Uzucapiune. Decizia nr. 562/2012. Tribunalul MARAMUREŞ

S-a reținut că reclamanții au arătat că imobilul casă și teren în suprafață de 5296 mp au intrat în posesia lor în anul 1987 prin cumpărare de la numita Petrușca P. care la rândul ei le-a cumpărat de la Debreczeni I. și M., cei care au construit casa în anul 1930, depunând în acest sens la dosar, iar prin concluziile scrise au arătat că joncționând perioada posesiunii utile exercitată de reclamanți asupra imobilului cu perioada posesiunii utile exercitată de către vânzătorii succesivi s-a totalizat o perioadă mai mare de 30 de ani, posesia începând cu anul 1930, anul dării casei în folosință, conform evidențelor Primăriei Orașului C..

Analizând declarațiile martorilor audiați, instanța de fond a reținut că acestea atestă că imobilul casă și teren aferent au intrat în posesia reclamanților în anul 1987 prin cumpărare de la numita Petrușca P. care la rândul ei a cumpărat imobilele respective de la numiții soți Debreczeni I. și M., cei care au construit casa în anul 1930, toți aceștia exercitând, în intervalul de timp cât au deținut imobilele până la vânzare, o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar.

Prima instanță a relevat că în Nordul Transilvaniei extinderea legislației românești a avut loc prin Legea nr. 260/1945, anterior acestui moment uzucapiunea fiind reglementată prin legile maghiare și Codul civil austriac. Uzucapiunilor începute între momentul extinderii legislației civile române în Transilvania și data intrării în vigoare a Decretului - Lege nr. 115/1938, prin Legea nr. 241 din 12 iulie 1947 li s-au aplicat dispozițiile Codului civil român. În schimb, prescripțiile începute anterior datei de 04 aprilie 1945 urmează fie regulile prevăzute de dreptul privat maghiar, fie cele prevăzute de dreptul civil austriac care reglementau dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune fără înscriere în cartea funciară.

Câtă vreme, în materia uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii curgerii termenului de prescripție achizitivă, și câtă vreme, în speță, termenul de prescripție achizitivă a început să curgă, conform celor afirmate, în anul 1930, când erau în vigoare regulile prevăzute de dreptul privat maghiar (posesia utilă de 32 de ani) și cele prevăzute de dreptul civil austriac care completau aceste reguli maghiare, prima instanță a apreciat că uzucapiunii de care doresc să se prevaleze reclamanții îi sunt aplicabile exclusiv aceste reguli.

Întrucât uzucapiunea, în cazul din speță, a început în jurul anilor 1930 legea aplicabilă era legea maghiară, cu condiția ca posesia să fie utilă. În această situație, s-a apreciat că posesia exercitată de constructorii casei, numiții Debreczeni I. și Debreczeni M., de la data edificării casei - anul 1930 -, fiind utilă, a fost aptă pentru a se putea constata îndeplinite condițiile uzucapiunii după 32 de ani de folosință. Deci, practic, terenurile și casa în discuție ar fi fost uzucapate de către cei doi soți constructori până prin anii 1962, astfel încât cei care au continuat efectiv posesia faptică, respectiv cumpărătoarea din anul 1970, numita Petrușca P. avea deja în folosință un teren ce constituia deja proprietatea numiților Debreczeni I. și Debreczeni M..

S-a precizat că unirea (joncțiunea) posesiilor, ca instituție de drept, operează numai în cazul în care nu este vorba și de o posesiune a titularului dreptului de proprietate. Aceasta deoarece numai într-o asemenea situație are sens joncțiunea, iar nu și în cazul în care, fiind titulară de drept, persoana respectivă poate oricum să transmită succesorului dreptul respectiv fără a fi necesară invocarea uzucapiunii. Prescripția achizitivă este o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate și se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul nu se află în posesia sa. Or, dacă însuși proprietarul are posesia, acest fapt pozitiv al său îi conservă dreptul, iar nicidecum nu poate să îl afecteze negativ prin unirea duratei acelei posesii cu durata posesiei, care la un moment dat, începe să fie exercitată de o persoană netitulară a dreptului. Pe cale de consecință s-a arătat că nu este admisibilă, la unirea posesiilor invocată de reclamanți, luarea în calcul a duratei posesiei exercitate de numiții Debreczeni I. și Debreczeni M., după anul 1962 și până la înstrăinarea imobilelor realizată de aceștia, conform susținerilor reclamanților, în anul 1970.

Ca atare, prima instanță a apreciat că din 1970, momentul în care numiții Debreczeni I. și Debreczeni M. au înstrăinat imobilele prin act sub semnătură privată către numita Petrușca P., se poate pune, eventual, problema unei noi uzucapiuni de către cel care a avut folosința faptică, efectivă a terenurilor în litigiu, respectiv numita Petrușca P. și apoi reclamanții, perioadă în care era în vigoare deja Legea nr. 115/1938.

În consecință, fiind în regim de carte funciară, supus dispozițiilor Legii nr. 115/1938, în condițiile în care termenul de prescripție achizitivă ar fi început să curgă în anul 1970, reclamanții ar fi trebuit să se prevaleze de dispozițiile privitoare la uzucapiunea reglementată de art. 27 sau art. 28 din Legea nr. 115/1938, neputând invoca cu succes în favoarea lor uzucapiunea de 30 de ani reglementată de art. 1890 Cod civil. De altfel, posesia exercitată de către reclamanți nu se încadrează în nici una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de Decretul – Lege nr. 115/1938.

S-a reținut că reclamanții nu au învestit instanța nici cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe dispozițiile art. 27 ori art. 28 din Legea nr. 115/1938, ci cu o cerere în uzucapiune întemeiată pe art. 1890 Cod civil, coroborat cu art. 1860 Cod civil, cerere care nu poate fi primită.

Pe de altă parte, s-a arătat că este real că potrivit art. 1845 Cod civil, domeniul privat al statului este supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor, însă la fel de adevărat este că în art. 1844 cod civil se prevede că „nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase în afară din comerț”.

Domeniul privat al statului și al unităților administrativ teritoriale a primit consacrare legală abia prin art. 6 din Legea 18/1991, art. 81 din Legea 69/1991 și art. 4 din Legea 213/1998, iar prin Constituția din 1991 nu se putea prescrie proprietatea de stat, avându-se în vedere caracterele acestui tip de proprietate, inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă și care astăzi aparțin doar domeniului public al statului. În perioada regimului comunist, nu se poate pune problema lipsei de pasivitate a proprietarilor tabulari și a moștenitorilor acestora, imobilul fiind în proprietatea fostului stat comunist. Numai de la această dată (1991), eventual, starea de pasivitate a proprietarilor tabulari poate fi invocată, inclusiv prin invocarea unui termen de prescripție achizitivă, ceea ce nu este cazul în speță (nefiind împlinit termenul de prescripție prevăzut de Codul civil).

De asemenea, instanța de fond a reținut că prescripția achizitivă ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate presupune exercitarea unei posesii utile pe o perioadă îndelungată de timp, posesie utilă care presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1847 Cod civil. Din definiția posesiei, rezultă că, pentru existența posesiei sunt necesare două elemente: unul material – corpus și altul psihologic – intențional. Spre deosebire de elementul material, elementul psihologic, intențional, constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui drept real, or reclamanții nu puteau să se comporte ca și proprietar asupra terenului aparținând statului, în perioada anterioară anului 1991.

Cum Legea nr. 7/1996 a intrat în vigoare în luna martie a anului 1996, s-a constatat că nu este îndeplinită condiția ca faptul posesiei să dureze 30 de ani pentru a se invoca cu succes dispozițiile Codului civil (art. 1890 Codul civil).

În ceea ce privește construcția, instanța de fond a reținut că în niciun caz reclamanții nu pot invoca dobândirea asupra acesteia a dreptului de proprietate prin uzucapiune, fiind necesar ca în prealabil aceștia să își dovedească proprietatea asupra terenului pe care este edificată construcția.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții M. C. și M. M., solicitând modificarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 și 3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul admiterii cererii lor.

În motivarea recursului, s-a învederat Tribunalului că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, instanța examinând cererea prin prisma unor dispoziții legale care nu au fost invocate de parte și puse în discuție.

S-a precizat că, este adevărat că momentul începerii posesiei de către autorii reclamanților asupra imobilelor care fac obiectul acțiunii se situează în anul 1930, însă în mod greșit reține instanța că aceștia au devenit proprietarii imobilelor astfel că nu se poate invoca unirea posesiei recurenților cu a acestora, câtă vreme ei nu au solicitat să le fie recunoscut acest drept și nu l-au înscris în cartea funciară, deci nu au calitatea legală de proprietari.

Recurenții au arătat că în prezent proprietar tabular este Statul Român, iar calitate procesuală pasivă are acesta în problema de drept dedusă judecății, condiții în care în mod greșit reține instanța de fond că este inadmisibilă joncțiunea posesiilor reclamanților cu a autorilor Debreczeni I. și Debreczeni M., că ar fi inadmisibilă luarea în calcul a duratei posesiei exercitate de aceștia.

S-a învederat că, chiar dacă au devenit proprietari ca urmare a posesiei exercitate sub nume de proprietar, numiții Debreczeni nu au solicitat constatarea dobândirii dreptului și înscrierea în cartea funciară, ceea ce permite reclamanților să invoce în favoarea lor dobândirea acestui drept prin intermediul joncțiunii posesiilor, posesorii anteriori nefiind proprietari tabulari.

Recurenții au precizat faptul că invocarea joncțiunii posesiilor este o facultate pentru posesor, dar dacă acesta se prevalează de posesiunea autorului, este obligat să o continue în aceleași condiții. Pentru ca joncțiunea să poată avea loc, cel care invocă uzucapiunea trebuie să dețină bunul de la autorul său pe baza unui raport juridic. P. urmare, joncțiunea, adică continuarea posesiunii de la fostul posesor nu este posibilă atunci când aceasta nu a fost transmisă posesorului actual de la cel anterior, deoarece în cazul neîndeplinirii acestei condiții urmează să înceapă să curgă o nouă posesiune, dar în cazul de față transmiterea posesiei de la fiecare autor s-a făcut în baza unui raport juridic respectiv prin act sub semnătură privată.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 1847 Cod civil și au arătat că, prin probele administrate în cauză au făcut dovada exercitării unei astfel de posesii atât de către ei, cât și de către autorii lor, putându-se astfel prevala de prerogativa joncțiunii posesiilor reglementată de legiuitor prin dispozițiile art. 1860 Cod civil.

Raportat la momentul începerii posesiei în persoana autorilor reclamanților nu se poate invoca faptul că terenul proprietatea privată a Statului Român nu se putea uzucapa, terenul din litigiu nu a aparținut niciodată domeniului public ci a fost și este și în prezent domeniu privat, astfel că acesta poate fi uzucapat, iar pentru terenul din domeniul lui privat statul este supus aceleiași prescripții achizitive ca și particularii.

Intimatul nu a depus întâmpinare,

Analizând recursul promovat, Tribunalul îl apreciază nefondat, urmând a-l respinge, în temeiul prevederilor art. 312 al. 1 teza a doua, pentru considerentele ce succed:

Reclamanții au invocat ca moment al începerii posesiei numiților Debreczeni I. și Debreczeni M., anul 1930, așadar în mod corect prima instanță a analizat cererea lor din perspectiva condițiilor prevăzute de legislația maghiară, iar nu a celor reglementate de Codul civil de la 1864, care s-a aplicat în Nordul Ardealului doar începând cu data de 4 aprilie 1945, conform art. 1 din Legea nr. 260/1945. Prescripțiile achizitive sunt guvernate de legea aplicabilă la momentul începerii posesiei, or anterior Codului civil din 1964, această lege în regiunea în care este situat imobilul în litigiu era cea maghiară, Codul civil austriac fiind aplicabil în alte zone din Nordul Ardealului.

Dreptul consuetudinar maghiar recunoștea posesiei efect achizitiv la expirarea unui termen de 32 de ani, cu condiția ca posesia să fie utilă, la expirarea termenului de 100 ani pentru bunurile statului și 40 ani pentru bunurile bisericii.

Întrucât numiții Debreczeni I. și Debreczeni M. au început posesia asupra imobilului în anul 1930, rezultă că termenul uzucapiunii s-ar fi împlinit în favoarea lor în anul 1962, moment în care aceștia teoretic ar fi devenit proprietari. Raportul juridic stabilit între Debreczeni I., Debreczeni M. pe de o parte și Petruska P. pe de altă parte, conform înscrisului sub semnătură privată denumit contract de vânzare-cumpărare încheiat în data de 25.07.1970 și depus la fila 17 dosar, ar fi fost un raport juridic stabilit între proprietar și posesor, iar nu între posesori, astfel că instituția joncțiunii posesiilor (reglementată de altfel de Codul civil) nu era aplicabilă în speță decât cel mult între posesia reclamanților și cea a numitei Petruska P.. În această ipoteză însă urma să se aplice prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, în vigoare în anul 1970, care stabilesc condiții diferite în materia uzucapiunii.

Este irelevant că numiții Debreczeni I. și Debreczeni M. nu ar fi solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune și nu l-au reflectat în cartea funciară. Prescripția achizitivă operează cu efect retroactiv, uzucapiunea fiind un mod originar de dobândire a proprietății, astfel încât posesiei lor nu i se aplică prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938.

Dar pe de altă parte Tribunalul reține că proprietari tabulari asupra terenului în litigiu, identificat prin planul de amplasament și delimitare întocmit extrajudiciar de expert S. M., sunt . din 13 septembrie 1939, cu titlu de împroprietărire, în CF nr. 713 C. (nr. topo. 2446/1 și 2504) respectiv „Erarul Român”, conform înscrierii din 25 iunie 1921, în CF nr. 1 C., asupra parcelelor cu nr. topo. 1127, 1128, 1129, 1130, 1134, 1135, 1136, 1137, 1190 și 1191. Sintagma”Erarul Român” semnifică domeniul public. De altfel, prin anexa nr. 6 cuprinzând inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al orașului C., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 665 bis din 9 septembrie 2002, o . parcele identificate în CF nr. 1 C. au fost incluse în domeniul public.

Așadar posesia exercitată de către reclamanți și autorii acestora nu era utilă, lipsind elementul animus sibi habendi. Domeniul privat al statului a fost reglementat doar prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991, anterior disocierea domeniu public – privat nefiind aplicabilă, sens în care primeau deplină incidență dispozițiile art. 1844 Cod Civil. Apartenența actuală a terenului înscris în CF nr. 713 C. la domeniul privat al orașului, atestată prin adresa depusă la fila 29 din dosarul de fond nu determină o altă concluzie.

În raport de toate aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenții M. C. și M. M., ambii domiciliați în C., ., județul Maramureș, în contradictoriu cu intimatul Orașul C. prin P., împotriva sentinței civile nr. 3269 din 29.03.2012, pronunțată de Judecătoria Baia-M. în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 4 iulie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER

S.-T. A. Ț. D., W. D. B. D.

în c.o. semnează

președintele instanței

Red. S.T.A./25.07.2012

T.Red.O.V./25.07.2012/5 ex.

..D./26.07.2012

Jud. la fond: C. G.