Contestaţie la executare. Decizia nr. 54/2016. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Decizia nr. 54/2016 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 54/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBOLT:2016:020._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 54/2016
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. O.
Judecător V. V.
Grefier A. D.
Pe rol, soluționarea apelului declarat de apelanta intimată Administrația Județeană a Finanțelor P. O., cu sediul în Slatina, . A județul O., împotriva sentinței civile nr. 859 din 15.04.2015, pronunțata de Judecătoria Caracal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator C. O. F., domiciliat în .. .. 27. jud. O., CNP_, cu domiciliu procesual ales în C., jud. D., . nr. 24, . obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța în conformitate cu prevederile 131 alin. 1 raportate la dispozițiile art. 95 alin. 2 privitoare la competența Tribunalului și art. 466 alin. 1 Cod prod. Civ. privitoare la calea de atac a apelului, constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Întrucât prin cererea de apel apelantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de soluționare și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 859/15.04.2015, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Caracal a admis contestația la executare formulată de contestatorul C. O. F., în contradictoriu cu intimata A.N.A.F.- D.G.R.F.P.C. - AJ.F.P.O.-SERVICUL FISCAL MUNICIPAL CARACAL,a anulat titlul executoriu nr._/15.12.2014 și somația nr._/15.12.2014 și toate actele de executare silită din dosarul nr. 28/_ /_ și a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
P. a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în dosarul de executare nr._/2015 al intimatei AJ.F.P.O.-SERVICUL FISCAL MUNICIPAL CARACAL, s-a declanșat executarea silită împotriva contestatorului CIRCIUMARU O. F., întocmindu-se diverse acte de executare( titlu executoriu, somații), ca urmare a comunicarii deciziei de imputare nr._ din 14.02.2014 emisa de I.G.P.R. prin care acestuia i s-a imputat suma de 20.265 lei reprezentând diferența din totalul cheltuielilor de intretinere pe timpul școlarizării pe care „Academia de Politie A. I. C. „ din București le-a suportat si cota parte din acestea corespunzătoare perioadei lucrate in M.A.I., ca urmare a nerespectarii angajamentului semnat la data de 01.09.2005 si înregistrat la instituita de invatamant superior susmenționata sub nr. 5560/01.09.2005, prin incetarea raporturilor de serviciu la cerere, incepand cu data de 10.12.2013, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea acestuia, conform Ordinului M.A.I. nr 11/5276/10.12.0213.
În titlul executoriu nr._/15.12.2014 emis de intimată, se specifică faptul că a expirat scadența/termenul de plată al obligațiilor fiscale înscrise în documentul prin care s-a stabilit sau individualizat suma de plată. Se menționează la rubrica „natura obligației fiscale" că este vorba despre „venituri din confiscări", iar cuantumul sumei datorate este de_ lei.
S-a reținut că suma reprezentând cheltuieli de școlarizare nu reprezintă o creanță fiscală în înțelesul art. 21 din O.G. nr. 92/2003, drepturile și obligațiile contestatorului fiind născute printr-un contract ( nr. 5560) încheiat în anul 2005, după admiterea în Academia de Poliție și nu aveau nicidecum caracter fiscal.
Drepturile contestatorului constau în a i se asigura întreținere pe timpul școlarizării, iar obligația corelativă consta în prestarea unei activități salariate în cadrul Ministerului Internelor, timp de 10 ani după absolvire. Raportul juridic astfel născut în anul 2005 este unul de drept civil, drepturile și obligațiile ce alcătuiesc conținutul acesteia putând fi valorificate în condițiile dreptului comun.
S-a reținut că răspunderea materială, așa cum este prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, reprezintă o formă a răspunderii juridice care constă în obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege, prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor, fiind o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat/miliar.
Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 prevăd un regim special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată potrivit art. 2.
Potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998 se stabilește semnificația termenului „militar", în sensul acestei ordonanțe, și anume: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviști concentrați sau mobilizați, elevi și studenți ai instituțiilor militare de învățământ, militari angajați pe bază de contract și cadre militare.
Prin raportare la dispozițiile art. 12-17 din O.G. nr. 121/1998, care detaliază condițiile angajării răspunderii materiale, instanța de fond a apreciat că răspunderea contestatorului nu este angajată în temeiul acestui act normativ.
In consecință, nu sunt aplicabile în speță nici dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care atunci când militarii sunt trecuți în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajați încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unități militare, unitățile militare care au în evidență debite din imputații definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare pe raza cărora domiciliază debitorii.
In alte situații decât cele special prevăzute de O.G. nr. 121/1998, menționate mai sus, devin incidente dispozițiile art. 51 din Ordonanță- conform cărora, în situațiile neprevăzute de prezența ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile".
S-a apreciat că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, opinia exprimată de Direcția Generală Legislație și Proceduri fiscale din cadrul A.N.A.F.. în sensul că: ..sumele reprezentând cheltuieli de școlarizare imputate prin decizii emise conform legii, nu au natura juridică a unor creanțe fiscale, ci reprezintă restituiri/recuperări de credite bugetare având natura juridică a acestora, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 16 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și se supun regulilor stabilite prin această lege și nu celor prevăzute de Codul de procedură fiscală", este cea corectă.
Celelalte critici formulate de contestator nu au mai fost analizate, fiind esențială aprecierea că nu există creanță fiscală, ceea ce atrage nulitatea titlului și a tuturor actelor de executare, indiferent de forma și eventualele vicii ale acestora.
Apărările intimatei în sensul că somațiile au fost încheiate conform Codului de procedură fiscală și că hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din MAI este definitivă nu au relevanță în ceea ce privește aprecierea creanței ca fiind sau nu o creanță fiscală.
S-a concluzionat că suma reprezentând cheltuieli de școlarizare, nedecurgând din raporturi de drept material fiscal, nu reprezintă o creanță fiscală în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, și nici o obligație fiscală, așa cum este definită de art. 22 din același act normativ.
Drepturile și obligațiile contestatorului, născute prin contractul încheiat după admiterea la Academia de Poliție, nu au caracter fiscal, ci reprezintă drepturi și obligații de natură civilă, supuse dreptului comun.
Astfel fiind, instanța de fond a constatat că executarea silită trebuia făcută în una din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, norma generală în materie, iar nu în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare silită a creanțelor bugetare, care vizează creanțe constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă venituri publice.
În temeiul art. 453 C.proc.civ., la cererea contestatorului, intimata a fost obligată să plătească acestuia suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând în taxa de timbru.
Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat apel apelanta intimată Administrația Județeană a Finanțelor P. O., susținând că a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.pr.civ.).
A arătat că SFM Caracal a inceput executarea in baza înștiințării emisa de către Ministerul Administratiei si Internelor, Direcția Generală a municipiului București că în sarcina intimatului contestator a fost stabilit debitul în sumă de 20.265 RON cu titlu de despăgubiri provenind din taxe de școlarizare, stabilite de MAI, conform deciziei de imputare nr._/14.02.2014, în baza art.141 din OG.92/2003, fiind doar organ de executare a unei creanțe bugetare, ivită în urma nerespectării prevederilor angajamentului încheiat de către contestatorul Circiumaru O. F. și Academia de Poliție „A. I. C.",așa cum fuseseră stabilite conform angajamentului inregistrat sub nr. 5560 din 01.09.2005 .
S-a mai arătat că, în raport de dispozițiile art.110 alin. 3 din OG.92/2003, petentul neîndeplinindu-și obligația de plată care a rezultat din decizia de imputare, titlul de creanță devine executoriu.( art 141 OG 92/2003).
M.A.I., neavând organe de executare proprii, a trimis spre executare SFM Caracal debitul care reieșea din decizia de imputare nr 581.525/14.02.2015, așa cum prevede alin.10 din același articol.
Având in vedere aceste prevederi, a solicitat instanței să rețină faptul că există un protocol încheiat intre ANAF si MAI in ceea ce privește încasarea acestor debite de către organele fiscale.
În ceea ce privește contestația la executare, în raport de prevederile art. 169 alin. 3 din OG.92/2003 coroborate cu prevederile art. 712 alin 2 din N.C.pr.civ. a susținut că in mod clar instanței ii este interzis, în mod expres, să intre pe fondul titlului atât timp cat acesta provine de la un organ jurisdictional și pentru acesta este prevăzută o alta cale de atac, nu contestația la executare.
Astfel, in ceea ce privește contestația la executare in materie fiscală, când executarea are la bază un titlu emis de instanțele de judecată sau de alte organe jurisdicționale, nu se pot invoca decât apărări de formă și nu de fond, având in vedere ca pentru fondul acestor titluri executorii există căi de atac specifice.
Prin încetarea raporturilor de muncă dintre contestatorul din aceasta cauza si MAI, acesta și-a pierdut calitatea de polițist, astfel ca datoria în suma de 20.265 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare, a fost scăzută din evidența contabilă a angajatorului său și a fost luată în evidentă de Administrația Finanțelor P. Caracal în conformitate cu prevederile art. 47din OG nr. 121/1998.
S-a mai arătat că prin Angajamentul de plata încheiat intre contestator și Academia de Poliție A. I. C., acesta și-a însușit obligația de plată a sumei de 20.265 lei, așa cum se precizează la art. 26 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
În ceea ce privește recuperarea prejudiciului, în mod normal salariatul (în cazul în speță polițistul astfel cum este definit la art. 7 din OG nr. 121/1998) răspunzător urmează să acopere prejudiciul cauzat, de bună-voie, fără să fie silit de angajatorul păgubit sau organul de executare.
In cadrul procesului verbal de cercetare administrativa nr. 581.387 din 10.02.2014 s-a justificat si probat valoarea pagubei, determinată cu certitudine, având in vedere art.1 lit. c din Normele Metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor / programelor de specializare, perfecționare, stagii de practica, in tara sau in străinătate, si modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-si respecta angajamentele încheiate, aprobate prin Ordinul Ministrului Administrației si Internelor nr. 1122/05.01.2006, potrivit cărora polițiștii care, din motive imputabile lor, nu au îndeplinit serviciul in unitățile la care au fost încadrați si dupa caz, mutați ulterior pe perioada stabilita prin angajament, sunt obligați sa restituie cheltuielile de întretinere pe timpul școlarizării.
Același act normativ, la art. 4 lit. c menționează faptul ca prin „motivele imputabile" se înțelege pentru polițiști - încetarea raporturilor de serviciu in perioada de angajament in cazurile prev de. art. 69 lit.d), f), g), h), i), k) si l) din Legea nr.360/ 2002 privind Statutul polițistului, cu modificările si completările ulterioare. Totodata, cheltuielile de intretinere pe timpul școlarizării sunt definite de art. 3 lit b) din același act normativ: ca fiind cheltuieli efectuate cu hranirea, echiparea, cazarea pe timpul studiilor, transportul dus intors pe timpul vacantelor si alte drepturi pentru studenții Academiei de Politie A. loan C. si absolvenții acesteia care nu respecta angajamentul semnat in baza Hotărârii Guvernului nr. 137/1991 cu modificările si completările ulterioare si a Legii nr.360/2002 cu modificările ulterioare .
In acest context, având in vedere ca încetarea raporturilor de serviciu a fost la cerere este prevăzuta de art. 69 lit d) din Legea nr.360/2002, in raport cu normele juridice detaliate mai sus, s-a constatat de către comisie ca au fost întrunite condițiile răspunderii materiale in sarcina contestatorului in cauza.
Prin luarea în evidența fiscală a sumei de 20.265 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare, petentul a devenit subiect al raportului juridic fiscal, dobândind calitatea de contribuabil în sensul art. 17 alin. (2) din OG nr. 92/2003, unde se stipulează: „Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii.", dobândind drepturile și obligațiile părților in raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului stat stabilite prin Codul de procedură fiscală.
Petentul nu face dovada contestației in conformitate cu prevederile art. 43 din ordonanța nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea materială a militarilor, a Hotărârii 68 din 27.06.2014 pronunțata in dosarul_/2014 pronunțata de Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de jurisdicție a imputatiilor fata de contestația împotriva Deciziei de imputare nr._ din 14.02.2014.
În continuare, a expus conținutul art.25 alin 1 si 2 din Ordonanța Guvernului României 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor coroborat cu art. 75 din Instructiunile nr.114/22/07.2013 privind răspunderea materiala a militarilor pentru pagubele produse M.A.I. cu modificările si completările ulterioare, si a art.33 alin.2 si art.54 alin.2 Legeanr.384/2006 privind statutul gradaților si soldaților voluntari, art. 70 și 77 din Legea 360/2002 privind Statutul polițistului, art. 1,17 din Hotărârea nr. 294 din 21 martie 2007 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție "A. I. C." din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, art. 28, 29 din Ordinul nr. 665 din 28 noiembrie 2008 privind unele activități de management resurse umane în unitățile Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Din analiza acestor doua acte normative reiese, in mod clar, că toate cheltuielile cu școlarizare dar și celelalte cheltuieli de intreținere ale contestatorului s-au făcut de la bugetul de stat, aceasta absolvind Academia de Politie"A. I. C." care este o instituție publică, susținută financiar de bugetul de stat.
Imputația stabilită in sarcina contestatorului ,ca urmare a nerespectării unui angajament de plată al acesteia față de un organ al statului român prin care se obligă să restituie cheltuielile efectuate de MAI cu întreținerea și școlarizarea sa,sunt și ele tot creanțe către bugetul de stat atât timp cât aceste cheltuielii școlarizarea s-au efectuat tot de la bugetul de stat, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Menționează că aceste cheltuieli pe care contestatorul s-a angajat să le returneze vor reveni la bugetul de stat sub forma unor venituri pe care bugetul de stat le are de recuperat de la contestator din prezenta cauza
Precizează că instanța a analizat natura debitului si a concluzionat ca acesta nu reprezintă creanța fiscala si nu se încadrează in prevederile art. 22 din OG 92/2003 R.
În această privință, apelanta susține că acest debit, este adevărat, nu izvorăște din taxe sau impozite ci, este o creanță pe care structurile ANAF o urmăresc ca și organe de executare atât timp cât o altă instituție publică MAI, care nu a fost citata in cauza pentru a-si formula apărarea in vederea susținerii titlului in cauza, nu are in structura sa organe de urmărire executare și încasare ale debitelor proprii.
Prin Angajamentul de plata acesta și-a însușit obligația de plată a sumei de 20.264,55 lei așa cum se precizează la art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Prin încetarea raporturilor de muncă dintre intimatul contestator si MAI cel dintâi și-a pierdut calitatea de polițist, astfel ca datoria în suma de 20.264,55 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare, a fost scăzută din evidența contabilă a angajatorului său și fost luată în evidență de Administrația Finanțelor P. Caracal în conformitate cu prevederile art. 47 din OG nr 121/1998.
Prin luarea în evidența fiscală a sumei de 20.264,55 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare, intimatul a devenit subiect al raportului juridic fiscal, dobândind calitatea de contribuabil în sensul art. 17 alin. (2) OG nr. 92/2003.
In speța de față, apelanta susține că instituția are calitatea strict de executor al unei creanțe bugetare asa cum prevede art 136 din Codul de Procedură Fiscală.
Instanța a reținut că 1a momentul inceperii executării silite împotriva debitorului, in mod nelegal, s-a emis un titlu executoriu și somația in data 15.12.2014 in baza decizie de imputare, dar ignoră prevederile art 141 OG92/2011.
A mai arătat că instanța susține că intimatul nelegal a început executarea silită pentru recuperarea unor sume care nu au caracter de creanțe fiscale, deși apelanta a făcut dovada caracterului creanței pe care o urmărește.
S-a relevat că dispozițiile art. 172 alin. 3 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul procedură fiscală au atras interpretări diferite de către instanțele judecătorești, iar pentru interpretarea și aplicarea unitară a acestui text a fost pronunțată Decizia nr. 14/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea art. 172 din O.U.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, inclusiv din perspectiva admisibilității apărărilor de fond în cadrul contestației la executare.
Coroborând prevederile art 141 OG 92/2011 cu prevederile art. 703 N. C.proc.civ, rezultă in mod clar, în opinia apelantei, că instanței ii este interzis, in mod expres, sa intre pe fondul titlului, atât timp cat acesta provine de la un organ jurisdictional și pentru acesta este prevăzută o alta cale de atac, nu contestația la executare.
A mai arătat că împrejurarea că petentul din acest dosar are calitate de auditor in justiție si este angajat a Ministerului Justiției nu ar trebui să-i creeze acesteia o situație mai favorabilă in fața instanțelor de judecată, practic aceasta abuzând, in mod evident, de funcția pe care aceasta o deține.
A menționat că instanța de fond creează un precedent periculos prin emiterea acestei sentințe, constatând că o imputatie stabilită in sarcina unei persoane de către o altă instituție a statului nu trebuie urmărită de ANAF care este singura abilitată să urmărească și să execute veniturile care se cuvin statului român, nemotivându-și cu paragrafe legale in nici un fel susținerile sale.
Se mai susține că, această contestație nu este fundamentată pe principii de drept acestuia revenindu-i obligatia de a face dovada care sunt acele acte ilegale pe care organul fiscal le-a îndeplinit și care sunt prejudiciile ce i-au fost aduse, dacă aceste acte de executare silită s-au emis cu nerespectarea normelor legale.
Astfel, oricine pretinde un drept trebuie sa dovedească existenta acestuia, căci astfel dreptul său este lipsit de orice eficienta juridica; în practica, a nu dovedi un drept este ca si cum acesta nu ar exista.
A solicitat admiterea apelului și respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și menținerea actelor de executare silită atacate ca fiind temeinice și legale.
In conformitate cu art. 411 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. a solicitat judecarea cauzei si in lipsa.
La data de 24.06.2015 intimatul contestator C. O. F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat menținerea sentinței instanței de fond, întrucât hotărârea atacată este pe deplin expresia legalității si temeiniciei.
S-a arătat că practica instanțelor din țară, investite cu soluționarea unor contestații la executare formulate de foști absolvenți ai Academiei de Politie care au trecut în magistratură, având ca obiect cheltuieli de școlarizare este unanimă în a considera că aceste cheltuieli nu reprezintă creante fiscale si prin urmare, ANAF - prin organele sale teritoriale nu are competenta de a proceda la recuperarea acestor sume.
Astfel, la instanța de fond au fost depuse o . hotărâri judecătorești pronunțată cu privire la aceasta problemă de drept (hotărâri aflate la dosarul cauzei), care nu au făcut altceva decât să reconfirme o jurisprudență unitară, în sensul amintit mai sus (ANAF-ul nu este competentă să recupereze cheltuielile de școlarizare efectuate cu Academia de Poliție).
Chiar Direcția Proceduri Legislative, din cadrul ANAF a recunoscut, cu valoare de principiu că sumele reprezentând cheltuieli de școlarizare trebuie recuperate potrivit dreptului comun, ANAF neavând competenta legală de a proceda la executarea lor, întrucât nu reprezintă creanțe fiscale, în sensul Codului de procedură fiscală.
Mai arată că, recent, Judecătoriile D. și C., în acțiuni introduse de cursanți INM, au întărit jurisprudențial punctul de vedere stabilit anterior de alte instanțe de judecată, arătând că executarea silită trebuia făcută în una din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, norma generală în materie, iar nu în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare a creanțelor bugetare, întrucât nu este vorba de o creanță fiscală, atașând practică judiciară în acest sens.
Cu privire la susținerea intimatei-apelante în sensul că există un protocol încheiat cu MAI, pentru recuperarea silita a cheltuielilor de școlarizare, relevă că acesta nu poate înfrânge prevederile art. 51 din O.G. 121/1998, act normativ cu forță juridică superioară presupusului protocol, care statuează că în situațiile neprevăzute de prezenta ordonanță, se vor aplica dispozițiile legislației muncii si legislației civile. Prin urmare, recuperarea sumelor în discuție trebuia să urmeze procedura de drept comun si nu cea specială, conform căreia executarea silită poate fi făcută de ANAF.
Pe de altă parte, chiar intimata-apelantă invocă, la pag. 2 din cererea de apel, dispozițiile art. 141 alin. 6 din OG 92 /2003, care stipulează expres că Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanțe fiscale, se transmit în termen de cel mult 30 de zile, de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor prev. la art. 136 (în speță, ANAF).
Prin urmare susținerile conform cărora ANAF este doar un organ de executare și că MAI s-ar afla în imposibilitatea recuperării sumei reprezentând cheltuielile de școlarizare, nu poate duce la încălcarea art. mai sus amintit care vorbește exclusiv de creanțe fiscale, executarea silită putându-se efectua fără probleme, pe calea procedurii de drept comun.
Cu referire la susținerea conform căreia nu a făcut dovada atacării hotărârii nr. 68/27.06.2014 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, fapt care în opinia intimatei ar atrage inadmisibilitatea contestației, arătă că, în prezent, pe rolul Curții de Apel București - Secția de C. Administrativ și Fiscal se află în lucru dosarul cu nr._, având ca obiect anularea deciziei de imputare si a tuturor actelor administrative emise în procedura internă de către MAI, împotriva sa.
S-a mai arătat că ANAF a procedat la emiterea unui nou titlu executoriu, pentru aceeași sumă, în condițiile în care decizia de imputare emisă de MAI reprezintă titlu executoriu conform OG 121/1998, astfel că emiterea a două titluri executorii pentru același debit contravine Codului de procedură fiscală întrucât reprezintă o dublă impunere.
Alte argumente de genul că instanța a fost influențată de calitatea sa, motiv pentru care a pronunțat o soluție favorabilă contestatorului, sunt contrazise de probele aflate la dosarul cauzei, iar evocarea calității de auditor de justiție a făcut parte din situația de fapt cu care instanța a fost investită.
A solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit art. 411 alin. 1, pct. 2, teza finală NCPC.
În probațiune a depus la dosar înscrisuri: decizia Tribunalului Hunedoara nr. 391/A/2015, pronunțată în apel, în data de 08.05.2015, prin care se menține sentința civilă nr. 3635/29.12.2014 pronunmțată de către Judecătoria D. - contestator S. I. A.; hotărârea nr. 3635/29.12.2014, de către Judecătoria D. - contestator S. I. A., hotărârea nr. 4339/02.04.2015 pronunțată de către Judecătoria C. - contestatoare S. C.,
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 205 NCPC.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 02.07.2015, apelanta a arătat că întreaga apărare a intimatului nu se bazează pe argumente solide, temeinice, fiind simple referiri la practica instanțelor de judecată, care nu constituie izvor de lege.
În continuare, s-au reiterat susținerile din apelul formulat.
Prin încheierea nr. 13/01.10.2015 Secția a II-a Civilă de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului O. a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului O. - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ si Fiscal, invocată din oficiu, și a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe apelantul intimat Administrația Județeană a Finanțelor P. O., în contradictoriu cu intimatul contestator C. O. F., în favoarea Tribunalului O. Secția I Civilă.
Ca urmare, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului O. - Secția I Civilă, la data de 01.10.2015, sub nr._ .
Prin încheierea nr. 24/22.10.2015 Secția I Civilă a Tribunalului O. a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului O. - Secția I Civilă, invocată din oficiu, și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului O., Secția a II-a Civilă de C. Administrativ și Fiscal.
Prin decizia civilă nr. 95/06.11.2015, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I Civile a Tribunalului O..
În consecință, la data de 09.11,2015, dosarul a fost restituit Secției I Civilă a Tribunalului O..
În probațiune, intimatul a depus la dosar practică judiciară.
Analizând sentința prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză și prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
P. soluționarea litigiului, esențial este a se stabili natura juridică a creanței supuse executării, atât timp cât contestatorul a susținut că aceasta nu este o creanță fiscală, ci decurge dintr-un raport juridic de drept civil izvorât dintr-un contract, în timp ce intimata a susținut că aceasta decurge dintr-un raport de drept material fiscal.
Această problemă este necesar fi lămurită pentru a se putea stabili ulterior regimul juridic aplicabil în ceea ce privește procedura executării silite.
Contrar celor susținute de apelantă, potrivit art. 713 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlul executoriu decât o hotărâre judecătorească, așa cum este cazul în speță în condițiile în care titlul executoriu este reprezentat de decizia nr._/14.02.2014, motivele de fapt și de drept invocate de contestator privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu permit instanței de executare verificări ale legalității acestuia pentru fundamentarea caracterului legal ori nelegal al formelor de executare silită începute față de cel care se consideră vătămat prin emiterea titlului și implicit a formelor de executare.
În raport de dispozițiile art. 172 C.proc.fisc, motivele invocate de contestator trebuie să constituie impedimente la executare (cauze de amânare sau de stingere a obligației înscrise în titlul executoriu sau inexistența unui titlu executoriu) sau aspecte de țin exclusiv de nelegalitatea executării silite în întregul său ori a unui act de executare silită.
Astfel, contestația la executare are drept scop verificarea legalității executării silite, motiv pentru care critica privind posibilitatea verificării de către instanța de fond a actelor de executare doar sub aspectul formei nu pot fi luate în considerare.
Revenind la problema în discuție, tribunalul reține că creanțele fiscale sunt definite de art. 21 alin. 1 C.proc.fisc. astfel „Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.” În alin. 2 lit. a Codul de procedură fiscală cuprinde o enumerare a drepturilor de creanță fiscale principale, astfel: „dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale”.
Este necontestat în speță că creanța pusă în executare de către apelanta intimată a fost stabilită prin decizia de imputare nr._/14.02.2014 emisă de IGPR și reprezintă cheltuieli de școlarizare în cadrul Academiei de Poliție. Decizia de imputare a fost emisă în temeiul art. 25 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Astfel, având în vedere și definiția legală a creanței fiscale, mai suscitată, creanța reprezentând cheltuieli de școlarizare nu s-a născut din raporturi de drept material fiscal, ci din raporturi de serviciu, care sunt raporturi de muncă în sensul larg al acestei noțiuni.
Tribunalul apreciază că încetarea raportului de muncă la cerere ce este acceptată de către cei în drept a proceda ca atare, nu este o situație imputabilă care să atragă încălcarea angajamentelor asumate de cel în cauză și implicit nu constituie temei pentru activarea organelor financiare în executarea obligațiilor cuprinse în art. 47 din OG 121/1998, privind competența organelor financiare în executarea silită a obligațiilor stabilite în sarcina contestatorului, incidente în acest sens fiind prevederile art. 51 din aceeași ordonanță.
Nu se poate reține în cauză incidența vreunui caz de atragere a răspunderii materială a militarilor, astfel cum sunt ele enumerate limitativ la art. 12 din OG nr. 121/1998, pentru a se putea apoi pune problema incidenței dispozițiilor art. 25 alin. 2 teza finală din OG nr. 121/1998, atât timp cât nu este vorba de niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor la stabilirea sferei de aplicabilitate a acestei proceduri.
Din interpretarea dispozițiilor art. 11 și urm. din OG nr. 121/1998 tribunalul constată, în acord cu instanța de fond, că decizia IGPR nu constituie titlu executoriu fiscal, iar un asemenea caracter juridic nu îi poate fi atribuit prin interpretarea extensivă a textelor legale amintite, acestea reglementând expres cazurile în care sunt aplicabile dispozițiile OG nr. 121/1998.
În acești parametri legislativi, devin incidente dispozițiile art. 51 din OG nr. 121/1998, potrivit cu care „În situațiile neprevăzute de prezenta ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile.”.
Caracterul de titlul executoriu fiscal nu îi poate fi atribuit deciziei în discuție nici din analiza prevederilor Codului de procedură fiscală, care prevede la art. 1 alin. 2 că „Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului.”.
În condițiile în care angajamentul încheiat de contestator cu angajatorul la data de 01.09.2005 reprezintă raporturi juridice contractuale, din care se nasc drepturi și obligații de natură civilă, ce nu pot fi asimilate creanțelor fiscale, astfel că nu pot fi puse în executare în modalitățile prevăzute de legea specială pentru punerea în executare silită a creanțelor bugetare, ce vizează impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri publice.
Nu se pot reține nici criticile privitoare la apărări de fond față de titlul executoriu având în vedere că esența criticilor intimatului contestator privesc natura juridică a creanței puse în executare și lipsa titlului executoriu, față de natura acesteia de creanță civilă, iar nu fiscală.
P. ansamblul celor ce preced, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul urmează să respingă apelul declarat de apelanta intimată, ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta intimată Administrația Județeană a Finanțelor P. O., cu sediul în Slatina, . A județul O., împotriva sentinței civile nr. 859 din 15.04.2015, pronunțata de Judecătoria Caracal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator C. O. F., domiciliat în C. ,., Nr.24, . 9, județul D..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2016, la Tribunalul O..
Președinte, S. O. | Judecător, V. V. | |
Grefier, A. D. |
Red.S.O.
Tehnored.S.O./IM
Jf: M.Z.S.
Ex.4/01.02.2016
| ← Fond funciar. Decizia nr. 227/2015. Tribunalul OLT | Contestaţie la executare. Decizia nr. 53/2016. Tribunalul OLT → |
|---|
