Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 692/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 692/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 4271/102/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5294/2012)
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
SENTINȚA CIVILĂ NR.692
Ședința publică de la 7 Martie 2013
Completul constituit din:
Președinte E. O.
Grefier C. S.
Cu participarea Ministerului Public reprezentant de doamna procuror R. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul M.
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulate de partea reclamantă L. E. cu domiciliul în com.Bălăușeri, ., jud.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice M. cu sediul procesuale ales la sediul D.G.F.P.M., din Târgu M., ..1-3, jud.M., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 28 februarie 2013 când instanța a amânat pronunțarea pentru data de azi, încheiere care face parte integrantă din prezenta.
TRIBUNALUL,
Deliberând, constată că:
Prin cererea înregistrată la data de 11 MAI 2012 pe rolul Tribunalului M., formulată, partea reclamantă L. E. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca în urma materialului probatoriu ce se va administra în contradictoriu cu acesta, să se pronunțe o hotărâre prin care:
- să se constate caracterul politic al măsurii prizonieratului și a deportării în URSS, în perioada 04.05.1945 – 22.04.1946, a soțului acesteia, numitul L. LADISLAU;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura anterior enunțată;
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate;
În motivarea cererii formulate, partea reclamantă a arătat că numitul L. LADISLAU a fost luat prizonier și deportat în fosta U.R.S.S. în perioada 04.05.1945 – 22.04.1946, măsură prin care i s-au adus grave prejudicii pentru care nu a fost încă despăgubit.
În drept s-au invocat prevederile art. 4, alin. 4 și art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
S-a depus la dosarul cauzei copia actului de identitate a reclamantei, copii ale actelor de stare civilă, copie livret militar.
Direcția Generală a Finanțelor Publice M., în numele Ministerului Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a arătat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1, lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În considerentele hotărârii s-a arătat că după anul 1989 statul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la repararea pagubelor pricinuite de suferințele cauzate de regimul comunist anterior adoptând reglementări în acest sens. S-a apreciat că nu poate exista o „obligație morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Analizând actele normative incidente în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1, lit. a) din Legea nr. 221/2009, ambele cu aceeași finalitate. Considerațiile din expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit cărora pot exista situații în care măsuri reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist nu pot constitui baza instituirii unei noi norme juridice, cu scop identic celui prevăzut de Decretul nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată, prestații lunare sau o sumă globală. De asemenea prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume de cel al dreptății și al echității. S-a concluzionat astfel că acordarea de despăgubiri pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici contravine legii fundamentale a României.
Analizând cererea formulată, pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare, instanța apreciază că aceasta este nefondată.
Astfel, potrivit celor menționate în livretul militar depus la dosar, prizonieratul soțului părții reclamante s-a desfășurat în intervalul 04.05.1945 – 22.04.1946, fără să reiasă din acesta motivul pentru care persoana respectivă a devenit prizonier.
Potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Prin urmare, măsura prizonieratului nu este inclusă de legiuitor în enumerarea legală.
Cu toate acestea, separat de aceste situații expres prevăzute de legiuitor, dispozițiile art. 4 alin. 2 din același act normativ, lasă la latitudinea instanței de judecată a aprecia și în alte situații, dacă o măsura administrativă a avut sau nu un caracter politic. „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Chiar dacă partea reclamantă a invocat prin cererea introductivă faptul că în ceea ce-l privește pe antecesorul ei a fost dispusă o măsură administrativă cu caracter politic, în lipsa unor alte probe, simpla mențiune a faptului că a fost prizonier de război, nu poate duce inevitabil la concluzia că această măsură a avut caracter politic.
În primul rând măsura respectivă nu a fost luată de către organe ale statului român ci de armata sovietică. Chiar dacă luarea de prizonieri de către armata sovietică a intervenit după încheierea Convenției de armistițiu dintre România și URSS din 12 septembrie 1944, fiind de notorietate că după 23 august 1944 aliatul sovietic a dezarmat și luat prizonieri aproximativ 150.000 soldați ai armatei române, răspunderea acestei măsuri nu poate fi imputată statului român. Sub acest aspect trebuie avut în vedere și faptul că acordarea de drepturi pentru persoanele care au fost constituite ca prizoniere de către partea sovietică după data de 23 august 1944 a fost reglementată de dispozițiile art. 1 din Decretul–Lege nr. 118/1990.
În al doilea rând prizonieratul menționat în acțiunea introductivă a început anterior datei de 6 martie 1945, dată a instaurării regimului comunist în România și ulterior căreia Legea nr. 221/2009 apreciază că unele măsuri administrative au avut caracter politic.
În consecință, instanța reține că măsura prizonieratului în U.R.S.S., menționată de partea reclamantă, nu a avut caracter politic și nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.
În această situație cererile accesorii, privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daunele morale și materiale cauzate reclamantei în urma prizonieratului antecesorului său urmează să fie respinse ca netemeinice.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va lua act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă formulată de partea reclamantă L. E. cu domiciliul în com.Bălăușeri, ., jud.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice M. cu sediul procesuale ales la sediul D.G.F.P.M., din Târgu M., ..1-3, jud.M..
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2013.
Președinte,Grefier,
E. O. C. Șimon
Red.E.O/08.03.2013
Tehnored.C.S./20.03.2013
4 pag/ 5 ex.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 321/2013. Tribunalul MUREŞ | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 865/2013.... → |
|---|
