54/7/2/2/2, proprietar fiind Co­mu­na I..

Expertul a revenit asupra primei identificări, eronate, în sensul că acest te­ren, în suprafață de 238 mp, din care blocul ocupă 177 mp, face parte din nr. topo. 54/1, înscris în CF 2990/2 I., asupra căruia se intabulase dreptul de con­cesiune pe o durată de 99 ani în favoarea Direcției Județene de Poștă Ma­ra­mu­reș. Asupra nr. topo. 54/7/2/2/2, corect identificat, nu este notat vreun drept de concesiune, iar Oficiul PTTR funcționează într-o altă clădire, nu în cea în li­ti­giu.

Pe cale de consecință, se impune în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 teza I, art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă 1865 a se admite recursul declarat de SCC I. și a se constata dreptul de superficie al acesteia în cotă de 1/3 parte și a­su­pra terenului de sub spațiul comercial situat în I. nr. 167, județul Maramureș, cu înscrierea în CF în favoarea pârâtei - reclamante a dreptului de superficie.

Și al doilea motiv de recurs este fondat. În ce privește cheltuielile de judecată în ciclurile procesuale anterioare, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă 1865 reclamanta – pârâtă va fi obligată să plătească pârâtei - reclamante SCC I. suma de 6.436 lei, chel­tuieli de judecată astfel: 2.500 lei onorariu avocat prim ciclu procesual (fi­le­le 92-93 dosar), 2.000 lei onorariu avocat recurs (filele 24-25), 1.120 lei taxă ju­diciară de timbru al doilea ciclu procesual (fila 201 vol. I), 236 lei taxă ju­di­ci­ară de timbru (fila 46 vol. II) și 580 lei onorariu expert Brodacs I. (fila 58 vol. II). D. aceste cheltuieli au fost dovedite în cauză și întrucât a căzut în pretenții, reclamanta-pârâtă trebuie obligată la achitarea lor în favoarea pârâtei-reclamante, pe temeiul culpei procesuale.

În aplicarea dispozițiilor art. 316 raportat la art. 298 și art. 274 Cod pro­cedură civilă 1865, recurenta . obligată să achite recurentei - in­ti­ma­te SCC I. cheltuieli de ju­de­cată în sumă de 2.252,25 lei reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru, conform actelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta . în I. nr. 147, județul Maramureș, cu domiciliul procesual ales în Baia M., .. 8, județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 932/2014 din 29.05.2014, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr._ 2011*.

Admite recursul declarat de recurenta S. C. de Con­sum I., cu sediul în I. nr. 167, județul Maramureș, împotriva sentinței ci­vi­le nr. 932/2014 din 29.05.2014, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în do­sarul nr._ pe care o modifică în parte, în sensul că:

Admite în totalitate cererea reconvențională formulată de pârâta-re­cla­man­tă SCC I..

Constată în favoarea pârâtei-reclamante un drept de superficie, în cotă de 1/3 parte, asupra terenului de sub spațiul comercial situat în .. administrativ 148 și asupra terenului de sub spațiul comercial situat în co­mu­na I. la nr. administrativ 167.

Dispune înscrierea în CF în favoarea pârâtei - reclamante a dreptului de superficie.

Obligă pe reclamanta – pârâtă să-i plătească pârâtei – reclamante suma de 6.436 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă pe intimata - recurentă . recurentei - in­ti­ma­te SCC I. suma de 2.252,52 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.2015.

PREȘEDINTEJUDECĂTORIGREFIER

S.-T. AlinaGiuroiu BrîndușaPop M. BogdanMăndicescu R.

Red. S.T.A./05.06.2015

Tred. M.R./2 ex./09.06.2015

Judecător la fond: L. B.